În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
  1. Trăsături generale

Statele medievale româneşti din spaţiul extracarpatic s-au format prin reunirea tuturor voievodatelor şi cnezatelor existente în jurul unui voievod întemeietor, care a devenit în acest fel un mare voievod. Forma de stat adoptată de românii evului mediu pentru organizarea politică a celor două state extracarpatice a fost aceea a monarhiei reprezentative pe stări. Aceasta însemna că în acţiunea sa de guvernare, monarhul era nevoit să împartă puterea cu adunarea stărilor, un organism politic care îi grupa pe principalii reprezentanţi ai categoriilor sociale din ţară.

Modelul politic pe care l-au preluat românii a fost furnizat de Imperiul Bizantin. Motivaţiile adoptării acestui model politic sunt multiple: conservarea practicilor politice romane în partea răsăriteană a fostului Imperiu Roman, practici care rezonau cu tradiţiile politice şi amintirile locuitorilor de la nordul Dunării; comuniunea confesională existentă între spaţiul românesc şi lumea bizantină (ortodoxia); eficienţa ideologiei politice şi a instituţiilor bizantine (atât în organizarea şi funcţionarea statului, cât şi în lupta pentru menţinerea independenţei politice a acestuia).

Întemeierea mitropoliilor Ţării Româneşti (1359) şi Moldovei (1401) sub oblăduirea Patriarhiei de la Constantinopol a contribuit şi ea la integrarea ţărilor române în cadrul ierarhiei bizantine a statelor ortodoxe, înlesnind introducerea în societatea autohtonă a unor structuri de sorginte bizantină (organizarea bisericească, instituţiile juridice, modele culturale etc.) Receptarea acestora s-a făcut însă prin adaptarea lor la nevoile locale, încorporând elemente tradiţionale şi influenţe punctuale venite din partea altor state din zonă (Ungaria, Polonia).

Formarea statelor medievale româneşti a condus la dezvoltarea şi diversificarea funcţiilor publice pe care le îndepliniseră în trecut obştile şi uniunile de obşti. Pe parcursul secolelor XIV- XV, cea mai vizibilă a fost funcţia externă, statele româneşti extracarpatice reuşind să î şi apere cu succes identitatea instituţională şi independenţa politică. Chiar dacă aceasta din urmă a fost pierdută la jumătatea secolului al XVI-lea, trebuie spus totuşi că sistemul instituţional-politic românesc a fost păstrat (cu schimbări minore) până în secolul al XIX-lea, când statele româneşti au ieşit de sub suzeranitatea otomană. Pe plan intern, statele medievale româneşti şi-au asumat toate cele trei funcţii specifice unei organizări statale: menţinerea ordinii interne, împărţirea dreptăţii şi strângerea dărilor. Aceste funcţii au fost adaptate însă la realităţile social-politice ce caracterizau societatea medievală autohtonă, astfel încât ele au fost subordonate intereselor clasei dominante (boierimea).

Pentru a se putea îngriji de interesele generale ale societăţii, statele medievale româneşti au dezvoltat un aparat administrativ care, în timp, s-a dezvoltat în dimensiuni şi s-a diversificat din punct de vedere funcţional. Cum ambele state au fost organizate încă de la început ca monarhii centralizate, administraţia medievală românească a înregistrat atât o componentă centrală, cât şi una teritorială (locală).

Administraţia centrală era alcătuită din totalitatea organelor cu atribuţii administrative care aveau dreptul de a decide cum trebuiau să fie urmărite şi realizate interesele publice. Instituţiile aparatului administrativ central erau Domnia, Sfatul domnesc, Adunările de stări şi corpul marilor dregătorilor, aflaţi în slujba Domnului sau a ţării.

  1. Domnul

   2.1. Trăsăturile institutiei

Principala instituţie a aparatului administrativ central a fost Domnia. Aceasta asigura conducerea întregii administraţii a ţării, aşa cum o arată chiar titlurile purtate în epocă de titularii săi: Domn (din lat. dominus = stăpân), cu semnificaţia de stăpân absolut al ţării; mare voievod (din slav. voina = război), cu înţelesul de căpetenie militară; şi Io (din grec. ioanes = cel ales de Dumnezeu), având menirea de a sublinia caracterul charismatic al puterii domneşti.

La baza funcţionării instituţiei se afla o concepţie teocratică, potrivit căreia titularul tronului exercita puterea în virtutea voinţei lui Dumnezeu. Din acest considerent, în afară de învestitura laică, Domnul beneficia şi de o învestire mistică: ungerea cu mir de către patriarhul constantinopolitan sau de către mitropolitul ţării, urmată de rugăciunea de încoronare a împăraţilor bizantini şi depunerea unui jurământ pe Evanghelie.

Începând cu jumătatea secolului al XVI-lea, învestirea domnilor români se va face şi cu participarea turcilor. Sultanul acorda Domnului un firman împărătesc de învestire şi îi preda însemnele domniei: caftanul, steagul cu 2 tuiuri (cozi de cal), sabia şi un cal de luptă, frumos împodobit. Ajuns în ţară, Domnul trimis de turci era învestit apoi conform tradiţiei bizantine.

Concepţia teocratică a puterii domneşti impunea, pe de o parte, ascultare şi veneraţie din partea supuşilor faţă de persoana domnitorului, iar de cealaltă parte, practicarea de către acesta din urmă a virtuţilor imperiale (de sorginte bizantină) în raport cu supuşii: filantropia, generozitatea, cumpătarea, justiţia etc. Tot de sfera concepţiei privitoare la sursa divină a puterii se leagă şi prezenţa unor atribuţii pe care Domnul le deţinea în sfera dreptului bisericesc, atribuţii pe care însă le exercita în acord cu conducătorii Bisericii.

La originea instituţiei şi a funcţionării monarhiei feudale (în fruntea căreia se afla Domnul) stătea contractul vasalic (feudal), potrivit căruia marii stăpâni de pământuri şi de oameni (boierii) i s-au închinat Domnului în calitate de vasali, depunând un jurământ prin care se angajau să rămână credincioşi faţă de acesta şi să-i ofere ajutor şi sfat (concilium et auxilium). În calitate de suzeran, Domnul depunea de asemenea un jurământ, angajându-se să-şi "miluiască" (danii de pământuri) şi să-şi protejeze vasalii (boierii).

Puterea Domnului era personală, indivizibilă, netransmisibilă şi se exercita în absenţa oricărui organ de control. Totuşi nu era vorba despre o putere despotică, întrucât prerogativele sale erau limitate de normele dreptului cutumiar, de pravile (legislaţia bizantină), iar începând cu jumătatea secolului al XVI-lea, de suzeranitatea otomană.

Principiul în virtutea căruia se făcea succesiunea la tron era cel ereditar-electiv. Conform acestuia, domnii erau aleşi pe viaţă de către boieri şi de către "ţară" (Adunarea Stărilor), din rândul descendenţilor de sex bărbătesc ai unui domnitor anterior. Pentru a ocoli procedura de alegere a succesorului şi a evita astfel competiţia pentru tron, domnii titulari au apelat uneori la formula romano-bizantină a asocierii la tron. Aceasta însemna că în timpul vieţii Domnului titular, acesta îşi asocia la guvernare pe unul dintre fii sau pe unul dintre fraţi, iar după moartea titularului, Domnul asociat îi urma la tron în mod automat.

Principiul ereditar-electiv a funcţionat până spre sfârşitul secolului al XVI-lea. Pe parcursul secolului al XVII-lea componenta ereditară s-a atenuat vizibil, menţinându-se în schimb cea electivă. Domn putea fi ales acum oricare dintre marii boieri pământeni. După instalarea dominaţiei otomane la jumătatea secolului al XVI-lea, turcii au căutat să introducă un alt principiu de transmitere a puterii: cel al numirii direct de către Poartă (cel mai adesea fără consultarea boierimii). Trebuie recunoscut totuşi, că domnii numiţi de turci proveneau din rândul familiilor domnitoare, deci aveau legătură cu cele două ţări. În concepţia otomană, domnia era o funcţie administrativă, iar Domnul nu era altceva decât un funcţionar superior al statului otoman. În consecinţă, durata domniilor a fost limitată, schimbările titularilor devenind dese, ca şi în cazul celorlalte slujbe din Imperiu. O altă consecinţă a concepţiei otomane privitoare la domniei a fost aceea că numirile şi confirmările se făceau în schimbul unor sume de bani. În secolul al XVII-lea Domnul trebuia confirmat de către Sultan odată la 3 ani plătind o sumă mai mare (mucarerul mare), dar şi în fiecare an, plătind o altă sumă, ceva mai mică (mucarerul mic).

  1. 2. Prerogativele Domnului

Atribuţiile Domnului vizau toate sectoarele vieţii de stat a ţărilor române: politic, militar, judecătoresc, executiv, financiar, bisericesc.

Prerogativele militare. Domnul era comandantul suprem al armatei, urmând atât exemplul bizantin, cât şi tradiţia voievodală prestatală. Domnul numea pe comandanţii armatei ţării, aceştia din urmă depunând jurământ în faţa sa la înscăunare şi înainte de fiecare expediţie. De asemenea, Domnul avea dreptul de a recruta trupe şi de declanşa mobilizarea oastei ţării.

Politica externă. Domnul reprezenta ţara în relaţiile externe, având dreptul de a încheia tratate, de a declara război şi a încheia pace, de a primi şi a trimite soli, de a-şi sprijini diplomatic supuşii. Aceste prerogative au fost restrânse de Imperiul Otoman începând cu jumătatea secolului al XVI-lea. Pe parcursul secolelor următoare domnia a fost lipsită de dreptul de a declara război, de a încheia pace, alianţe şi de a avea reprezentanţi diplomatici. Cu toate acestea, puterile europene vor recunoaşte pe mai departe autonomia ţărilor române şi vor întreţine raporturi diplomatice directe cu monarhii români.

Începând cu jumătatea secolului al XVI-lea, Imperiul Otoman nu a mai recunoscut domnilor români aceste prerogative. Practic însă, domnii au continuat să le exercite, în ciuda opreliştilor şi a pericolului de a-şi pierde capul odată cu tronul.

Prerogative legislative. Domnul român era, asemenea împăratului bizantin, unicul legiuitor al ţării, fiind întruchiparea terestră a voinţei lui Dumnezeu. Această prerogativă a fost exercitată în mod direct, prin emiterea de acte cu valoare normativă (hrisoave, aşezăminte, testamente, legături), sau indirect, prin receptarea şi aplicarea dreptului bizantin. Coexistenţa dreptului receptat (canonic = legislaţia bisericească şi imperial = legislaţia laică) cu cel cutumiar românesc a dat naştere unei concurenţe între cele două sisteme, ceea ce a reclamat coordonarea lor din partea Domniei, puterea de decizie domnească între cele două reprezentând tot o prerogativă legislativă.

Puterea legiuitoare era exercitată de Domn, de obicei, după consultarea Sfatului domnesc şi, uneori, chiar a Adunărilor de stări.

Prerogativele judecătoreşti î şi au rădăcinile atât în tradiţia prestatală românească, în care voievozii şi cnezii aveau drept de judecată, cât şi în cea bizantină, unde împăratul era judecătorul suprem al statului. Principalele competenţe în materie judecătorească ale Domnului se refereau la dreptul de a judeca orice pricină în ultimă instanţă; de a-şi asuma judecarea oricărei pricini, indiferent de instanţa la care aceasta se afla în curs de judecare; dreptul de a redacta propriile hotărâri; de a pronunţa orice pedeapsă, de a graţia orice vinovat; dreptul de a da instrucţiuni dregătorilor despre modul în care trebuie făcută o judecată sau alta.

Domnul judeca, de obicei, împreună cu Sfatul domnesc, însă hotărârea îi aparţinea cu desăvârşire. Existau însă şi speţe în care judecata era făcută individual de către Domn, acestea fiind atât pricini civile, cât şi penale, mai ales cele referitoare la trădare (hiclenie).

Suzeranitatea otomană nu a afectat prerogativele judecătoreşti ale Domnului, turcii respectând autonomia judiciară a ţărilor române. În consecinţă, Domnul împărţea dreptatea în numele său şi nu în cel al sultanului, ghidându-se după legile autohtone ("obiceiul pământului"). Hotărârile judecătoreşti pronunţate de Domn nu puteau fi atacate cu recurs la Poartă şi nici nu aveau nevoie de întăriri sau confirmări venite din exterior. Singurele restrângeri ale puterii judecătoreşti a Domnului priveau pricinile care antrenau supuşi creştini şi supuşi musulmani, pricini care reveneau dregătorilor otomani.

Prerogativa judecătorească era exercitată cu ostentaţie, întrucât de ea depindea, în mare măsură, păstrarea prestigiului Domniei şi al tronului.

Prerogativele executive. Domnul, în postura sa de vârf al ierarhiei sociale, avea concentrate în mâinile sale toate puterile executive. Astfel, Domnului îi revenea: asigurarea ordinii interne; numirea şi revocare dregătorilor; emiterea de ordine, scrise sau verbale, cu privire la diversele activităţi ale dregătorilor curţii sau ai ţării; acordarea de privilegii şi ranguri boiereşti; încuviinţarea întemeierii unor sate sau târguri; împământenirea străinilor.

Acestora li se adaugă o serie de prerogative pe care Domnul le exercita în mod indirect, prin intermediul dregătorilor săi: impunerea dărilor; executarea muncilor datorate Domniei de către populaţia de rând; punerea în aplicare a hotărârilor judecătoreşti; reprimarea răzvrătirilor; urmărirea răufăcătorilor; aducerea în satele de baştină a ţăranilor fugiţi.

Prerogativele financiare. Dreptul Domnului de a percepe dările este unul înrădăcinat în obiceiul pământului, care poate fi documentat încă din primele decenii de existenţă a ţărilor române extracarpatice. În consecinţă, acestuia îi revenea toată gama de drepturi conexe: dreptul de a aşeza dările, stabilind cât urma să plătească fiecare colectivitate; de a introduce noi tipuri de dări; de a acorda scutiri de dări prin imunităţi şi scutiri temporare; dreptul de a bate monedă (menţinut până la jumătatea secolului al XVI-lea).

Prerogativele în legătură cu Biserica. Domnul român nu era şeful Bisericii locale (aşa cum se întâmplase cu împăratul bizantin, avut ca model instituţional), în schimb avea asupra acesteia un drept de patronat. În consecinţă, nu avea putere decizională în materie de dogmă, însă deţinea puterea de a legifera în domeniul administrării vieţii bisericeşti. Din acest punct de vedere, Domnului îi revenea adoptarea unor decizii precum: înfiinţarea de mitropolii, episcopii, mănăstiri sau mutarea reşedinţelor acestora; numirea şi revocarea mitropoliţilor, a episcopilor şi a egumenilor mănăstirilor; reglementarea competenţei de judecată a organelor bisericeşti şi coordonarea acesteia cu competenţa organelor laice (a dregătorilor domneşti); reglementarea activităţii cultelor străine aflate în ţară; închinarea sau revocarea închinării mănăstirilor autohtone în raport cu aşezămintele religioase din străinătate.

În exercitarea acestor atribuţii, Domnul se consulta întotdeauna cu Sfatul domnesc sau cu Adunarea Stărilor. La numirea şi revocarea ierarhilor bisericii, Domnia era obligată să urmeze normele dreptului canonic (bisericesc) bizantin, astfel încât numirile erau precedate de alegerea canonică, în vreme ce destituirile (acte administrative laice) erau urmate de caterisiri (destituiri canonice).

Numirea mitropoliţilor şi a episcopilor se făcea de către Domn cu acordul Sfatului domnesc, învestirea fiind dată în cele din urmă de către Domn prin încredinţarea cârjei arhiereşti. Numirea era adusă la cunoştinţa Patriarhiei de la Constantinopol, căreia i se cerea binecuvântarea pentru noul ierarh.

Numirea egumenilor, în general, era făcută de către Domn la recomandarea mitropolitului, în vreme ce în cazul mănăstirilor închinate egumenii erau, de regulă, propuşi de patriarh şi numiţi de către Domn.

  1. Sfatul domnesc

   3.1. Denumire, principiu de funcţionare, componentă

Sfatul domnesc reprezintă cel de-al doilea organ cu rol fundamental (constituţional) în organizarea şi funcţionarea statelor medievale româneşti. Instituţia era compusă din boierii mari pe care Domnul îi consulta în problemele curente legate de conducerea statului, momentul apariţiei sale fiind legat organic de întemeierea celor două ţări române.

Terminologia documentelor şi a cronicilor este destul de variată, instituţia fiind desemnată în secolele XIV-XVI prin expresii precum: sfatul boierilor mari şi credincioşi, svat, sfatul ţării. Începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, odată cu accentuarea dominaţiei otomane, se impune treptat termenul divan (de origine turcească, însemnând consiliul sultanului), care ajunge să-l înlocuiască pe cel de sfat.

Principiul în virtutea căruia funcţiona instituţia Sfatului domnesc îşi are rădăcinile în mentalitatea medievală, potrivit căreia relaţiile din societate funcţionează în virtutea unui contract încheiat între senior şi vasalii săi. Potrivit acestuia, seniorul, în calitate de deţinător al unei puteri temporale, pune la dispoziţia vasalilor săi o serie de surse de venit (pământuri, drepturi de redevenţă, drepturi de încasare a unor taxe etc.), urmând să beneficieze în schimb de consilium et auxilium. Aceasta însemna că vasalii erau datori a-i oferi seniorului sfatul şi ajutorul efectiv în chestiuni de ordin politic, militar, financiar, juridic şi religios.

În spaţiul românesc, unde relaţiile de tip feudal nu au fost atât de dezvoltate, precum în Europa Occidentală, singurul senior este Domnul, în vreme ce boierii reprezintă corpul vasalilor. În virtutea contractului vasalic, Domnul dăruieşte şi apoi întăreşte boierilor dreptul de stăpânire asupra satelor din ţară, acestea furnizându-le beneficiarilor venituri consistente (dări în bani, produse şi muncă). În schimbul acestora, boierii vasali sunt datori Domnului cu prestarea slujbei credincioase: prezenţa în Sfatul domnesc (pentru marii boieri) şi în structurile administrativ- judecătoreşti ale statului (pentru marea masă a boierimii mici şi mijlocii), precum şi participarea la oastea Domnului atunci când ţara este în primejdie.

De-a lungul secolelor XIV-XVII, componenţa Sfatului domnesc a variat. Iniţial, ponderea cea mai mare o deţineau boierii fără dregătorii, care erau convocaţi de Domn în calitatea lor de mari proprietari. În cursul secolului al XV-lea raportul se schimbă în favoarea boierilor cu dregătorii, pentru ca în cursul secolelor XVI-XVII boierii fără dregătorii să dispară cu desăvârşire din componenţa instituţiei. Dregătorii care intrau în componenţa Sfatului, în secolele XVI-XVII sunt: marele ban, marele vornic, marele logofăt, marele spătar, marele vistier, marele comis, marele paharnic, marele stolnic, marele clucer, marele sulger şi marele pitar.

  1. 2. Atributii

Ideologia politică care a funcţionat în Ţările Române, prin teoreticienii săi (Neagoe Basarab, Grigore Ureche, Miron Costin etc.) a subliniat faptul că Domnul nu poate conduce singur ţara, astfel încât Sfatul domnesc trebuie să fie prezent în toate probleme ridicate de activitatea de guvernare a ţării. Din aceste considerente, instituţia Sfatului domnesc a avut atribuţii corespunzătoare prerogativelor domneşti.

Atribuţiile politice. În plan intern, sfatul avea datoria de a-l informa pe Domn asupra stării de spirit din ţară, mai ales a celei a boierimii. În plan extern, Domnul consulta Sfatul cu privire la încheierea tratatelor cu ţările vecine, precum şi la eventualele schimbări de politică în raport cu puterea suzerană. Semnificativ din acest punct de vedere este faptul că în momentul în care domnii români depuneau jurământ de vasalitate faţă de regii poloni sau maghiari, aceştia erau însoţiţi întotdeauna de membrii Sfatului domnesc, care depuneau un jurământ similar cu cel al Domnului, uneori fiind stabiliţi drept garanţi ai respectării relaţiei vasalice.

Atribuţiile judiciare. Sfatul domnesc este instituţia cu care, în mod obişnuit, Domnul se consulta atunci când împărţea dreptatea. Consultarea era justificată atât de tradiţia politică sau obiceiul ţării, cât şi din motive practice, Domnul apelând la cunoştinţele juridice ale membrilor Sfatului atunci când persoanei Domnului îi lipseau aceste cunoştinţe.

Sfatul domnesc nu era însă o instanţă de judecată în sine. Membrii săi doar îl asistau pe Domn în cercetarea şi judecarea pricinilor, exprimând o părere şi nu un vot, întrucât decizia finală aparţinea exclusiv Domnului.

În marea majoritate a cazurilor, Sfatul judecă în prezenţa şi sub preşedinţia Domnului. În secolul al XVII-lea există însă şi cazuri în care Sfatul judecă singur, în urma unei delegaţii tacite a Domnului, acesta din urmă însuşindu-şi hotărârea propusă de Divan.

În materie judiciară, Sfatul avea şi atribuţii de notariat. Părţile care încheiau diverse tipuri de înţelegeri sau contracte se puteau prezenta în faţa boierilor din Sfat pentru ca aceştia să le elibereze o carte de mărturie, aceasta servind drept dovadă de autenticitate până la obţinerea unui înscris oficial din partea cancelariei domneşti.

Atribuţiile financiare. Una dintre cele mai importante probleme cu care s-a confruntat Domnia pe parcursul secolelor XV-XVII a fost achitarea tributului datorat puterii suzerane, motiv pentru care aceasta trebuia să găsească mijloacele optime de repartizare şi încasare a dărilor, precum şi noi modalităţi de impunere fiscală. Din aceste considerente, consultarea boierilor devenea o necesitate atunci se dorea introducerea unor noi dări sau se căuta evitarea evaziunii fiscale.

Consultarea Sfatului în astfel de situaţii avea şi sensul unei justificări venite din partea Domnului faţă de reprezentanţii celorlalte stări privilegiate din ţară, evidenţiindu-se astfel prezenţa unei solidarităţi între principalii factori politici decizionali. Există însă şi situaţii când această justificare este considerată de Domn ca fiind insuficientă, motiv pentru care acesta apela la Adunarea Stărilor pentru aprobarea măsurilor sale.

Sfatul domnesc nu avea însă atribuţii de control asupra modului de gestionare a banilor din visteria ţării. Deşi marele vistier ţinea catastifele de venituri şi cheltuieli, el nu răspundea pentru gestiunea banilor decât în faţa persoanei Domnului sau a unor boieri delegaţi de acesta.

Atribuţiile bisericeşti. În deciziile pe care le lua Domnul faţă de organizarea Bisericii, Sfatul domnesc era consultat pentru: înfiinţarea unei noi episcopii; mutarea scaunelor episcopale sau mitropolitane dintr-o localitate în alta; alegerea înalţilor ierarhilor (ocazii în care unde Sfatul participa în cadrul unui sobor, alături de Domn, de episcopi şi de egumenii principalelor mănăstiri din ţară); destituirea ierarhilor Bisericii (urmată de caterisirea acestora pe linie canonică); numirea egumenilor mănăstirilor importante din ţară; închinarea mănăstirilor către locurile sfinte din afara ţării sau scoaterea lor de sub închinare.

Atribuţiile militare. Consultarea de către Domn a membrilor Sfatului domnesc în chestiuni militare era dictată atât de tradiţia politică cât şi de motivaţii de ordin practic, dat fiind că boierimea română este o aristocraţie militară. În acest fel Domnul putea beneficia de experienţa şi cunoştinţele sfetnicilor săi, aceştia fiind angrenaţi în luarea unor decizii precum: adoptarea strategiilor de luptă; elaborarea planurilor tactice pentru purtarea unei bătălii; oportunitatea angajării unei lupte; stabilirea locului unde urma a se desfăşura o bătălie.

   3.3. Procedura de lucru

În secolele XIV-XVI, domnia este o instituţie itinerantă, aflată de cele mai multe ori în deplasare, motiv pentru care Domnul împreună cu Sfatul domnesc călătoresc prin sate şi târguri, unde rezolvă chestiunile administrative şi judecătoreşti locale. La curţile domneşti, şedinţele cu Sfatul se desfăşurau în săli destinate special acestor activităţi, care ulterior au şi preluat denumirea instituţiei (divan).

În funcţiei de subiectul dezbaterii, şedinţele Sfatului domnesc erau publice sau secrete. De regulă şedinţele de judecată erau publice, aceasta întrucât actul de dreptate era unul solemn, făcând parte din aparatul imagologic al Domnului. În schimb cele cu subiect politic erau, în mod firesc, şedinţe secrete.

  1. Adunările de stări

  4.1. Terminologia şi principiu de funcţionare

Adunările de stări reprezintă cea de-a treia instituţie fundamentală (constituţională) pentru funcţionarea statelor medievale româneşti. În documente şi cronici ea este întâlnită sub diverse denumiri: sobor, mare sobor, sfat de obşte, adunare obştească, sfat cu toată ţara, adunare a toata ţara. Instituţia este caracteristică pentru toate statele medievale europene, fiind regăsită în Franţa (Statele Generale), Germania (Reichstag, Hofstag), Anglia (Conventuc, Parliament), Italia (Parliamento), Serbia (Sobor), Polonia (Sejm), Ungaria (Dieta) etc.

Instituţia Adunărilor de stări se leagă prin definiţie de existenţa în evul mediu a unei societăţi structurate pe prezenţa unor stări privilegiate. Acestea sunt cele care au dreptul de a participa la viaţa de stat şi la conducerea politică a societăţii, formula de participare fiind aceea a unor structuri reprezentative colective.

Principiul în virtutea căruia funcţionau era acela că ca "ceea ce priveşte pe toţi, de toţi trebuie să fie aprobat", moştenit din organizarea prestatală a obştilor autohtone, principiu care după întemeiere a fost limitat, aplicându-se doar în raport segmentele sociale care beneficiau de un statut privilegiat. Astfel, robii, ţărănimea dependentă, ţărănimea liberă, preoţii de ţară şi, de cele mai multe ori, târgoveţii erau excluşi din componenţa Adunărilor de stări din Ţările Române, dreptul de participare revenind boierimii mari (membrii Sfatului domnesc), boierimii mici (curteni, slujitori, mazili), precum şi ierarhiei superioare a bisericii (mitropoliţi, episcopi, arhimandriţi şi egumeni).

  1. 2. Trăsăturile institutiei

Privită în raport cu schema tipologică a instituţiei la nivel european, instituţia românească a avut câteva caracteristici distinctive.

Din punct de vedere teritorial, Adunările de stări europene erau generale, regionale (provinciale) şi locale (orăşeneşti). În Ţările Române însă nu au existat adunări provinciale sau locale, datorită politicii centralizatoare a domniei, astfel încât Adunările de stări au reprezentat întotdeauna stările de pe întregul teritoriu al ţării.

Din punct de vedere structural, Adunările puteau avea una până la patru camere, în funcţie de numărul stărilor reprezentate. În Ţările Române au funcţionat numai trei astfel de entităţi, corespunzătoare: marii boierimii mari, boierimii mici şi clerului.

Din punctul de vedere al modului în care se configurau, Adunările de stări din Europa Apuseană erau elective sau cu membri desemnaţi autoritar de către monarh. În Ţările Române membrii acestora erau aleşi de către Domn în funcţie de raporturile de putere dintre acesta şi diversele grupări boiereşti existente. Cum rolul acestor adunări era acela de a da greutate hotărârilor adoptate cu acest prilej, Domnul era interesat sa aibă acordul tuturor categoriilor privilegiate, fiind convocaţi inclusiv reprezentanţi ai boierimii sau clerului care nu reprezentau neapărat politica sa.

Din punctul de vedere al competenţei, marea majoritate a Adunărilor europene erau consultative sau deliberative, uneori cu drept de control în raport cu instituţia monarhului. În cazul instituţiei româneşti, rolul său a fost, în marea majoritate a cazurilor, unul consultativ; sunt cunoscute însă şi situaţii în care hotărârile au avut un caracter obligatoriu pentru domni, chiar dacă aceştia din urmă nu au fost de acord cu ele.

Din punctul de vedere al stabilităţii, Adunările de stări europene erau permanente (Anglia şi Polonia), periodice sau neregulat intermitente (Spania, Franţa). Cazul Ţărilor Române se apropie de cel al Franţei şi al Spaniei, Domnul convocându-le când considera de cuviinţă. În istoria instituţiei româneşti sunt consemnate însă şi cazuri în care Domnul a fost silit să le convoace sub presiunea diverselor grupuri interesate în reglementarea unei probleme.

Efectivele Adunărilor de stări din Ţările Române nu au depăşit cifra de 200 de persoane. De regulă era vorba despre 100-120 de participanţi, dar numărul acestora putea să scadă până la 30-40 de membri.

Dezbaterile constau în expunerea de către Domn a nevoilor şi a dorinţelor sale, urmate de oferirea sfatului (consilium) şi a ajutorului (auxilium) de către participanţi. În această din urmă fază de desfăşurare a dezbaterilor documentele lăsând să se întrevadă uneori şi existenţa unor curente de opinie diferite. Pe baza sfatului ţinut, se adoptă hotărâri prezentate sub formă de hrisov domnesc, pe marginea cărora cei mai importanţi participanţi îşi pot depune sigiliile alături de cel al Domnului.

  1. 3. Atributii

Atribuţiile Adunărilor de Stări în Ţara Românească şi Moldova au vizat reglementarea (legiferarea) celor mai importante probleme de factură internă şi externă.

Prerogativele de factură internă se refereau la: alegerea Domnului, atribuţie urmată, cu câteva excepţii, până la începutul secolului al XVIII-lea; adoptarea unor decizii importante în materie de organizare a vieţii bisericeşti (mutarea centrelor episcopale autohtone, înfiinţarea de noi episcopii etc.); adoptarea reglementărilor privitoare la statutul ţăranilor; introducerea sau desfiinţarea unor categorii de dări; introducerea unor regimuri fiscale speciale pentru repopularea unor sate (regimul sloboziilor); delimitarea hotarelor dintre cele două ţări române; judecarea unor pricini pe care domnii doreau să le judece împreună cu "toţi boierii şi toată ţara".

Prerogativele de natură externă vizau: declararea războiului şi încheierea păcii; reglementarea relaţiilor cu statul otoman; plata tributului; întărirea jurământului de credinţă faţă de suzeran (regele maghiar, regele polon, sultanul otoman); reglementarea relaţiilor cu biserica catolică; închinarea mănăstirilor autohtone faţă de centrele monahale importante ale lumii ortodoxe sau scoaterea lor de sub autoritatea acestora.

  1. Dregătoriile centrale

Apariţia dregătoriilor se leagă de însăşi întemeierea statelor medievale româneşti, acestea fiind la origine legate de necesităţile personale ale Domnului şi ale curţii sale: stolnicul, paharnicul, spătarul, postelnicul, comisul, medelnicerul. Odată cu întărirea statului şi a autorităţii monarhice dregătoriile s-au dezvoltat atât din punct de vedere numeric, cât şi din perspectiva atribuţiilor. Astfel în secolele XV-XVI aparatul central creşte prin includerea subalternilor marilor dregători în cadrul Divanului precum şi a boierilor mărunţi care slujeau ca dieci sau grămătici ai unor mari dregători specializaţi (dieci de vistierie, de jitniţă sau grămătici).

  1. 1. Trăsături generale

    1. Atribuţiile dregătorilor nu beneficiau de un cadru strict delimitat, astfel încât Domnul putea delega pe un dregător cu o sarcină care intra în prerogativele altui dregător.
    2. Până la reformele lui Constantin Mavrocordat, dregătorii nu au fost plătiţi cu leafă, ci răsplătiţi prin danii de sate, scutiri de dări, daruri primite de la subalterni, concedarea unor venituri domneşti sau a taxelor de judecată.
    3. Dregătoriile deserveau atât persoana Domnului, cât şi nevoile statului.
    4. În aparatul de stat a existat o ierarhizare a dregătoriilor, tradusă printr-un rang atribuit fiecăreia dintre acestea, ierarhizare care a variat în timp şi nu a fost identică în cele două ţări române extracarpatice.
    5. Dregătorii erau numiţi şi revocaţi de către Domn, atunci când acesta considera de cuviinţă.
    6. La numirea sau confirmarea în domniei, dregătorii depuneau un jurământ solemn de credinţă faţă de domn.

   5.2.Atribuţii comune

Dat fiind faptul că în concepţia vremii despre funcţionarea statului nu exista o diferenţiere absolută a atribuţiilor dregătorilor, întregul corp al dregătorilor se preta la exercitarea unor prerogative comune.

Purtarea soliilor peste hotare. Stabilirea solilor se făcea de către Domn după o prealabilă consultare cu Sfatul domnesc. În funcţiei de importanţa misiunii încredinţate, soliile puteau fi individuale sau colective.

Atribuţii militare. Deşi în domeniul atribuţiilor de ordin militar existau dregători specializaţi (marele vornic, marele spătar, marele agă), totuşi, în anumite situaţii, Domnul putea încredinţa conducerea unei părţi a armatei sau chiar a întregii armate unui dregător din afara celor specializaţi.

Atribuţiile judecătoreşti. În pofida faptului că şi acest domeniu beneficia de dregători specializaţi (marii vornici, marele ban), toţi marii dregători aveau dreptul de a face judecăţi, termenul dregător fiind uneori utilizat în epocă cu sensul de judecător. Implicarea dregătorilor în actele de judecată se făcea fie în urma unei delegări în acest scop venite din partea Domnului, fie ca urmare a solicitării venite din partea împricinaţilor. Prima dintre situaţii se referea la existenţa unor pricini care necesitau deplasarea la faţa locului pentru a face diverse anchete sau expertize. În cea de-a doua, prezenţa accidentală în teritoriu a marilor dregători atrăgea după sine solicitarea de judecare, împricinaţii evitând astfel deplasarea costisitoare până la curtea domnească.

Hotărnicirea moşiilor. Ca şi în cazul atribuţiilor militare sau judecătoreşti, la curtea domnească existau dregători specializaţi în această activitate (marele portar, marele logofăt şi vornicii de poartă), însă în anumite împrejurări Domnul prefera să trimită în locul acestora diverşi alţi dregători. Motivaţiile principale erau numărul mare de moşii care se cereau a fi hotărnicite, precum şi distanţele mari care trebuiau parcurse pentru a le executa. În aceste condiţii se întâmpla adesea ca un dregător trimis cu un scop într-o anumită zonă a ţării să primească şi însărcinarea de face hotărnicirile solicitate în zona respectivă.

Ispravnici ai oraşelor. În secolul al XVII-lea, pentru a evita deplasările lungi ale dregătorilor prin ţară, domnii din Ţara Românească au început să numească în oraşe ispravnici aleşi din rândul foştilor mari dregători, rolul acestora fiind acela de a rezolva pe loc pricinile ivite între locuitori. Activitatea ispravnicilor era axată în principal pe realizarea judecăţilor şi a hotărniciilor.

Ispravnici ai scaunului domnesc. În cursul aceluiaşi secol XVII, domnii sunt uneori siliţi să însoţească personal trupele puse la dispoziţia Imperiului Otoman, în cursul campaniilor purtate împotriva habsburgilor şi a polonezilor. În aceste condiţii, din rândul marilor dregători, apropiaţi ai Domnului, sunt recrutaţi ispravnici ai scaunului domnesc, a căror misiune era aceea de a ţine locul Domnului în absenţa sa din capitală sau din ţară. În această calitate, ispravnicii de scaun dispuneau de toate prerogativele domneşti, singura limitare referindu-se la hotărârile judecătoreşti pronunţate în materie de proprietate, care erau considerate definitive numai după confirmarea lor de către domn.

Ispravnici ai documentelor şi ai poruncilor domneşti. Indiferent de specificul demnităţii deţinute, toţi dregătorii puteau fi însărcinaţi cu punerea în aplicare a prevederilor unui act emis de cancelaria domnească: punerea unui beneficiar de danie domnească în stăpânirea obiectului daniei; punerea în aplicare a unei hotărâri judecătoreşti; achitarea unui dar in bani sau în natură făcut de Domn unei mănăstiri.

  1. 3. Atribuţii speciale

Dregătoriile centrale din aparatul de stat al Ţărilor Române pot fi clasificate după mai multe criterii, însă cel mai relevant pentru înţelegerea resorturilor funcţionale ale acestora este cel care combină caracterul predominant civil sau militar al dregătoriei cu cel al destinatarului serviciilor (stat, Domn sau curtea domnească). În funcţie de acest criteriu dregătoriile centrale pot fi împărţite în trei categorii: dregători civili de stat, dregători militari de stat şi dregători de curte, aceştia din urmă prestând şi servicii personale Domnului.

  1. 3. 1. Dregătorii civili de stat

Marele ban reprezintă cea mai importantă dregătorie a Ţării Româneşti. El avea atribuţii administrative şi judecătoreşti în raport cu teritoriile Ţării Româneşti aflate în dreapta Oltului. Instituţia apare la sfârşitul secolului al XV-lea şi reproduce la scară redusă cea mai mare parte a atribuţiilor domneşti. Mai mult decât atât, marele ban avea dreptul de a întreţine în Craiova, capitala provinciei, o curte în miniatură, dispunând de un sfat alcătuit din dregători similari celor de la curtea domnească. Cu toate acestea provincia olteană nu a avut o organizare proprie sau o legislaţie separată de aceea a restului ţării. Atribuţiile marelui ban vizau următoarele aspecte: dreptul de intervenţie în chestiunile privitoare la stăpânirea pământului şi a altor bunuri materiale (întărirea sau reconfirmarea drepturilor de stăpânire), drept care mai era exercitat doar de către domn; cercetarea şi fixarea hotarelor satelor şi ale ocinilor; asigura desfăşurarea activităţilor de poliţie în Oltenia (această atribuţie se suprapunea cu cea a marelui armaş); avea drept de a judecată în chestiuni civile şi criminale asemenea Domnului; în materie penală, putea pronunţa pedepse mergând de la închisoare (era singurul dregător care dispunea de o închisoare la Craiova) până la cea capitală; asigura recrutarea şi conducerea trupelor recrutate de pe teritoriul Olteniei.

Marele vornic. În Ţara Românească a avut atribuţii precumpănitor judiciare (cu excepţia Olteniei, unde judeca marele ban), competenţele sale fiind în: materie penală (furturi, încălcări de hotare, răniri, pagubele produse de vitele de pripas, în vreme ce cazurile care reclamau pedeapsa cu moarte erau trimise spre judecare Domnului); materie civilă (chestiunile legate de stăpânirea pământului, a rumânilor şi a ţiganilor). În Moldova, marele vornic este cel mai important dintre dregători, instituţia dublându-se la jumătatea secolului al XVI-lea. Astfel apar un mare vornic al Ţării de Sus, cu reşedinţa la Dorohoi, şi un mare vornic al Ţării de Jos, cu sediul al Bârlad, atribuţiile fiecăruia dintre aceştia era raportate strict la partea de ţară care-i revenea. Cele mai importante atribuţii ale marilor vornici moldoveni erau cele de natură judecătorească competenţa lor fiind legată de materia penală. Spre deosebire de omologii munteni, marii vornici din Moldova aveau dreptul să judece toate tipurile de pricini, putând pronunţa inclusiv pedeapsa cu moartea.

Marele logofăt. În Ţara Românească atribuţiile marelui logofăt erau acelea de: păstrare a marelui sigiliu al Ţării; redactare a documentelor domneşti; întocmirea de referinţe informative pentru uzul Domnului şi al Sfatului domnesc atunci când aceştia judecau diverse pricini. În Moldova, marele logofăt are atribuţii similare, dar nu identice cu cele ale omologului muntean: păstrarea şi aplicarea marelui sigiliu al ţării pe hrisoavele domneşti; semnarea documentelor emise de Domn şi de Sfatul domnesc; supravegherea activităţilor din cancelaria domnească; judeca pricinile legate de stăpânirea pământului şi de hotărnicii; judeca şi aplica amenzi penale pentru mutarea pietrelor de hotar şi pentru uzul de documente false; îndeplinea funcţie notarială, autentificând actele încheiate în faţa sa. În activităţile lor, marii logofeţi erau asistaţi de o serie de subalterni: al doilea logofăt, al treilea logofăt, diecii, grămăticii şi diverşii logofeţei care constituiau aparatul tehnic al cancelariei domneşti.

Marele vistier. Atribuţiile marilor vistieri din Ţara Românească şi Moldova au fost identice: strângerea veniturilor, păstrarea şi contabilizarea cheltuielilor Domnului şi ale ţării; procurarea şi păstrarea obiectelor de lux vestimentar necesare Domnului (atribuţia a trecut ulterior pe seama nou înfiinţatei dregătorii a cămăraşului); gestionarea catastifelor visteriei în care se înregistrau obligaţiile financiare ale satelor din ţară; judeca toate pricinile în legătură cu repartizarea şi încasarea dărilor către Domnie. Marele vistier dispunea de asemenea de un aparat de subalterni care îl ajutau în activităţile sale specifice: al doilea vistier, al treilea vistier şi numeroşi logofeţi de vistierie cu rosturi tehnice. În plan teritorial, marele vistiernic dispunea de un alt aparat executiv, format din birari şi globnici care încasau dările datorate de populaţie visteriei domneşti.

Marele postelnic (stratornic). Atribuţiile postelnicului au fost la începuturile instituţiei grija de patul şi camera de culcare a Domnului. Ulterior, pornind de la accesul neîngrădit la persoana Domnului, postelnicului i s-a încredinţat atribuţia de primire şi introducere a trimişilor statelor străine, primind astfel o atribuţie legată de organizarea statului. În această calitate, dregătoria era rezervată în special cunoscătorilor de limbi străine. În secolul al XVII-lea, marele postelnic a primit şi atribuţii judecătoreşti la curtea domnească, având jurisdicţie asupra personalului de deservire: aprozi, curieri, turci etc. În calitate de subalterni ai marelui postelnic în secolul al XVI-lea a fiinţat un al doilea postelnic, în secolul următor existând până la şase astfel de subalterni în mod simultan.

Marele portar. Ca dregător cu atribuţii civile, marele portar este regăsit doar în organizarea Ţării Româneşti, unde se ocupa de primirea şi găzduirea turcilor, precum şi a altor personaje de vază la curtea domnească. Din secolul al XVI-lea marele portar primeşte prerogative judecătoreşti, acestea fiind legate de punerea în practică a hotărnicirilor de moşii, precum şi de luarea jurământului martorilor jurători în orice tip de pricină.

Marele uşar este, în Moldova, omologul marelui portar din Ţara Românească. El avea aceeaşi atribuţie a găzduirii turcilor la curtea domnească, motiv pentru care trebuia să fie un bun cunoscător al limbii turce.

Vătaful de aprozi. Atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova, aprozii constituiau o categorie de slujitori domneşti recrutaţi la început din rândul tinerilor boieri. Aceştia aveau atribuţii de curieri, iar ulterior au funcţionat ca agenţi judecătoreşti, organizaţi militar sub comanda unui vătaf de aprozi. Atribuţiile acestuia din urmă vizau: chemarea şi aducerea efectivă a părţilor implicate într-un proces; executarea hotărârilor civile ale Domnului sau ale Divanului; urmărirea datornicilor şi punerea lor în stare de arest pentru a-i constrânge la plata debitelor.

Vornicii de poartă sunt o instituţie specifică Moldovei, unde mai sunt cunoscuţi şi sub denumirea de vornici de gloate. Deşi aveau un rang modest în ierarhia curţii, totuşi aveau o importanţă deosebită în funcţionarea aparatului judecătoresc întrucât aveau numeroase atribuţii de acest tip: judecau la poarta palatului domnesc pricinile mărunte; judecau şi pedepseau femeile adultere; triau pricinile care se înfăţişau spre judecare Domnului şi Divanului, reţinându-le pe cele mărunte; făceau expertize, evaluând bunurile aflate în litigiu; întocmeau şi autentificau înscrisurile care consemnau diversele tranzacţii încheiate în faţa lor.

  1. 3. 2. Dregătorii de stat cu atribuţii militare

Marele spătar. În Ţara Românească, marele spătar a avut iniţial sarcina de a purta sabia Domnului la solemnităţi, pentru ca în cursul secolului al XVII-lea să ajungă comandantul armatei muntene. În Moldova, a rămas mai mult un dregător de curte, pe lângă sarcina purtării spadei domneşti, revenindu-i comanda militară asupra slujitorilor spătărei răspândiţi în întreaga ţara.

Hatmanul este o instituţie specifică Moldovei, adoptată după model polonez în secolul al XVI-lea. Acesta avea atribuţii similare marelui spătar muntean, comandând întreaga armată moldovenească. În afara atribuţiilor militare, hatmanul avea şi prerogative judecătoreşti, în competenţa sa intrând judecarea tuturor pricinilor în care erau antrenaţi robii domneşti.

Pârcălabii erau comandanţii cetăţilor, o poziţie care le-a conferit o mare importanţă în aparatul politic şi militar. În Moldova aceştia au funcţionat atât ca mari dregători, membri ai Sfatului domnesc (secolele XV-XVI), cât şi în calitate de dregători teritoriali. Întrucât principalele fortificaţii au servit şi drept reşedinţe administrativ-teritoriale, pârcălabii au îndeplinit atribuţii complexe de natură militară (apărarea cetăţii şi a zonei adiacente), de factură administrativ-fiscală şi judecătorească, controlând întreaga administraţie locală a ţinuturilor sau judeţelor în care se aflau amplasate cetăţile.

Marele armaş. Atribuţiile principale ale marelui armaş atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova se refereau la prinderea, cercetarea şi întemniţarea celor vinovaţi de crime, precum şi punerea în aplicare a sentinţelor capitale. Din acest motiv acest dregător răspundea de închisorile domneşti pe timp de pace, iar pe timp de război veghea soldaţii pentru ca aceştia să nu dezerteze. Pe lângă aceste atribuţii, marii armaşi aveau jurisdicţie asupra tuturor robilor domneşti, iar în timp de război asigurau comanda artileriei. Marele armaş avea în subordine o serie de subalterni: armaşul al doilea, armaşul al treilea şi un aparat executiv format din armaşi şi armăşei organizaţi milităreşte.

Marele agă. În Ţara Românească, instituţia îşi face apariţia în cursul secolului al XVI-lea, în timpul domniei lui Mihai Viteazul devenind o mare dregătorie. Marele agă asigura comanda militară a mercenarilor balcanici şi români (seimeni), în vreme ce pe timp de pace asigura poliţia internă în capitală şi reşedinţele de judeţ, judecând pricinile penale cu competenţă proprie şi pricinile civile, cu delegaţie domnească. În Moldova, marele agă asigura comanda tuturor efectivelor de pedestraşi din armata moldovenească, pe timp de pace având atribuţii de poliţie şi judecată în Suceava.

Marele serdar reprezintă o dregătorie înfiinţată în cursul secolului al XVII-lea, care a funcţionat doar în aparatul de stat al Moldovei. Marele serdar era primul subaltern al marelui spătar, comandând cetele de mazili (foşti dregători şi urmaşii acestora).

Marele şetrar. Dregătoria este menţionată documentar începând cu secolul al XVI-lea, având în grij ă corturile domneşti şi încartiruirea armatei. În Moldova, în afara acestor prerogative, marele şetrar asigura şi comanda artileriei domneşti.

  1. 3. 3. Dregători aflaţi în serviciul Domnului sau al curţii domneşti Marele paharnic (ceaşnic).

Atribuţiile marelui paharnic priveau: degustarea băuturilor Domnului pentru a evita otrăvirea acestuia; aprovizionarea pivniţelor domneşti; administrarea viilor domneşti; încasarea zeciuielii din producţia de vin a locuitorilor ţării. În timp de război, marii paharnici aveau comanda militară a boierilor mărunţi din ţară care purtau titluri de păhărnicei, roşii şi curteni. În Moldova, pe timp de pace, marele paharnic avea şi dreptul de a judeca toate pricinile care priveau dreptul de proprietate asupra viilor din ţară.

Marele stolnic. Atribuţiile marelui stolnic, în ambele ţări, vizau: pregătirea mesei Domnului, servirea acesteia şi degustarea prealabilă, pentru a se evita otrăvirea sa; aprovizionarea curţii domneşti cu alimente; strângerea dijmei din peşte cuvenite domniei.

Marele comis. Atribuţiile marelui comis, în ambele ţări, vizau: ţinerea evidenţei cailor domneşti; gestionarea grajdurilor domneşti; procurarea furajelor pentru grajdurile domneşti.

Marele medelnicer avea în sarcină să toarne Domnului apă când acesta se spăla pe mâini la masa.

Marele clucer aproviziona curtea domnească cu alimente strângea din ţară zeciuiala cuvenită Domniei din grâul produs de populaţia de rând.

Marele sulger aproviziona curtea domnească cu carne. În secolele XVII-XVII, marele sulger muntean urmărea încasarea unor dări destinate sulgeriei şi administra vitele confiscate în numele Domnului.

Marele jitnicer reprezintă o dregătorie specifică exclusiv Moldovei. Atribuţiile sale erau acelea de strângere a dijmelor din grâne datorate Domnului, respectiv de distribuire şi aprovizionare a cetăţilor turceşti cu cereale.

Marele pitar avea în sarcină aprovizionarea curţii domneşti cu pâine. Marele căminar. Dregătoria apare în Moldova la începutul secolului al XVII-lea, şi are în atribuţii strângerea dijmelor din ceară, a dărilor pe cârciumi şi prăvălii, precum şi pe cazanele de ţuică datorate domniei.

Marele vameş era dregătorul care avea în subordine pe toţi vameşii din ţară, atribuţiile acestuia fiind centralizarea şi contabilizarea veniturilor aduse de exploatarea vămilor.

Loading...