În provincia Dacia, ca de altfel în întregul Imperiu Roman, au existat aşezări orăşeneşti (colonii şi municipii) şi aşezări rurale. Populaţia romană a aşezărilor urbane era formată din cetăţeni propriu-zişi şi străini, rezidenţi fără drept de cetăţenie. După poziţia socială deţinută, cetăţenii oraşelor se divizau în cetăţeni privilegiaţi (ordo decurionum) şi cetăţenii de rând (populus, plebs).
1. Organizarea oraşelor
Oraşele romane din Dacia au fost împărţite în două categorii: municipiile (municipia) şi coloniile (coloniae). Iniţial, în epoca republicană, deosebirea între cele două tipuri era fundamentală: municipiile se conduceau după legi proprii, în vreme ce coloniile urmau legile oraşului Roma. În plus, coloniile se bucurau de ficţiunea lui ius italicum, ceea ce însemna că pământurile lor erau asimilate cu cele din peninsula italică (ager romanus). În acest fel, proprietăţile respective erau degrevate de sarcini fiscale, astfel încât proprietarii lor (cetăţenii) erau scutiţi complet de impozite funciare. În epoca imperială deosebirile s-au atenuat însă, ele reducându-se în secolul al II-lea d. Hr. la faptul că municipiile erau considerate de rang inferior în raport cu coloniile.
Oraşele romane, indiferent de rang, se bucurau de privilegiul de a se conduce singure, prin organe de conducere proprii şi magistraţi aleşi. În acest fel beneficiau de un anumit grad de autonomie internă, limitată însă de intervenţiile frecvente ale puterii centrale.
Consiliul decurionilor (ordo decurionum) era un organ colectiv de conducere a treburilor orăşeneşti, format din circa 30-50 de persoane, care juca un rol similar cu cel deţinut de Senat în funcţionarea capitalei Imperiului. Membrii săi erau aleşi pe 5 ani, de către magistraţii superiori ai oraşului, în limita locurilor disponibile. Condiţiile pentru a fi ales vizau deţinerea în trecut a unei demnităţi publice în administraţia oraşului, vârsta minimă de 25 de ani şi deţinerea unei averi minime de 100 000 de sesterţi.
Atribuţiile Consiliului decurionilor erau în principal de natură administrativă, hotărârile sale având caracter obligatoriu pentru toate organele de conducere: încasarea contribuţiilor impuse oraşului de către autorităţile imperiale; perceperea la timp a impozitelor ordinare datorate de cetăţeni; supravegherea lucrărilor edilitare; stabilirea prestaţiilor în muncă ce trebuiau făcute de cetăţeni; controlul asupra gestiunii financiare a oraşului; acordarea de titluri, onoruri şi imunităţi; reprezentarea oraşului în faţa guvernatorului provinciei; trimiterea de delegaţii la Roma cu diverse prilejuri.
Magistraţii erau aleşi pe o perioadă de un singur an (cu posibilitatea de a fi realeşi), candidaţii urmând să întrunească mai multe condiţii: de vârstă, de avere, de rang social etc. Aceştia răspundeau de întreaga conducere a treburilor executive ale oraşului, ducând la îndeplinire hotărârile Consiliului decurionilor.
Magistraţi superiori erau consideraţi a fi duumvirii, în cazul coloniilor, şi quattuorvirii, în cel al municipiilor. În plan administrativ, aceştia prezidau alegerile municipale, organizau jocuri şi serbări, administrau lucrările publice, arendau proprietăţile oraşului şi gestionau finanţele oraşului. Tot în responsabilitatea lor intra executarea garanţiilor financiare în tranzacţiile private precum şi recuperarea sumelor datorate fiscului prin vânzarea bunurilor debitorilor. În plan judecătoresc, magistraţii superiori aveau şi competenţa de a judeca litigii de mică importanţă, care nu intrau în competenţa guvernatorului provinciei.
Un rol important le revenea magistraţilor superiori din colonii aleşi în al cincilea an (duumviri quinquennales). Aceştia corespundeau cenzorilor din vechea Romă republicană şi aveau ca principală sarcină revizuirea şi completarea listei cu membrii Ordinului decurionilor. Celelalte atribuţii se refereau la realizarea recensământului populaţiei şi stabilirea impozitelor; arendarea unor bunuri şi drepturi ale oraşului şi alcătuirea bugetului pe cinci ani al oraşului.
Magistraţi inferiori erau consideraţi a fi edilii (aediles) şi chestorii (questores). Poziţia acestora în raport cu duumvirii şi quattuorvirii era dată de absenţa atribuţiilor judecătoreşti şi militare. Edilii se ocupau cu întreţinerea drumurilor şi a canalelor de deversare, arendarea băilor publice, organizarea lucrărilor publice, asigurarea poliţiei interne a oraşului, aprovizionarea pieţelor, organizarea spectacolelor publice. La rândul lor, chestorii se ocupau cu încasarea taxelor care urmau să intre în bugetul oraşului şi de întreţinerea arhivei Consiliului decurionilor.
Magistraturile şi calitatea de decurion erau demnităţi onorifice, neremunerate. De multe ori alegerea într-o astfel de demnitate însemna o povară financiară pentru cei aleşi, întrucât erau obligaţi prin forţa obiceiului consacrat, să facă danii în bani sau în alimente, să organizeze jocuri şi spectacole sau să ridice construcţii publice pe cheltuiala proprie.
Magistraţii oraşelor erau ajutaţi în activităţile lor de o multitudine de funcţionari (scribi, bibliotecari, crainici, servitori), unii recrutaţi din rândul oamenilor liberi, alţii din rândul sclavilor publici. Spre deosebire de magistraţi şi consilieri, care exercitau funcţii de demnitate publică neremunerate, funcţionarii erau retribuiţi din bugetul oraşului.
Paza şi ordinea publică în oraş erau asigurate de lictori şi de poliţia urbană (vigiles nocturni), subordonată edililor, în vreme ce siguranţa drumurilor cădea în sarcina unei jandarmerii speciale a drumurilor (beneficiarii) şi a paznicilor din aşezările aflate pe respectivele artere de circulaţie.
2. Unitătile administrativ-teritoriale
În jurul oraşelor se aflau diverse unităţi teritoriale care depindeau administrativ de acestea. Astfel de entităţi administrativ-teritoriale erau forurile (fora) şi conciliabule (conciliabula), un fel de târguri cu magistraţi proprii, aleşi de locuitori. Cele mai importante unităţi administrative erau însă ţinuturile (territoria). Unele dintre ele aveau chiar un oarecare grad de autonomie, conducerea lor fiind încredinţată unui sfat de consilieri comunali (ordo curialum), delegaţi ai satelor din ţinut. La conducerea sfatului se afla un magistrat ales pe o perioadă de cinci ani, care putea fi simultan şi conducătorul unuia dintre satele componente ale ţinutului respectiv. Alte ţinuturi erau însă complet înglobate oraşului de care depindeau, astfel încât reprezentau o prelungire teritorial-administrativă a acestuia.
Satele (pagi sau vici) erau conduse de regulă de către doi magistraţi (magistrati), însă sunt cunoscute însă şi cazuri în care conducerea era asigurată de un singur magistrat. În activităţile lor, magistraţii erau ajutaţi în chestiunile financiare de câte un questor, iar în cele administrative, de
către un consiliu sătesc (ordo). Conducătorii satelor erau fie aleşi de către locuitori, fie numiţi de către autorităţile superioare.
O situaţie juridică aparte o aveau aşezările rurale dezvoltate pe lângă castrele romane: vici militares şi canabae. Acestea erau, în general, formate din veterani, bancheri, negustori, meşteşugari, membri ai familiilor soldaţilor care însoţeau trupele. Ele se aflau sub autoritatea directă a comandantului unităţii militare locale şi depindeau de castru din toate punctele de vedere: militar, administrativ-fiscal şi judecătoresc.