1. Judeţele şi ţinuturile

Încă din primele documente emise de cancelariile celor două Ţări Române, se poate constata că instituţia domniei dispunea de o administraţie centralizată destinată strângerii veniturilor şi asigurării ordinii interne, administraţie formată din organe regionale şi locale. În primele decenii de existenţă, aceste organe erau grupate în jurul curţilor domneşti din teritoriu, aflându-se sub comanda unui dregător local numit vornic. În timp de pace acestea slujeau ca aparat executiv în chestiuni de natură fiscală şi judiciară, în vreme ce pe timp de război funcţionau ca forţe de elită în oastea Domnului.

Odată cu maturizarea instituţională a statului, domnia a divizat teritoriul ţării în unităţi administrativ teritoriale pentru a eficientiza administrarea resurselor de care dispunea. În acest scop, în Ţara Românească, îşi fac apariţia judeţele (lat. iudicium = scaun de judecată), subdiviziuni administrativ-teritoriale care, de cele mai multe ori, reprezentau teritoriile cnezatelor şi voievodatelor care au precedat întemeierea. În cazul Moldovei, unităţile administrativ teritoriale se numeau ţinuturi (lat. tenutum = ţinut), după model polonez, organizarea acestora făcându-se în funcţie de reţeaua de târguri şi fortificaţii existentă (cetăţi de piatră şi pământ), precum şi în funcţie de cursurile râurilor, astfel încât să reprezinte zone unitare din punct de vedere geografic.

Conducerea efectivă a judeţelor şi a ţinuturilor era asigurată de dregători numiţi de către Domn din rândurile boierimii mari şi mijlocii. În Ţara Românească denumirea acestora a fost aproape în permanenţă aceea de sudeţi. În Moldova însă, denumirile date conducătorilor de ţinut au variat: în fruntea ţinuturilor de interior care nu dispuneau de cetăţi se aflau sudeţi (Tutova, Bacău, Dorohoi etc.); în fruntea ţinuturilor care dispuneau de cetăţi se aflau pârcălabi (Neamţ, Suceava, Orhei etc.); în vreme ce în fruntea judeţelor de graniţă fără cetăţi se aflau staroşti (Putna şi Cernăuţi). În cursul secolelor XVI-XVII, denumirea de pârcălab va fi înlocuită cu cea de mare vătaf de ţinut, iar ulterior, cu cea de mare căpitan de ţinut, între cele trei dregătorii neexistând însă diferenţe de atribuţii.

Ca şi vornicii locali, dregătorii din fruntea judeţelor şi a ţinuturilor dispuneau de un aparat de agenţi executivi format din boierimea mică şi mijlocie rezidentă în unitatea administrativă respectivă. Acest aparat executa întreaga activitate de strângere a dărilor datorate de săteni domniei, punerea în aplicare a diverselor hotărâri judecătoreşti, iar în timp de război alcătuia oastea de curte sau oastea cea mică a ţării.

Principalele atribuţii ale dregătorilor din fruntea administraţiei de judeţ sau de ţinut erau: executarea judecăţilor (pagube produse de vitele de pripas, certuri, bătăi, furturi etc.); încasarea taxelor de judecată şi a amenzilor penale dictate; efectuarea de anchete penale sau în materie de proprietate (numai la cererea Domnului); urmărirea şi executarea datornicilor faţă de fiscul domnesc; urmărirea şi aducerea în locul de origine a ţăranilor dependenţi fugiţi; încasarea birului şi transmiterea lui către visteria domnească.

2. Oraşele şi târgurile

Târgurile şi oraşele extracarpatice au constituit unităţi administrative, locuite de meseriaşi, negustori şi agricultori aşezaţi pe un teritoriu cu regim special, care s-au bucurat de un statut juridic privilegiat, materializat prin existenţa unui anumit grad de autonomie.

Ca unitate administrativă, oraşul cuprindea trei zone:

1. vatra târgului, respectiv centrul urban alcătuit din clădiri, pieţe şi străzi;
2. hotarul (ţarina) târgului, respectiv terenul aflat în imediata vecinătate a oraşului, cultivat şi exploatat de orăşeni, format din: vii, livezi, izlaz, fâneţe, mori, iazuri;
3. ocolul târgului compus din mai multe sate care alcătuiau o unitate economică şi administrativă separată de oraş; toate satele din ocolul târgului aparţineau instituţiei domniei şi erau administrate de dregătorii domneşti care rezidau în oraş, distincţi de dregătorilor domneşti ai ţinutului.

Administraţia orăşenească se caracterizează prin coexistenţa organelor administrative alese de colectivitatea orăşenilor cu cele numite de către Domn sau de către persoana căreia acesta îi cedase târgul.

2. 1. Organele administrative alese

Organele administrative alese de târgoveţi erau judeţul şi sfatul pârgarilor, în Ţara Românească, respectiv şoltuzul (voitul) şi sfatul pârgarilor în Moldova.

În atribuţii dregătorilor aleşi de comunitatea târgoveţilor intrau: repartizarea între orăşeni, în funcţie de avere, a dărilor aşezate global (cisla) de către domnie (încasarea acestora revenea însă vornicilor); repartizarea locurilor de muncă în ţarina târgului; asigurarea poliţiei interne, având dreptul de arestare şi de amendare a celor turbulenţi; judecarea pricinilor mărunte, penale (certuri, furturi etc.) sau civile (în competenţa lor intra vatra şi ţarina târgului); gestionarea catastifului târgului, în care se întabulau toate actele juridice privitoare la transferurile de bunuri mobiliare şi imobiliare din vatra şi ţarina târgului; păstrau şi foloseau pecetea târgului pentru autentificarea actelor care consemnau tranzacţiile comerciale încheiate în faţa lor.

Un alt organ administrativ ales a fost adunarea generală a orăşenilor, compusă din toţi locuitorii cu drept de vot. Aceasta se întrunea cel puţin odată pe an, când erau aleşi conducătorii oraşului (judeţul sau şoltuzul şi pârgarii). Adunarea mai putea fi convocată în şi în cazuri grave, precum introducerea unor contribuţii fiscale noi sau înstrăinarea de către Domn a unei părţi din hotarul târgului.

2. 2. Organele administrative numite

În afara organelor alese, în oraşele din Ţara Românească şi Moldova a existat câte un reprezentant al domniei numit iniţial vornic de târg. Atribuţiile acestuia se refereau la: strângerea veniturilor datorate de orăşeni domniei: birul, dijma din toate produsele agricole şi din vii, zeciuiala stupilor, taxele vamale pe circulaţia mărfurilor, taxele pe utilizarea morilor domneşti, etc.; strângerea veniturilor similare datorate de locuitorii satelor de ocol; scoaterea locuitorilor din satele de ocol la muncile şi slujbele care trebuiau întreprinse în interesul domniei; judecarea unor categorii de pricini (cele mai multe se refereau la plângerile orăşenilor împotriva impunerii abuzive la plata birului).

Deşi avea titlul de vornic de târg şi ţinea scaun de judecată în centrul târgului, până în secolul al XVI-lea acest dregător nu avea competenţa de a judeca pricinile dintre târgoveţi. Ulterior însă, a început să prezideze judecăţile efectuate de organele alese ale orăşenilor, sfârşind prin a le lua locul.

În activităţile sale, vornicul de târg era secondat în Moldova de un dregător subaltern, numit posadnic, iar în Ţara Românească, de un pârcălab de oraş, ale căror atribuţiile se refereau la încasarea vămii interne pe circulaţia mărfurilor şi la organizarea târgului de vite.

Alături de aceşti dregători subalterni, vornicul de târg dispunea de agenţi executivi specializaţi în diverse activităţi de încasare a dărilor şi de supraveghere a muncilor domneşti: globnici, ilişari, bezmenari, cămănari, podvodari, pererubţi etc.

3. Satele

3.1. Tipuri de sate

Prin întemeierea celor două ţări române, Domnul a devenit stăpânul întregului teritoriu al ţării (dominium eminens), pe care acesta îl administra după cum considera de cuviinţă. O parte dintre satele care intrau în componenţa ţării au fost însă donate boierilor, aceştia urmând a-i datora consilium et auxilium necesare activităţii de guvernare a ţării, în virtutea contractului vasalic. O altă parte a fost donată de Domn Bisericii şi, în mod special, mănăstirilor, pentru ca acestea să se poată întreţine în schimbul slujbelor pe care acestea le dedicau mântuirii Domnului şi familiei acestuia. În acest fel domeniul funciar al ţării s-a divizat în trei categorii de sate: domneşti, boiereşti şi mănăstireşti.

Atât boierii, cât şi mănăstirile deţineau la început drepturi de stăpânire limitate la perioada vieţii Domnului care făcuse dania, prelungirea acestora depinzând de bunăvoinţa succesorilor, care puteau să întărească sau să retragă satele donate de predecesor. Cu timpul însă, la dorinţa beneficiarilor, domnii donatori au început să introducă în actele de danie clauze de întărire adresate succesorilor, astfel încât sub puterea unor formule de blestem aceştia din urmă renunţau la dreptul de retract, cu excepţia cazurilor când boierii sau egumenii mănăstirilor se dovedeau a fi necredincioşi.

Transmiterea ereditară a satelor în cadrul familiilor boiereşti a condus şi la apariţia unui tip de sat, în care numărul stăpânilor creşte de la o generaţie la alta, ajungându-se în unele situaţii ca aceştia să îi depăşească pe ţăranii dependenţi. Aceste sate au aparţinut la origine unor boieri ai căror succesori nu s-au mai bucurat de danii domneşti ulterioare, astfel încât drepturile lor de stăpânire se rezumau la ceea ce au moştenit de la înaintaşi. Cu alte cuvinte, creşterea numerică a numărului de membri ai familiei nu a mai fost dublată de o creştere adecvată în dimensiuni a domeniului familiei, ceea ce a făcut ca proprietăţile moştenite să se împartă succesiv, de la o generaţie la alta, între membrii săi. Aceste din urmă sate de boieri numeroşi şi decăzuţi din punct de vedere economic alcătuiesc categoria satelor libere, locuite de răzeşi (în Moldova) şi moşneni (în ţara Românească), categorie care îşi face apariţia la sfârşitul secolului al XVI-lea.

O ultimă categorie de sate prezente în Ţările Române în secolele XIV-XVII o constituie sloboziile. Acestea erau sate aflate pe domenii boiereşti sau mănăstireşti, locuite de populaţie aservită, dar care pentru perioade limitate de timp se bucurau de un regim juridic şi economico- fiscal asemănător satelor libere, de moşneni sau de răzeşi. Scopul introducerii unor astfel de privilegii era acela al populării sau repopulării unor zone deficitare din punct de vedere demografic. În acest sens, Domnul acorda coloniştilor un hrisov prin care li se garantau scutiri de dările şi muncile datorate domniei pe un termene de maximum 12 ani, satele având posibilitatea de a beneficia de prelungirea privilegiilor.

3. 2. Organele administrative

     3.2. 1. Satele domneşti erau de două tipuri, fiecare dintre acestea având o administraţie distinctă:

1. satele care aparţineau persoanei Domnului aflat pe tron, dobândite prin moştenire sau cumpărare;
2. satele care aparţineau instituţiei Domniei, sate care se transmiteau de la un Domn la altul, indiferent de familia din care provenea titularul tronului, provenind din confiscări pentru hiclenie sau desherenţă.

În satele personale ale Domnului, acesta se comporta ca un stăpân feudal de rând (boier sau mănăstire), avându-şi propriile organe administrative locale. De obicei, era vorba despre un dregător numit de către Domn, dregător care strângea veniturile şi administra satul în colaborare cu obştea locală aservită.

Satele aparţinând instituţiei domniei au fost grupate în secolele XIV-XVI în jurul cetăţilor, târgurilor, morilor, în scopul de a le furniza acestora hrana şi muncile necesare întreţinerii. Această categorie de sate alcătuiau satele de ocol, care aveau sarcini fiscale asemănătoare celor din ţinuturi, dar care erau administrate separat de acestea. Astfel satele de ocol erau scoase de sub autoritatea dregătorilor de ţinut şi puse în schimb sub autoritatea dregătorilor domneşti din târguri: vornicul de târg sau ureadnicul (înlocuitorul vornicului). Conform documentelor epocii satele de ocol "mergeau cu târgul" din punct de vedere fiscal, vamal, administrativ şi judecătoresc, vornicul de târg având competenţa să judece pricinile ivite în hotarele acestor sate.

3. 2. 2. Satele boiereşti şi mănăstireşti, la rândul lor, puteau fi:
   1. sate care beneficiau de scutiri de dări şi imunităţi judiciare;
   2. sate care nu beneficiau de scutiri sau imunităţi.

În satele scutite de dări şi înzestrate cu imunităţi, întreaga administraţie aparţinea stăpânului şi se făcea în beneficiul material al acestuia. În astfel de cazuri, administraţia sau justiţia domnească nu putea pătrunde decât în cazurile strict prevăzute de actul de danie al satului, cazuri care, de obicei, erau cele de gravitate mare (omor, răpire, tâlhărie).

Administrarea satelor boiereşti şi mănăstireşti se făcea prin intermediul unor dregători desemnaţi de către stăpânii acestora, numiţi pârcălabi de sat, în Ţara Românească, şi vornic, vornicel sau ureadnic, în Moldova. Sarcinile acestor dregători erau de: strângere a veniturilor datorate de săteni stăpânului; transmitere a poruncilor stăpânului; repartizare a muncilor pe care sătenii le datorau stăpânului; urmărire şi readucere în sat a sătenilor fugari; judecare şi aplicare a pedepselor (amenzi sau bătaie) în numele stăpânului.

În Moldova, în satele boiereşti, în afara reprezentantului stăpânului, a existat şi practica desemnării de către obştea sătească aservită a unui reprezentant propriu, numit vătăman, care lucra împreună cu dregătorul stăpânului. Ambii reprezentanţi proveneau din rândul ţăranilor dependenţi, iar în schimbul activităţilor desfăşurate în serviciul stăpânului, se bucurau de o serie de scutiri fiscale.

3. 2. 3. Satele de răzeşi şi moşneni dispuneau de organe administrative locale proprii, Domnul exercitând asupra acestora doar o autoritate de drept public. Autonomia internă se manifesta prin prezenţa unor organe de conducere similare celor care caracterizau obştea sătească în perioada prestatală.

Principalul organ de conducere a obştii săteşti în satele libere era sfatul oamenilor buni şi bătrânii. Atribuţiile sale cuprindeau: dreptul de a reglementa folosinţa averii devălmaşe; dreptul de a dispune, prin vânzare sau donaţie, de părţi din patrimoniul obştii; dreptul de a se vinde pe sine însuşi, cu sau fără pământ, unui stăpân feudal; dreptul de a urmări şi executa averea membrului obştii care nu-şi plătea partea care îi revenea din sarcina fiscală a satului, lăsând-o astfel asupra satului; dreptul de a exercita paza câmpului şi a vetrei satului; dreptul de a-i urmări şi a-i prinde pe răufăcători; dreptul de a participa alături de justiţia domnească în judecarea pricinilor penale şi civile care vizau pe membrii obştii (prin instituţia martorilor jurători); dreptul de a asista ca martor şi ca instanţă de autentificare în raport cu toate actele care aveau efecte juridice asupra patrimoniului obştii; dreptul de a repartiza între membrii obştii darea globală la care era impus satul, în funcţie de puterea economică a fiecăruia dintre membri.

Din punct de vedere administrativ, fiscal şi militar satele de răzeşi şi moşneni se subordonau direct ţinutului sau judeţului, reprezentat prin dregătorii din fruntea acestuia (sudeţi, pârcălabi, staroşti, mari vătafi, mari căpitani). Aceştia din urmă strângeau veniturile domniei trimiţând în satele respective agenţii executivi aflaţi în subordine (birari, găletari, ilişari, dijmari, gorştinari, pripăşari, duşegubinari, globnici, desetnici etc.).