Cel mai important rol în procesul politicilor publice este deţinut de nivelul federal şi cel provincial al guvernului. Birocraţia deţine, de asemenea, un rol deosebit de important, având sarcina de a veni cu diverse opţiuni care permit punerea în aplicare a politicilor publice. În figura de mai jos este reprezentat ciclul de viaţă al unei politici publice. În această diagramă este scoasă în evidenţă natura iterativă a procesului de elaborare a politicilor publice între actorii politici, pe de o parte, şi actorii aparatului birocratic, pe de altă parte.
Stabilirea agendei şi identificarea obiectivelor generale ale politicii sunt în sarcina Cabinetului, iar funcţionarii publici elaborează opţiunile care vor fi transmise înapoi Cabinetului pentru ca pe baza lor, acesta din urmă să contureze obiective mai specifice ale politicii. Procesul implică apariţia unor tensiuni constructive între cei doi actori, care necesită compromisuri de ambele părţi pentru a produce opţiuni „funcţionale" ale politicii, dar şi pentru a atinge obiectivele iniţiale stabilite de Cabinet. Adesea sunt necesare două sau trei interacţiuni de acest tip între funcţionarii publici şi Cabinet (sau comitetele Cabinetului), înainte ca miniştrii să se acomodeze cu o opţiune sau alta a politicii. Deşi nu reiese din schemă, comitetele parlamentare sunt implicate în acest proces şi au rolul de a aproba politica publică.
În Canada, sistemul de monitorizare şi evaluare a politicilor publice este bine dezvoltat, Cabinetul fiind cel care asigură monitorizarea şi evaluarea politicii aprobate. În această ţară există o cultură a evaluării, asociaţiile profesionale de evaluatori fiind deosebit de influente (de exemplu, Societatea canadiană pentru evaluare numără 1.200 de membri). Ele publică reviste, numeroase eseuri, lucrări teoretice şi manuale, ţin congrese ştiinţifice importante etc.
Instrumente utilizate în procesul politicilor publice
Atunci când guvernele ajung la concluzia că este necesară reexaminarea fundamentală a politicilor publice şi că trebuie să se pună accentul pe alte abordări, acestea sunt adesea tentate să treacă de deciziile adoptate de cei doi actori importanţi implicaţi în acest proces: Cabinetul şi funcţionarii publici. Datorită perceperii nivelului politic al guvernului parlamentar ca fiind constrâns atât de partizani care îşi urmăresc propriile interese, cât şi de adversarii politici, la revizuirea unei politici publice guvernele utilizează rar comitetele parlamentare.
Partidele de guvernământ se pot baza pe birocraţia lor extinsă pentru a face revizuiri de politici. În Canada, totuşi, destul de des birocraţia „a acţionat mai mult ca o forţă conservatoare, de continuitate", decât ca „iniţiatoare de schimbare[1]." În numeroase situaţii, guvernul doreşte ca reexaminarea politicilor să fie făcută de o entitate cu mai puţine legături sau fără legături cu domeniul respectiv şi cu poziţia politicii, sau de o persoană sau organizaţie independentă de guvern şi ca urmare „obiectivă". Astfel, partidele de guvernământ au la dispoziţie o serie de instrumente potenţiale la nivel federal şi provincial, fiecare cu diferite atribute în domeniul politicilor publice. Trei dintre acestea sunt prezentate mai jos. Niciun instrument nu este în mod inerent superior celorlalte. Mai mult, un instrument care este un element puternic în anumite circumstanţe poate deveni slab în altele.
Corpurile consultative permanente externe sunt organizaţii specializate, de lungă durată, capacitatea lor în politici publice fiind destul de extinsă (de exemplu, comisiile pentru reformă la nivel legislativ), şi sunt independente de guvern, iar rapoartele lor sunt făcute publice, deşi sunt adresate în general celor direct afectaţi de recomandările lor. Punctul forte al corpurilor consultative permanente este că ele asigură guvernelor un flux de consultanţă de specialitate de lungă durată. Veriga lor slabă este faptul că interesul faţă de activitatea corpurilor poate scădea cu timpul, pe măsură ce sistemul optează pentru consultanţa generală şi noutatea se erodează. De asemenea, unele corpuri consultative sunt influenţate sau chiar „capturate" de grupuri puternice de interese care populează zona lor de activitate, reducând astfel utilitatea consultanţei în politici.
Comisiile departamentale sau ministeriale pe probleme de politici publice sunt corpuri consultative temporare externe numite de ministru sau, în unele cazuri, de primul-ministru în numele ministrului din cadrul ministerului vizat. De exemplu, în domeniul sănătăţii există cel puţin patru comisii provinciale: în Canada - Comisia Sinclair; în Ontario - Comisia Clair; în Quebec - Comisia Fyke în Saskatchewan şi Forţa pe probleme Mazankowski, în Alberta - toate acestea fiind comisii departamentale/ministeriale pe probleme de politici de sănătate.
Comisiile regale apar în două variante. Acestea sunt fie comisii pe politici publice, fie comisii investigative de anchetă. Primele sunt mandatate să cerceteze şi să dezvolte opţiuni de politici publice prin consultarea publicului larg pe probleme diverse, iar celelalte trebuie să realizeze anchete judiciare elaborate în general pentru a investiga abaterile individuale sau instituţionale. Printre cele mai importante comisii regale federale pe politici publice, care sunt de altfel şi cele mai recente, se numără Comisia Regală pentru Popoarele Aborigene (RCAP) de la începutul anilor '90 şi Comisia Regală pentru Uniune Economică a Canadei şi Perspective de Dezvoltare (Comisia MacDonald[2]) de la începutul anilor '80. În ceea ce priveşte comisiile regale provinciale, în ultimele două decenii acestea au funcţionat într-un număr destul de mic, trei dintre ele ocupându-se de reforma în domeniul sănătăţii din anii '80: Comisia Quebec pentru Sănătate şi Servicii Sociale (Comisia Rochon), Comisia Regală Newfoundland pentru Costurile Spitalelor şi Sanatoriilor şi Comisia Regală Nova Scoţia pentru Sănătate[3].
[1] N. Bradford, Innovation by Commission: Policy Paradigms and the Canadian Political System, in J. Bickerton and A. Gagnon, eds., Canadian Politics, 3rd Edition (Peterborough: Broadview Press, 1999), p. 546.
[2] N. Bradford, Writing Public Philosophy: Canada's Royal Commissions on everything, Journal of Canadian Studies, vol. 34 (1999/2000).
[3] D.E. Angus, Review of Significant Health Care Commissions and Task Forces since 19838A, Ottawa: Canadian Hospital Association, Canadian Medical Association and Canadian Nurses Association, 1991.