În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

La începutul secolului al XVIII-lea Ţările Române au intrat într-un grav proces de deteriorare a autonomiei politice de care se bucuraseră până atunci în raport cu puterea suzerană (Imperiul Otoman). Alianţele politice antiotomane încheiate de domnii Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu cu Rusia şi Imperiul Habsburgic au condus la pierderea încrederii autorităţilor otomane în domnii autohtoni şi la anularea celui mai important privilegiu de care se bucuraseră până atunci Ţările Române: alegerea Domnului de către Adunarea Stărilor. În consecinţă, această prerogativă a fost însuşită de către suveranul otoman, care o va folosi timp de un secol pentru a numi pe tronurile celor două ţări dregători ai statului otoman. Totuşi, turcii nu au transformat Ţările Române în unităţi administrative otomane, ci le-au conservat autonomia încredinţând conducerea lor unui grup de familii greceşti din cartierul „Fanar" din Istanbul, care slujiseră statului otoman cu loialitate timp de mai bine de un secol.

Secolul al XVIII-lea a însemnat o perioadă de regres din punctul de vedere al relaţiilor româno-otomane. El a adus cu sine grave ştirbiri ale autonomiei de care se bucuraseră Ţările Române în perioada anterioară şi o exploatare sistematică a economiei acestora în beneficiul statului otoman. Perioada a înregistrat însă şi câteva aspecte pozitive, între care trebuie remarcate progresele semnificative făcute în domeniul administraţiei publice. Sub influenţa ideilor iluministe (în special a celor conservatoare, care promovau rolul monarhului luminat în modernizarea societăţii) domnii fanarioţi au introdus în administraţia publică din Ţările Române un centralism fără precedent în istoria statelor medievale româneşti. Acesta s-a materializat prin creşterea în dimensiuni a aparatului de stat, o organizare mai bună a acestuia decât în trecut, iar în final, prin funcţionarea lui mult mai eficientă. Scopurile acestor ameliorări înregistrate în activitatea aparatului administrativ nu se legau însă de interesele locuitorilor de rând, ci de nevoia domnitorilor fanarioţi de a exploata cât mai eficient economia celor două ţări, pentru a putea face faţă pretenţiilor otomane şi a-şi păstra astfel tronurile. Spectrul larg al atribuţiilor pe care le-a primit administraţia locală în această perioadă, profilul acestora atribuţii şi eficienţa cu care aparatul administrativ le-a dus la îndeplinire constituie însă cele dintâi premise ale modernizării administraţiei publice româneşti.

Tot un semn de modernizare îl reprezintă şi diversificarea funcţiei interne a statului. Alături de păstrarea ordinii interne, împărţirea dreptăţii şi perceperea impozitelor, statele medievale româneşti au început să îşi asume şi funcţii noi. Cele mai elocvente exemple sunt preocupările domnilor fanarioţi pentru asistarea materială a săracilor şi pentru protejarea sănătăţii populaţiei; ele s-au materializat prin apariţia primelor instituţii de ocrotire patronate de stat, iar în perioada următoare ele vor sta la baza apariţiei unor servicii publice în sensul modern al conceptului.

  1. Administraţia centrală

      1.1. Domnul

Instituţia cea mai importantă în cârmuirea Ţărilor Române a rămas în continuare Domnitorul. Numit direct de către sultan, acesta era asimilat dregătorilor otomani, poziţionându- se în ierarhia dregătoriilor otomane imediat sub vizirii (miniştrii) importanţi. De regulă, tronul era ocupat prin cumpărare, competiţia între pretendenţi transformându-se de facto într-o licitaţie. Turcii au utilizat în continuare sistemul confirmării periodice a titularilor, însă din motive de maximizare a beneficiilor financiare au avut tendinţa de a scurta durata domniilor (suma cu care erau cumpărată domnia era mai mare decât cea plătită pentru confirmare). În aceste condiţii, menţinerea domnilor pe tron era legată exclusiv de eficienţa cu care aceştia răspundeau pretenţiilor economico-financiare ale Imperiului. O anumită ameliorare a acestei situaţii a venit în urma războiului ruso-turc din anii 1787-1792, încheiat cu pacea de la Iaşi. Unul dintre articolele acesteia, stabilea durata domniilor din Principate la 7 ani, cu posibilitatea turcilor de a-i revoca pe titulari doar în cazul în care săvârşeau greşeli grave. Ceva mai multă stabilitate a fost obţinută în urma hatişerifului din 1802, prin care Poarta stabilea că înainte de expirarea celor şapte ani, domnii nu puteau fi maziliţi decât în urma unui acord intervenit între puterea suzerană (Poarta) şi cea protectoare (Rusia).

Domnia şi-a păstrat toate atribuţiile pe care le avusese în perioada anterioară. În domeniile politic, judecătoresc şi economico-fiscal, puterea sa era practic nelimitată. Domnul controla toate resorturile administraţiei centrale şi locale, iar personalul administrativ era direct sau indirect răspunzător faţă de el.

Limitele constituţionale ale prerogativelor domnilor în această perioadă erau puţine. Cea mai importantă şi probabil cea mai eficientă venea din afara Ţărilor Române, aceasta fiind materializată din dreptul sultanului de a selecta şi a mazili domnitorii. O altă ameninţare potenţial serioasă la adresa autorităţii Domnitorului venea din partea Sfatului domnesc şi a Sfatului de obşte, două organe deliberative care, în aparenţă, şi-au menţinut vechiul caracter reprezentativ.

  1. 2. Sfatul domnesc

Sfatul domnesc a rămas în continuare un organ cu caracter permanent, care îndeplinea funcţii consultative în raport cu instituţia Domniei. Având acest rol, Sfatul domnesc şi-a păstrat totalitatea competenţelor pe care le-a avut şi în perioada secolelor XIV-XVII. În cursul secolului al XVIII-lea, instituţia a căpătat însă şi unele atribuţii judecătoreşti speciale. Secţiunea acestuia care funcţiona drept tribunal era tehnic denumită Divan domnesc, expresia ajungând să desemneze ulterior întreaga instituţie a Sfatului domnesc.

Membrii Divanului erau numiţi de către Domnitor dintre boierii de rangul întâi şi al doilea. Tradiţia întărită prin firmane ale sultanului, recunoştea dreptul Domnitorului de a alege pe cine dorea dintre boierii pământeni sau greci. Însă un domnitor înţelept ţinea seama de poziţia socială, de influenţa politică şi de durata în care cei numiţi fuseseră în slujba statului. Astfel de considerente explică opoziţia cu care se confrunta adesea Domnitorul din partea unui organ ales de către el însuşi. Deşi componenţa Divanului era în continuă schimbare, un mic nucleu de mari boieri îşi menţinea de la o domnie la alta locul în Divan sau reapăreau frecvent în funcţiile înalte alte ţării. În acest fel, treburile interne erau conduse de către Domnitor cu sprijinul unui mănunchi de familii boiereşti care formau casta aristocrată sau oligarhia ce a dominat viaţa politică, economică şi culturală până târziu în deceniul al treilea al secolului al XIX-lea.

  1. 3. Sfatul de obşte

Sfatul de obşte este cel de-al doilea organism important care reprezenta opinia clasei boiereşti. Acesta era o rămăşiţă a vechii Adunări de stări, având în componenţa sa persoane chemate în mod special de către Domnitor. Din acest motiv, Sfatul era un instrument de guvernare aflat la îndemâna Domnitorului, care se dovedea a fi unul destul de docil în relaţie cu acesta din urmă. Structura şi prerogativele instituţiei au rămas însă în aceeaşi situaţie de nereglementare juridică, care îi caracterizase activitatea şi în trecut.

Sfatul de obşte putea fi convocat doar de către Domnitor sau de către cineva desemnat de către acesta. La o convocare se puteau întruni cel puţin 12 şi cel mult 140 de persoane, însă numărul lor rareori trecea de 36. Competenţele Sfatului erau la fel de extinse ca şi cele ale Adunărilor de stări. Prin urmare, orice problemă publică importantă putea face obiectul consultării Sfatului de obşte, indiferent dacă aceasta era laică sau ecleziastică, economică sau politică. Dezbaterile erau adesea animate, mai ales când era vorba de biruri, iar uneori boierii ajungeau să îl denunţe pe domnitor la Constantinopol. Domnitorul era însă cel care stabilea ordinea de zi şi avea putere de decizie, iar atâta vreme cât Poarta era mulţumită de prestaţia sa, acesta învingea orice opoziţie a boierilor.

1.4. Dregătoriile centrale

În linii mari, nomenclatura dregătoriilor centrale a rămas foarte apropiată de aceea din secolele anterioare. S-a păstrat de asemenea şi modalitatea de numire a titularilor: aceştia era desemnaţi şi revocaţi de către Domn, în funcţie de averea candidaţilor, de relaţiile de rudenie avute cu familia Domnului sau de priceperea candidaţilor. Numirile se făceau la debutul fiecărei domnii şi la începutul fiecărui an, moment în care toţi dregătorii erau obligaţi să îşi depună însemnele dregătoriilor. Deşi, în mod teoretic, Domnii puteau numi dregători din rândurile oricărei categorii sociale, totuşi în marea majoritate a cazurilor candidaţii numiţi în funcţii proveneau din rândurile marilor proprietari de pământuri. S-a creat în acest fel o legătură foarte strânsă între calitatea de boier şi aceea de dregător, care i-a ţinut la o oarecare distanţă de marile dregătorii pe însoţitorii greci ai domnilor fanarioţi.

Specificul dregătoriilor centrale a suferit însă o mutaţie fundamentală odată cu instalarea regimului fanariot. Este vorba despre introducerea vânzării slujbelor publice, o practică întâlnită şi în alte monarhii absolutiste contemporane. Aceasta îi permitea Domnului să vândă boierilor toate marile dregătorii ale ţării, iar dregătorilor centrali şi locali să vândă toate slujbele publice aflate în subordinea lor ierarhică. Venalitatea sau vânzarea slujbelor îşi are rădăcinile în nevoia de bani permanentă a domnilor fanarioţi, nevoie alimentată de pretenţiile financiare crescânde ale otomanilor. Fiind aducătoare de mari beneficii financiare, vânzarea funcţiilor a fost instituţionalizată şi s-a transformat într-un sistem bine pus la punct, în care vânzarea se făcea odată pe an. Consecinţele pe care le-a indus venalitatea funcţiilor au fost vizibile. Între ele se remarcă în primul rând instabilitatea funcţiilor şi instituţionalizarea abuzurilor în administraţia publică. Fiind conştient că funcţia cumpărată nu poate fi ocupată mai mult de un an, dregătorul (în special cel mărunt) avea tendinţa de a abuza cât mai mult, pentru a obţine beneficii cât mai mari de pe urma ei. În acest fel, el reuşea să îşi recupereze suma investită pentru cumpărarea dregătoriei şi putea obţine un profit care să îi asigure viitorul. Alte consecinţe importante au fost înfiinţarea de noi dregătorii care să poată fi scoase la vânzare (chiar dacă atribuţiile aferente erau de multe ori lipsite de utilitate practică), respectiv multiplicarea şi vânzarea de mai multe ori a aceloraşi funcţii.

Pe parcursul secolului al XVIII-lea titlul de dregător şi-a depăşit însă semnificaţia iniţială legată de desemnarea unei persoane care ocupa o funcţie publice, ajungând să indice, în egală măsură şi în acelaşi timp, un rang nobiliar în cadrul ierarhiei boiereşti. Acest nou sens şi-a făcut loc pe măsură ce boierii care părăseau funcţiile deţinute au început să îşi păstreze titlurile conferite de acestea, singurul element care îi diferenţiau de dregătorii aflaţi în funcţie fiind epitetul biv (=fost, în limba slavă) aşezat înaintea titlului. Noua accepţiune a titlului de dregător a fost ulterior instituţionalizată printr-o reformă iniţiată de domnitorul Constantin Mavrocordat. Potrivit acesteia, a fi boier însemna a fi deţinătorul unui titlu de dregător, indiferent dacă cel care îl purta deţinea sau o funcţie în aparatul administrativ al statului. Mergând pe acest principiu, boierii au fost împărţiţi iniţial în două clase: boierii de rang I, numiţi mari sau veliţi (vel = mare, în limba slavă), corespunzând marilor dregători; şi boierii de rang II, corespunzând tuturor celorlalţi dregători. Frământările din sânul boierimii, au făcut însă ca, ulterior, cele două clase să fie reorganizate în trei clase, apoi în patru, pentru ca în final să se ajungă chiar la cinci clase boiereşti.

  1. Administraţia locală

  2.1. Judeţele şi ţinuturile

Structura administrativ-teritorială şi principalele instituţii ale aparatului administrativ- judecătoresc au continuat să funcţioneze după principiile definitivate în secolele anterioare.

Numărul judeţelor s-a menţinut constant la cifra de 18 până în momentul introducerii Regulamentelor Organice. În Moldova, numărul ţinuturilor a scăzut însă până la 16, cauzele principale fiind pierderilor teritoriale înregistrate în anii 1775 (Bucovina) şi 1812 (Basarabia).

Până spre jumătatea secolului al XVIII-lea, conducerea unităţilor administrativ - teritoriale a revenit căpitanilor de judeţ în Ţara Românească, respectiv pârcălabilor şi staroştilor, în Moldova. Odată cu introducerea reformei administrativ-judecătoreşti a lui Constantin Mavrocordat (1740-1741), locul acestora a fost luat de către ispravnici, dregători locali numiţi de către Domn din rândurile foştilor dregători centrali. Iniţial, domnia numea câte un singur ispravnic în fiecare judeţ/ţinut, existând doar câteva cazuri excepţionale pentru care erau numiţi câte doi. Ulterior însă, a prevalat interesul domnilor pentru bani, astfel încât toate judeţele/ţinuturile au ajuns să aibă câte doi ispravnici: unul român şi unul grec. Rolul acestora era unul deosebit de important: ei reprezentau domnia în judeţ/ţinut, având menirea de a executa toate poruncile acesteia şi de a-i furniza informaţiile politice necesare în timp util. Prerogativele ispravnicilor erau asemănătoare cu cele ale vechilor conducători de judeţe şi ţinuturi, respectiv: fiscale, administrative şi judecătoreşti. Cele mai importante erau însă strângerea dărilor cuvenite domniei şi scoaterea locuitorilor ţării la muncile datorate aceleiaşi domnii sau stăpânilor feudali (boierimea şi biserica). Pentru îndeplinirea acestor sarcini, ispravnicii aveau la dispoziţie un efectiv de ostaşi numiţi panţiri şi călăraşi, în Moldova; respectiv, dorobanţi, în Ţara Românească.

Reforma administrativ-judecătorească implementată de Constantin Mavrocordat a căutat să reorganizeze aparatul administrativ astfel încât să îi îmbunătăţească eficienţa şi să îi reducă apetenţa pentru abuzuri. Cea mai mare sursă de disfuncţii şi abuzuri era suprapunerea la nivel local a competenţelor judecătoreşti. La originea acestei probleme s-au aflat domnii epocii anterioare care atribuiseră aceste competenţe mai multor categorii de dregători teritoriali, dar şi unor categorii de dregători centrali. Pentru a elimina această problemă, Mavrocordat a luat măsura eliminării tuturor competenţelor judecătoreşti avute de dregătorii teritoriali, stabilind că sarcina împărţirii dreptăţii la nivelul administraţiei locale revine în mod exclusiv nou înfiinţatei instituţii a ispravnicului. Singurele instanţe judecătoreşti acceptate să mai funcţioneze în paralel cu cele ale ispravnicilor urmau să rămână cele ale marilor dregători aflaţi în funcţie.

Reforma nu s-a oprit însă aici. Domnitorul a căutat să introducă mai departe câteva mecanisme de control a activităţii ispravnicilor, precum şi o nouă modalitate de plată a acestora, care să elimine vechile surse de venit, creatore şi ele de nereguli şi abuzuri.

Pentru a putea verifica activitatea ispravnicilor, domnitorul a introdus o reglementare prin intermediul căreia stabilea ca obligatorie existenţa unei cancelarii isprăvniceşti şi a unei condici în care să fie înregistrate activităţile desfăşurate de ispravnici. Ulterior numărul acestor condici a crescut, pe măsură ce ele s-au specializat. Au apărut astfel trei condici: una pentru înregistrarea proceselor judecate; una pentru problemele administrative; şi una pentru corespondenţa cu administraţia centrală. Eficienţa practică a controlului asupra activităţii administraţiei locale a rămas totuşi una scăzută; în primul rând pentru că administraţia centrală nu ţinea o evidenţă a odinelor trimise în teritoriu, iar în al doilea rând, pentru că, destul de frecvent, ispravnicii care ieşeau din funcţie obişnuiau să falsifice şi chiar să distrugă condicile pentru a-şi ascunde abuzurile săvârşite.

În completarea celorlalte reglementări menite să reformeze administraţia, Constantin Mavocvordat a introdus o altă măsură raţională, destinată mai ales reducerii abuzurilor: salarizarea tuturor categoriilor de dregătorilor. Se urmărea în acest fel transformarea dregătorilor din slujbaşi domneşti în funcţionari ai statului, prin renunţarea la ceea ce însemnaseră până atunci havaeturile (venitul slujbei deţinute la un moment dat către un boier, venit furnizat în special de vânzarea slujbelor aflate în subordine şi de încasarea de plocoane de la subalterni). Formula de salarizare a ispravnicilor care venea să înlocuiască havaeturile a fost aceea a încasării unor procente adiţionale, numite răsuri, pe care urmau să le perceapă de la locuitorii ţării odată cu încasarea birului. Din păcate, măsura lui Mavrocordat a eşuat imediat după plecare acestuia de pe tron, măsura desfiinţării havaeturilor fiind repede abandonată. Mai grav decât atât, în perioada care a urmat, ispravnicii au avut grijă să încaseze atât veniturile havaeturilor, cât şi procentele adiţionale (răsurile), punând astfel o presiune suplimentară asupra celor două bugete şi aşa foarte afectate de presiunea obligaţiilor financiare faţă de Imperiul Otoman.

  1. 2. Plaiurile, plasele şi ocoalele

În secolul al XVIII-lea, pentru prima dată în istoria Ţărilor Române, sunt introduse subdiviziuni administrativ-teritoriale ale judeţelor şi ţinuturilor. După exemplul dat de austrieci în Oltenia, Constantin Mavrocordat a introdus ca subdiviziuni administrativ-teritoriale plaiul şi plasa în Ţara Românească (1740), respectiv ocolul în Moldova (1741).

Plaiul era o subdiviziune a judeţului, care grupa satele din zonele montane. Era condus de un vătaf de plai, ale cărui atribuţii erau: supravegherea graniţei nordice a ţării; prinderea răufăcătorilor şi a birnicilor fugari; strângerea dărilor de la plăieşi; judecarea pricinilor mărunte ivite între plăieşi; numirea pârcălabilor din satele de plăieşi. Fiind foarte importanţi pentru administraţia ţării, vătafii de plai erau numiţi direct de către Domn. Modalitatea de plată a vătafilor de plai a rămas cea tradiţională: ei beneficiau de scutiri de dări; beneficiau de zile de clacă din partea plăieşilor şi tot de la aceştia din urmă primeau bunuri în natură.

Plasa era o altă subdiviziune a judeţului, care grupa de această dată satele din zona de şes a Ţării Româneşti. Ea a avut acelaşi regim juridic cu ocolul din Moldova, unde nu a existat dualitatea plai-plasă din Ţara Românească. Cele două tipuri de subdiviziuni administrativ- teritoriale erau conduse de zapcii de plasă, respectiv de ocolaşi. Aceştia erau numiţi de către ispravnici, iar atribuţiile lor erau ceva mai reduse în comparaţie cu cele ale vătafilor de plai. Zapciii şi ocolaşii executau ordinele ispravnicilor, strângeau birurile şi, deşi le era interzis, făceau judecăţi, cu învoirea şi complicitatea ispravnicilor. Deosebirea faţă de vătafii de plai era vizibilă şi la nivelul modalităţii de retribuire, atât zapciii de plasă, cât şi ocolaşii fiind remuneraţi cu salarii.

  1. 3. Oraşele şi târgurile

La începutul secolului al XVIII-lea, oraşele şi târgurile au intrat într-o nouă fază de evoluţie, în cursul căreia au pierdut şi bruma de autonomie de care se mai bucuraseră în secolul anterior. Împinşi de nevoia de bani, dar şi de dorinţa de îmbogăţire rapidă a boierilor, domnii fanarioţi au renunţat la vechea relaţie contractuală pe care o avea instituţia domniei cu aşezările urbane, şi au început să doneze oraşele boierilor şi mănăstirilor. Oraşelor donate li se va adăuga şi o a doua categorie de aşezări urbane aflate în stare de dependenţă; este vorba aici despre oraşele şi târgurile înfiinţate cu autorizaţie domnească pe moşiile boierilor şi mănăstirilor. În acest fel, s-a ajuns ca, spre sfârşitul secolului, cca. 85 % din oraşele Moldovei şi cca. 60 % din oraşele Ţării Româneşti să se afle în stăpânirea boierilor sau a mănăstirilor.

Fenomenul donării oraşelor a avut consecinţe grave asupra modului de viaţă al orăşenilor. În primul rând trebuie menţionată pierderea vechilor privilegii de care s-au bucurat locuitorii oraşelor din partea domniei. Fără privilegii, orăşenii au fost aduşi în stare de dependenţă economică faţă de stăpânii moşiilor pe care se aflau oraşele. Donaţiile le-au afectat şi vechile drepturi avute asupra terenurilor din oraş, întrucât orăşenii au pierdut nu numai drepturile de folosinţă asupra hotarelor, ci chiar şi dreptul de proprietate asupra vetrelor târgurilor. Pentru a putea locui în oraşe şi a putea lucra vechile locuri din hotarele acestora, târgoveţii secolului al XVIII-lea erau nevoiţi să le achite stăpânilor oraşelor o chirie, numită bezmen sau embatic, precum şi diverse taxe pentru vânzarea mărfurilor şi a băuturilor alcoolice.

O altă schimbare care şi-a pus amprenta asupra vieţii cotidiene a târgoveţilor a fost înlocuirea aproape completă a organelor alese ale orăşenilor (judeţul/şoltuzul şi pârgarii) cu reprezentanţii numiţi ai autorităţii domneşti (în oraşele rămase domneşti) sau cu cei ai stăpânilor (în cazurile oraşelor donate). În Ţara Românească, procesul de substituire a debutat încă de la sfârşitul secolului al XVII-lea, cu oraşul Bucureşti, şi a fost complet. În Moldova, şoltuzul şi pârgarii au continuat să fie aleşi în secolul al XVIII-lea, dar atribuţiile lor au fost diminuate treptat până la anularea acestora. După acest moment, singurul organ reprezentativ al orăşenilor care a fost tolerat a rămas Adunarea generală a orăşenilor. Aceasta şi-a păstrat vechile atribuţii legate de alegerea şoltuzului şi a pârgarilor (câtă vreme au mai funcţionat aceste organe), de împărţirea terenurilor din hotarul târgului (în cazurile oraşelor rămase domneşti) şi de împărţire a sarcinilor fiscale.

Locul organelor alese ale orăşenilor a fost luat de către reprezentanţii domneşti de la nivelul judeţelor şi ţinuturilor: căpitanii de judeţ, pârcălabii şi staroştii. Având cea mai înaltă poziţie în ierarhia administrativă locală, aceştia puteau pretinde judecarea unor procese; puteau fi solicitaţi să judece; puteau interveni în anchetarea unor litigii ale orăşenilor; iniţiau cercetări; organizaupotere pentru prinderea celor vinovaţi de tâlhării sau crime; depuneau mărturii pentru reconstituirea documentelor de proprietate pierdute; luau parte la operaţiunile de fixare a hotarelor.

După instituirea ispravnicilor, aceştia au reprezentat instanţa de judecată care a luat locul celei vechi, alcătuite din şoltuz şi pârgari. Atribuţiile lor judecătoreşti erau practic cele pe care le avusese anterior vornicul de târg. Isprăvnicia era considerată totuşi o judecătorie de pace, astfel încât partea nemulţumită de sentinţa dată se putea adresa Divanului domnesc. Hotărârile neatacate rămâneau însă executorii. În plan administrativ, atribuţiile ispravnicilor în raport cu oraşele erau cele preluate de la vornicul de târg: aplicarea măsurilor cu caracter sanitar; instituirea carantinei în caz de epidemie; scoaterea orăşenilor la muncă pentru repararea străzilor şi a podurilor; executarea datornicilor.

O nouă formă de administraţie orăşenească a fost introdusă în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea. Aceasta a purtat numele de Epitropia obştii oraşului şi avea ca atribuţii gospodărirea oraşului, îngrijirea edificiilor publice, supravegherea lucrărilor de interes public şi asigurarea asistenţei sociale în interiorul oraşului. Atribuţiile sale au fost extinse de către Alexandru Ipsilanti (1797), cel care, pe lângă sarcinile municipale, i-a conferit şi un rol important în organizarea activităţii şcolilor. Epitropiile reprezentau comunităţile locuitorilor din oraşe, dar erau dependente de puterea centrală. Ele au fost organizate într-un Departament al Epitropiei; la conducerea acestuia a fost instituit un vornic al obştirilor, al cărui rang venea imediat după cel al marelui vornic al Ţării de jos.

  1. 4. Satele

Satele de moşneni şi răzeşi care au supravieţuit procesului accelerat de aservire şi-au păstrat organele de conducere tradiţionale: Adunarea obştească, Oamenii buni şi bătrâni şi dregătorii cu sarcini speciale. Atribuţiile acestor organe s-au conservat şi ele, astfel încât satul avea în continuare dreptul de a face repartizarea birului între gospodării, dreptul de a sta în justiţie prin intermediul reprezentanţilor şi dreptul de a judeca în pricinile mărunte.

Pentru a asigura legătura satelor dependente cu domnia sau cu stăpânii feudali, au fost menţinute în această perioadă vechile organele existente în secolele XIV-XVII: pârcălabul de sat în Ţara Românească, respectiv vornicelul, în Moldova. Spre deosebire însă de perioada anterioară, cele două tipuri de organe erau numite în secolul al XVIII-lea de stăpâni cu acordul membrilor obştilor.

Loading...