Orice demers ştiinţific menit a aborda o problematică teoretică porneşte cu prioritate de la definirea şi explicarea conceptelor sale fundamentale, a obiectului supus cercetării, a evoluţiei sale.
Pentru studiu de faţă care-şi propune clarificarea noţiunii de comunicare, sfera de cuprindere a sensului acesteia este atât de divers şi de complex, încât vom recurge la o explicaţie a sensului etimologic al acestia.
Astfel, termenul de comunicare îşi are originea în latinescul „communis" care înseamnă „a fi în legătură"
sau „a fi în relaţie", ori „a pune de acord", „a pune în comun" sau „a împărtăşi ceva celorlalţi".
Multitudinea de sensuri se regăseşte şi în evoluţia istorică a deciziei sociale, în care întâlnim numeroase metode, teorii de a încerca o definire a comunicării. Cele mai vechi demersuri spre conturarea sensului de comunicare, cuvântului "communicatio" îl întâlnim la filozofii greci, Socrate, Platon sau Aristotel, în Roma antică, încercări materializate în lucrarea lui Corax din Siracuza, în secolul V î.e.n. în „Arta retoricii".
De altfel, în toată această perioadă, teoria comunicării a fost de fapt o teorie a retoricii care reprezintă, în opinia autorului de mai sus, ştiinţa şi arta de a convinge. În evoluţia studiilor despre comunicare, despre comportamentul uman s-au evidenţiat etapele evolutive: a semnelor şi sunetelor, a vorbirii şi limbajului, a scrisului, a tiparului şi etapa mijloacelor de comunicare în masă.
Aşadar, din perspectiva teoriei comunicării este dificil a defini aria de cuprindere a termenului de „comunicare".
Dacă ne raportăm la tipologia definită de Daniel Dance, vom regăsi cel puţin cincisprezece formulări, după cum are în vedere un aspect, un element definitoriu al acestei noţiuni.
În opinia autorului, comunicarea are în vedere:
- simbolurile, vorbirea, limbajul;
- înţelegerea;
- receptarea mesajelor;
- interacţiunea şi relaţia;
- schimbul şi coordonarea;
- reducerea incertitudinii, prin identificarea informaţiei în scopul adaptării;
- procesul - întreaga secvenţă a transmiterii;
- transferul - transmiterea în timp şi spaţiu;
- legătura, unirea;
- comunicarea în ipostaza de conector;
- trăsături comune;
- amplificarea a ceea ce este important sau acceptat de părţi;
- canal, purtător, rută;
- memoria;
- intenţia;
- răspunsul discriminatoriu;
- momentul si situaţia;
- acordarea de atenţie contextului actului communicat;
- comunicarea văzută ca mijloc de influenţă.
Sintetizând aceste teorii si definiţii care stau la baza dezvoltării cunoaşterii umane, literature de specialitate modernă, le-a încadrat în două mari curente, "şcoli":
- şcoala proces;
- şcoala semiotică.
Indiferent de şcolile de gândire cărora le aparţin toate aceste abordări au în comun următoarele:
- comunicarea este un atribut al fiinţei umane;
- comunicarea este procesul de transmitere-recepţionare de informaţii, idei, opinii, sentimente, abilităţi, etc., fie de la un individ la altul, fie de la un grup, la altul;
- activităţile umane nu pot fi concepute în afara procesului de comunicare. Într-o abordare generală, atotcuprinzătoare, definim comunicarea ca fiind un proces social care constă în transferul unor informaţii de la un partener la altul, în scopul producerii unui efect.
Aşadar, comunicarea are rolul de a-i pune pe parteneri (oameni) în legătură, în mediul în care trăiesc, prin conţinutul mesajelor şi a semnificaţiilor acestora, pentru fiecare în parte.
Procesele de comunicare se desfăşoară întotdeauna într-un context, într-un spaţiu fizic, social, cultural, psihologic, temporal, cu care se află în strânsă interdependenţă, au un caracter dinamic, evolutiv, ireversibil odată transmis către destinatar. Procesul de comunicare presupune trei dimensiuni:
- dimensiunea exteriorizată-acţiunile verbale şi nonverbale, observabile de către destinatari;
- dimensiunea metacomunicantă - dincolo de cuvinte;
- dimensiunea intracomunicantă - a fiecăruia cu el însuşi.