În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Principiile şi regulile de organizare a provinciilor în cadrul Imperiului Roman au fost statuate odată cu trecerea de la forma de organizare republicană la cea imperială. Iniţiativa în această direcţie i-a revenit primului împărat Octavianus Augustus (27 î. Hr. - 14 d. Hr.), care a divizat provinciile în două mari categorii: provincii senatoriale şi provincii imperiale.

Provinciile senatoriale erau situate de obicei în interiorul imperiului, motiv pentru care nu dispuneau de trupe. Ele erau conduse de guvernatori numiţi de către Senatul roman dintre acei membri ai săi care exercitaseră la Roma magistraturile supreme (consulatul şi praetura).

Provinciile imperiale erau situate de obicei la hotare, în consecinţă trebuiau să dispună de trupe. Aflate la dispoziţia împăratului, provinciile imperiale erau administrate prin intermediul unor înalţi funcţionari numiţi direct de către acesta.

Provinciile imperiale în care staţionau una sau mai multe legiuni (unităţile de elită a armatei romane) erau rezervate unor guvernatori de rang senatorial (membri ai ordinului senatorial), care purtau titlul de legatus Augustipropraetore ("delegat al împăratului în loc de praetor"). Provinciile lipsite de legiuni, a căror armată era alcătuită numai din trupe auxiliare (alae şi cohortes), erau guvernate de un membru al ordinului cavalerilor (ordo equester), care purta titlul de procurator Augusti vice praesidis cum iure gladii. Expresia vice praesidis însemna că procuratorul de rang ecvestru ţinea locul unui guvernator de rang senatorial (care ar fi condus în mod normal provincia dacă aceasta ar fi avut cel puţin o legiune), în vreme ce expresia cum iure gladii arăta că procuratorul avea comanda supremă asupra trupelor din provincia sa, precum şi dreptul de a pronunţa pedeapsa capitală. Aceste titluri indicau faptul că titularul lor era un guvernator cu drepturi depline, chiar dacă rangul său social era mai mic decât al guvernatorilor recrutaţi din rândurile ordinului senatorial.

În timpul împăratului Traian, între anii 106-118, provincia Dacia a fost condusă de un legatus Augusti pro praetore de ordin senatorial şi de rang consular, adică un delegat al împăratului, ţinând loc de praetor, care provenea din rândul senatorilor romani care exercitaseră magistratura supremă de consul. Rangul foarte înalt al guvernatorului se explică prin prezenţa pe teritoriul provinciei a nu mai puţin de trei legiuni: a XIII-a Gemina, a IV-a Flavia şi I Adiutrix.

În urma reorganizării administrative care a avut loc în timpul lui Hadrian, fiecare dintre cele trei provincii dacice înfiinţate a primit câte o conducere proprie, independentă de celelalte.

Provincia Dacia Superior era guvernată de un senator vir praetorius (fost preator la Roma) întrucât aici se afla unde se afla cantonată singura legiune a provinciei, a XIII-a Gemina. Deşi sediul legiunii se afla la Apulum, capitala Daciei Superior, precum şi a întregii provincii Dacia se afla la Ulpia Traiana Sarmisegetusa. Aici se afla şi reşedinţa procuratorului financiar al provinciei, un funcţionar de rang ecvestru care se ocupa de problemele economice şi fiscale şi îl înlocuia pe guvernator în absenţa acestuia.

Provincia Dacia Inferior nu dispunea decât de trupe auxiliare, motiv pentru care era guvernată de un procurator augusti vice praesidis de ordin ecvestru. Capitala Daciei Inferior, după toate probabilităţile, era oraşul Romula (Reşca, jud. Olt).

Provincia Dacia Porolissensis, nu dispunea nici ea de trupe de elită (legiuni), fiind guvernată de acelaşi procurator augusti vice praesidis de ordin ecvestru. Deşi numele său provine de la localitatea Porolissum, cu rol strategic fundamental în sistemul defensiv al zonei, se pare totuşi că reşedinţa guvernatorului şi, în acelaşi timp, capitala provinciei se afla la Napoca.

După reforma administrativă introdusă de împăratul Marcus Aurelius, conducerea provinciilor dacice a fost reunificată sub autoritatea unui singur guvernator, care îşi avea sediul la Apulum. Titlul guvernatorului era cel de legatus Augusti pro praetore trium Daciarum, însemnând delegat al împăratului, în loc de preator, pentru cele trei Dacii. Prin aducerea în provincie a celei de-a doua legiuni, guvernatorul a primit şi titlul de Consularis trium Daciarum. Aceasta indică faptul că guvernatorul era un fost consul al Romei, explicaţia rangului său înalt fiind aceea că el avea sub comandă două legiuni: a XIII-a Gemina şi a V-a Macedonica. Provinciile Dacia Porolissensis şi Dacia Malvensis (Inferior) şi-au păstrat însă identitatea şi limitele teritoriale conturate în perioada anterioară. Ele au fost transformate acum în districte administrativ-financiare conduse de câte un procurator Augusti de rang ecvestru. Cei doi procuratori aveau numai atribuţii civile, fiind aşezaţi sub autoritatea guvernatorului Daciei Apulensis.

Principalele instituţii ale administraţiei centrale în provinciile romane erau guvernatorul şi Adunarea provincială.

Guvernatorul avea atribuţii largi în materie administrativă, fiscală, legislativă şi judecătorească. Practic, după împărat, el deţinea cea mai mare competenţă asupra locuitorilor din provincie (imperium maius). În plan legislativ, guvernatorul avea dreptul de a emite edicte sau legi cu caracter local în conformitate cu dreptul roman provincial. În plan judecătoresc, competenţele sale erau identice cu cele deţinute de înalţii magistraţi ai oraşului Roma (consulii, praetorii şi prefectul), putând judeca orice cauză, pentru care putea dispune orice pedeapsă, mergând până la execuţia capitală.

Adunarea Provincială (Concilium provinciae Daciarum Trium) era alcătuită din reprezentanţii oraşelor din provincie, reuniţi cu toţii sub preşedinţia preotului cultului oficial din provincie (sacerdos arae Augusti). Principala atribuţie a Adunării era întreţinerea cultului împăratului, introdus cu scopul prezervării unităţii statului şi a teritoriului roman. Adunarea mai avea însă şi alte atribuţii, aşa cum erau discutarea intereselor generale ale provinciei şi susţinerea lor în faţa împăratului, ridicarea unor monumente sau statui în cinstea celor care făcuseră binefaceri provinciei, aducerea de mulţumiri guvernatorului, la ieşirea din funcţie, pentru modul cum administrase provincia etc.

Loading...