1. Reformarea administraţiei publice centrale
Plecând de la noile baze instituţionale create de Convenţie, dar şi de la recomandările făcute de Comisia europeană, administraţiile celor două Principate trebuiau să pună în practică opera de construcţie statală preconizată, în cadrul căreia reorganizarea administraţiei urma să deţină un loc central. Dubla alegere a lui Al. I. Cuza a adăugat însă şi un al doilea obiectiv major pentru conducerea politică a celor două Principate: crearea statului naţional prin unificarea reală a celor două ţări. Cele două procese erau favorizate, de altfel, de existenţa a doi importanţi factori: a) prevederile Convenţiei, care încurajau dezvoltarea unei legislaţii comune (prin intermediul Comisiei Centrale de la Focşani) care să unifice vămile, poştele, telegraful, valoarea monedei etc.; b) organizarea administrativă relativ unitară introdusă prin regulamentele Organice, care simplifica demersul de unificare. Au existat însă şi impedimente în calea realizării acestor două obiective, cel mai serios fiind opoziţia manifestată de Adunările legislative. Fiind dominate de conservatori, acestea au condiţionat adesea reformarea aparatului de stat de rezolvarea favorabilă a chestiunii agrare. Acesta este, de altfel, şi motivul pentru care unificarea administrativă nu s-a făcut pe cale legislativă, ci mai mult pe calea actelor administrative.
Ministerele au continuat să funcţioneze potrivit reglementărilor introduse în Principate prin Regulamentele Organice. În primă fază, a fost păstrată şi structura competenţelor materiale atribuite de Regulamente (Interne, Externe, Finanţe, Justiţie, Culte, Război), singurele diferenţe fiind existenţa unui Minister al Lucrărilor Publice în Moldova şi a unui Minister al Controlului (un fel de Curte de Conturi) în Ţara Românească. Alături de ministere, Convenţia a consacrat şi existenţa unui Consiliu de Miniştri (succesorul Sfatului Administrativ Extraordinar), care reunea titularii tuturor ministerelor. În fruntea acestuia, a fost instalat un preşedinte, însărcinat de Domn cu formarea Guvernului; preşedintele era în acelaşi timp şi titularul unuia dintre ministere. Eforturile făcute în sensul atingerii obiectivului unificării reale a celor două administraţii au făcut însă ca această structură organizatorică s ă funcţioneze numai până în anul 1861. Obţinând acordul puterilor garante şi, mai ales pe cel al Imperiului Otoman, Domnul a unificat structurile de putere ale celor Principate ajungând astfel la un singur Guvern şi la o singură Adunare Electivă.
Pentru a permite miniştrilor să îşi asume responsabilitatea pentru actele adoptate în domniile lor de activitate, Domnul le-a atribut tuturor miniştrilor statutul de secretari de stat. În acest fel, fiecare ministru a primit dreptul la contrasemnătură, spre deosebire de epoca anterioară, când numai postelnicul avea acest drept, el intermediind relaţiile dintre Domn şi miniştrii săi.
Pentru a creşte ritmul de implementare a reformelor şi a consolida autoritatea centrală asupra celei locale, o atenţie deosebită a fost acordată infrastructurii de comunicaţii. Au fost avute în vedere, în special, telegraful, poşta şi starea drumurilor, cele care permiteau transmiterea rapidă a circularelor trimise de centru către teritoriu şi a rapoartelor trimise din teritoriu spre centru.
Tot în primii ani a avut loc unificarea celor două armate şi înfiinţarea unui Stat major general pentru ambele armate. Au fost numiţi agenţi diplomatici comuni pentru ambele Principate în marile capitale europene; au fost unificate serviciile vamale sub conducerea unei Direcţii generale a vămilor. În 1862 au fost unificate Arhivele statului, pentru a fi trecute în subordinea Ministerului Cultelor; serviciile de poştă, prin înfiinţarea unei Direcţii centrale la Bucureşti; direcţiile de statistică, prin subordonarea lor unui Oficiu central de statistică; serviciile sanitare civile, prin înfiinţarea Serviciului sanitar central de la Bucureşti; a fost înfiinţat Serviciul penitenciar, prin extinderea în Ţara Românească a celui existent în Moldova. Unificarea tuturor acestor servicii publice s-a făcut, de regulă, prin concentrarea lor la nivelul capitalei Bucureşti, precum şi prin transformarea serviciilor echivalente din Iaşi în servicii exterioare ale celor de la centru.
După proclamarea unificării administrative, la 22 ianuarie/3 februarie 1862 a fost format primul guvern unic din istoria României. Totodată oraşul Bucureşti a fost proclamat drept capitală a noului stat unitar. Recunoaşterea internaţională a noii forme de stat a permis mai departe desăvârşirea unităţii administrative prin concentrarea tuturor ministerelor la nivelul capitalei unice. În primă fază, misterele moldoveneşti au fost păstrate sub forma unor directorate ministeriale. Acestea erau conduse de directori ministeriali numiţi de Domn, dar aflaţi sub autoritatea miniştrilor de resort din Bucureşti. Pe măsură ce reforma a înaintat, directoratele ieşene au fost desfiinţate în mod treptat, ultimul încetându-şi existenţa în august 1862. După încheierea procesului de unificare, efortul de reformare s-a canalizat pe problema reorganizării domeniilor de competenţă ale ministerelor. Reforma nu şi-a propus în mod special înfiinţarea unor ministere noi, ci mai mult să regrupeze serviciile existente. Astfel, a fost reorganizat Ministerul de Interne, care a rămas să se ocupe de supravegherea administraţiei locale, de asigurarea liniştii şi ordinii publice, sănătate, ocrotirile sociale, economia naţională şi comunicaţii. Agricultura şi comerţul au trecut în portofoliul Lucrărilor Publice; educaţia a trecut la ministerul Cultelor, cel care se va numi de acum înainte Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii. În vara anului 1862 a luat naştere Ministerul Afacerilor Străine, împărţit în patru secţii: Afaceri consulare, Politică, Contencios şi Treburi Străine; şi tot atunci a fost reorganizat Ministerul Justiţiei, cu trei secţii: Contabilitate, acte extrajudiciare şi procese comerciale, Procese civile şi Procese criminale. Ministerul Finanţelor a fost şi el reorganizat, în opt secţii: Secretariatul general, Inspecţia generală de finanţe, Administraţia contribuţiilor directe, Administraţia veniturilor indirecte, Direcţia vămilor, Direcţia poştelor, Contabilitatea generală şi mişcarea fondurilor, Casieria generală şi a tezaurului public.
În paralel cu procesul de creare a ministerelor unice, a fost demarat un proces de afirmare a suveranităţii interne a statului român. În acest sens: a) a fost interzisă activitatea judiciară a consulatelor străine; b) s-a trecut la punerea în aplicare a sentinţelor judecătoreşti pronunţate împotriva supuşilor străini sau a locuitorilor români cu statut de supuşi străini; c) a fost anulată valabilitatea paşapoartelor eliberate de Turcia pentru Principate; d) pe teritoriul românesc a fost anulată valabilitatea paşapoartelor eliberate de alte state pentru Turcia; e) au fost introduse paşapoarte româneşti şi au fost acceptate doar paşapoartele ţărilor care le recunoşteau pe cele româneşti; f) au fost trecute în proprietatea statului toate proprietăţile funciare deţinute de mănăstirile ortodoxe din afara ţării (Legea secularizării averilor mănăstireşti).
În ciuda faptului că, prin Convenţia de la Paris, Domnul controla practic întreaga politică internă, trebuie spus totuşi că în prima parte a domniei, Al. I. Cuza a căutat să pună în practică mecanismele unui autentic regim parlamentar. În acest scop, el a renunţat la implicarea în activitatea administrativă, lăsându-le miniştrilor responsabilitatea guvernării; a numit miniştri aproape exclusiv din rândurile deputaţilor; iar atunci când Adunarea Electivă a dat voturi de neîncredere miniştrilor săi, el a acceptat demisiile acestora din urmă. În acest fel, s-a ajuns ca, pe cale cutumiară, să se aplice în viaţa politică românească principiul conform căruia "Domnul domneşte, dar nu guvernează". Punând în aplicare acest principiu, Cuza şi-a văzut adesea guvernele înlăturate în urma unui vot de blam dat de către adunarea legiuitoare. În cele din urmă însă, respectarea acestui principiu s-a dovedit a fi o frână în calea programului politic al Domnului, întrucât Adunarea Electivă, dominată fiind de conservatori, a început să se opună sistematic reformelor liberale preconizate. Refuzând să colaboreze cu guvernele care îşi asumau sarcina implementării reformelor, s-a ajuns la o situaţie de criză, pe care Cuza a înţeles să o rezolve prin instituirea unui regim de autoritate personală. Uzând de prerogativele oferite de Convenţia de la Paris, Domnul a dizolvat Adunarea Electivă, după care a supus aprobării populare, prin plebiscit, un nou act constituţional şi o nouă lege electorală. Ambele acte normative s-au bucurat de sprijinul locuitorilor şi au intrat în vigoare în luna mai a anului 1864.
Noul act constituţional prelua cea mai mare parte a prevederilor Convenţiei de la Paris, motiv pentru care a fost denumit Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris. El venea însă şi cu numeroase inovaţii instituţionale, menite să-i asigure Domnului controlul absolut asupra activităţii legislative. Pe lângă dreptul exclusiv de iniţiativă legislativă, Domnul căpăta acum un instrument care îi permitea să legifereze fără votul Adunării Elective. Este vorba despre obţinerea dreptului de a legifera în termenul scurs între momentul dizolvării Adunării în exerciţiu şi momentul convocării unei noi Adunări Elective. Guvernul a primit şi el o serie de atribuţii în zona legislativă: el a obţinut competenţa de a elabora regulamentul de funcţionare a Adunării Elective, precum şi dreptul de a emite o serie de acte care ţineau de competenţa legiuitorului, atunci când acesta din urmă nu era în sesiune, dar era necesară adoptarea unor măsuri de urgenţă. Pentru a diminua puterea Adunării Elective, a fost introdusă în sistemul constituţional cea de-a doua cameră legislativă, numită Corp Ponderator sau Senat. Fiind formată în proporţie covârşitoare din membri numiţi de către Domn, aceasta avea rolul de cenzor al activităţii Adunării. În acest scop, toate proiectele de lege adoptate de Adunare trebuiau să intre în discuţia Senatului, urmând ca acesta să aibă rol de cameră decizională asupra tuturor legilor, cu excepţia bugetului. Un alt organ-cheie introdus prin Statutul Dezvoltător a fost Consiliul de Stat. Consiliul avea mai multe atribuţii, pe care le exercita sub preşedinţia Domnului. Un prim set de atribuţii privea elaborarea proiectelor de legi şi a regulamentelor de aplicare a legilor. Un al doilea set intervenea în domeniul administrativ: Consiliul funcţiona ca organ consultativ pentru toate chestiunile administrative aduse în atenţia sa şi ca instanţă disciplinară pentru funcţionarii din administraţie. În fine, un ultim set de competenţe atribuia Consiliului de Stat rolul de instanţă de contencios administrativ. Deciziile în această materie nu erau însă executorii, ci aveau caracter de aviz consultativ, legiuitorul căutând în acest fel să nu-i acorde puteri prea mari care să degenereze apoi în abuzuri.
După adoptarea Statutului Dezvoltător, Domnul s-a implicat major, alături de executiv, în direcţionarea politicii interne, pentru a pune în aplicare reformele necesare modernizării societăţii. Beneficiind de prerogativele suplimentare oferite de noul text constituţional, Domnul şi Guvernul au acţionat adesea în mod direct, legiferând prin intermediul decretelor-lege. Aceasta a condus la accelerarea procesului de aplicare a reformelor introduse deja, dar a permis şi introducerea unor reforme noi, care fuseseră blocate de Adunarea Electivă. Între acestea din urmă, se remarcă în special reforma agrară, cea care constituise în trecut piatra de încercare a relaţiilor dintre executiv şi legislativ.
2. Reformarea administraţiei publice locale
După unificarea administraţiei centrale, în anul 1862 Domnul a considerat că a venit momentul propice pentru implementarea reformei din administraţia publică locală. Într-un discurs adresat Adunării Elective, el a stabilit principalele obiective specifice ale acestui demers, obiective subsumate conceptelor de descentralizare şi desconcentrare a administraţiei. Ambele aveau drept scop rezolvarea mai rapidă şi mai eficientă a problemelor din teritoriu, dar şi eliberarea miniştrilor de responsabilitatea rezolvării problemelor mărunte şi specifice ale comunităţilor locale. În acest fel, miniştrilor le rămânea mai mult timp pentru a elabora şi implementa strategii şi politici de dezvoltare, ceea ce conducea în final la creşterea calităţii actului de guvernare. Aplicarea reformei a fost condiţionată însă de rezolvarea chestiunii agrare care frământa de multă vreme societatea şi clasa politică românească. Atât timp cât populaţia rurală, în marea ei majoritate, nu avea în proprietate terenurile pe care se aflau amplasate satele, introducerea noilor principii şi instituţii administrative era inutilă. În măsura în care comunitatea locală nu avea un patrimoniu propriu, pe care să îl administreze, nu se mai putea vorbi despre autonomie administrativă. Din aceste considerente, deşi au existat proiecte de reformare a administraţiei locale, adoptarea unor măsuri legislative s-a făcut abia în anul 1864, după ce legislativul dominat de conservatori a acceptat finalmente principiul potrivit căruia patrimoniul comunal urma să se constituie prin cedarea unor terenuri ale marilor proprietari.
Redactarea legilor care urmau să reformeze administraţia locală a revenit unui guvern condus de Mihail Kogălniceanu. Desemnarea acestuia a s-a dovedit a fi foarte benefică pentru scopurile urmărite de Domnitor. Primul ministru avea o viziune clară asupra misiunii pe care o avea de îndeplinit, iar ataşamentul său faţă de principiul descentralizării fiind binecunoscut încă din timpul revoluţiei paşoptiste. Principalele acte normative care au alcătuit pachetul legislativ au fost Legea comunală şi Legea pentru consiliile judeţene. Acestea au fost adoptate de Adunarea Electivă şi apoi promulgate de Domn, la 31 martie, respectiv 2 aprilie 1864.
Redactate după modelul legislaţiei franceze şi belgiene, cele două legi au introdus instituţii necunoscute până atunci administraţiei româneşti: prefectul, subprefectul, comuna, Consiliul comunal, Consiliul judeţean, Comitetul permanent, Primarul. Urmând obiectivele trasate de Domn, judeţul şi comuna au fost reglementate atât ca unităţi de descentralizare administrativ-teritorială, cât şi ca circumscripţii administrativ-teritoriale pentru funcţionarea serviciilor exterioare ale ministerelor. Colectivităţile teritoriale judeţene au fost constituite între limitele vechilor unităţi administrativ-teritoriale, judeţele şi ţinuturile. Comunele în schimb au reprezentat o inovaţie juridică a legiuitorului, organizarea lor făcându-se în mod artificial, prin reunirea mai multor sate în cadrul aceleiaşi unităţi administrativ teritoriale. Tot sub formula instituţională a comunei urmau să fie organizate şi aşezările urbane. Criteriul fundamental avut în vedere pentru constituirea comunelor a fost acela că populaţia comunei trebuia să facă faţă sarcinilor bugetare. În consecinţă, pentru constituirea comunei s-a stabilit drept prag minim numărul de 500 de locuitori sau 100 de familii. Urmare a acestei inovaţii juridice, satul a pierdut străvechiul statut de bază a organizării administrativ-teritoriale. Chiar dacă în anumite cazuri satele aveau mai mult de 500 de locuitori, ele urmau să se organizeze pe mai departe tot sub forma unor comune, alcătuite din câte un singur sat. Pe lângă judeţ şi comună, legislaţia adoptată mai prevedea existenţa plasei, ca subdiviziune administrativ-teritorială a judeţului. Spre deosebire însă de judeţ şi de comună, plasa nu avea personalitate juridică, existenţa ei fiind legată de activităţile de supraveghere şi control. Numărul judeţelor a fost stabilit la 42, al plaselor la 320, al comunelor la 1526, iar al oraşelor la 28.
În virtutea statutului lor de unităţi administrativ-teritoriale descentralizate, judeţul şi comuna, aveau organe proprii de conducere şi personalitate juridică. În privinţa organelor de conducere, legiuitorul român a pus în aplicare principiul administrativ francez potrivit căruia "acţiunea este fapta unuia, iar deliberarea este fapta mai multora". În consecinţă, deliberarea a fost încredinţată unor organe colective, numite Consilii comunale, respectiv Consilii judeţene; în vreme ce execuţia a fost rezervată unor organe unipersonale: Primarul comunei, respectiv prefectul judeţului. Prin excepţie de la regula amintită, Legea Consiliilor judeţene, consacra la nivel judeţean şi un organ hibrid, numit Comitetul permanent.
Consiliul Comunal era alcătuit din membri aleşi de corpul electoral, reunit într-un singur colegiu constituit după criteriul censului (impozit de cel puţin 80 de lei). Consiliul lucra în şedinţe ordinare, întrunindu-se cel puţin odată pe lună, şi în şedinţe extraordinare, ori de câte ori era necesar. Preşedinţia Consiliului revenea de drept Primarului sau înlocuitorului acestuia, când Primarul nu era în localitate. În atribuţiile Consiliului intrau, pe lângă administrarea treburilor curente ale comunităţii, adoptarea regulamentelor de administrare interioară, numirea şi revocarea funcţionarilor comunali. Deciziile adoptate de Consiliu puteau fi anulate de către prefectul judeţului sau de către Ministerul de Interne, dacă acestea depăşeau cadrul competenţelor prevăzute de lege, sau de către Domnitor, dacă se dovedeau a fi ilegale.
Primarul a avut atât calitatea de organ al administraţiei descentralizate, cât şi pe aceea de reprezentant al Guvernului la nivel local. Modalitatea de desemnare a acestuia a variat în funcţie de specificul comunei. În cadrul comunelor rurale, Primarul era ales de către locuitorii satului, în vreme ce în cazul comunelor urbane, era numit de către Domn, din rândul consilierilor care obţinuseră cele mai multe voturi. În calitate de şef al administraţiei comunale, Primarul întocmea şi administra bugetul comunei, administra patrimoniul comunal, răspundea de aprovizionarea comunei şi exercita controlul aparatului administrativ. Tot în această calitate, Primarul era învestit şi cu poliţia administrativă, având obligaţia menţinerii liniştii şi ordinii publice, motiv pentru care avea dreptul de a solicita autorităţilor militare intervenţia armatei în caz de nevoie. În calitate de reprezentant al Guvernului, Primarul era subordonat ministrului de interne, prefectului şi subprefectului. Dubla calitate pe care a avut-o Primarul a avut drept consecinţă deturnarea activităţii sale de la atribuţiile principale, legate de administrarea intereselor comunei; numeroasele atribuţii pe care le avea în calitate de executant al ordinelor guvernului i-au sufocat activitatea, rămânându-i foarte puţin timp pentru interesele comunităţii locale.
Consiliul Judeţean era alcătuit din membri aleşi de către cetăţenii din judeţ, în componenţa sa intrând câte doi membri din fiecare plasă. Conducerea lucrărilor era asigurată de către un preşedinte ales din rândul consilierilor. Consiliul Judeţean se întrunea într-o singură sesiune ordinară pe an, de obicei la 15 octombrie, când se lua adoptau hotărâri cu privire la toate domeniile de competenţă pe care i le rezervase legea: votarea bugetului de venituri şi cheltuieli obligatorii şi facultative, adoptarea regulamentelor, numirea funcţionarilor judeţeni.
Comitetul permanent era alcătuit din trei membri şi trei supleanţi, aleşi pe o perioadă de patru ani din rândul consilierilor judeţeni. Conducerea activităţii acestui organ de conducere nu revenea însă unui reprezentant ales al administraţiei descentralizate, ci reprezentantului Guvernului din teritoriu, adică prefectului. Sarcinile Comitetului permanent erau de a pregăti lucrările care se supuneau aprobării Consiliului Judeţean; rezolvarea problemelor curente care nu puteau fi amânate până la reunirea anuală a Consiliului Judeţean; apărarea intereselor judeţului în justiţie. Cu alte cuvinte, Comitetul permanent delibera în intervalul dintre sesiunile Consiliului judeţean şi, în acelaşi timp, executa hotărârile acestuia din urmă.
Prefectul a avut atât calitatea de organ al administraţiei descentralizate, cât şi pe aceea de reprezentant a Guvernului la nivel local. Rolul său principal era însă acela de a asigura realizarea politicii partidului de guvernământ în teritoriu. Prefectul reprezenta executivul în cadrul Consiliului Judeţean, unde asigura preşedinţia Comitetului permanent. În dubla calitate pe care o avea, el exercita îndrumarea şi controlul asupra tuturor organelor administrative din judeţ. În acelaşi timp, prefectul era şeful poliţiei judeţene, răspunzând de menţinerea liniştii şi ordinii publice. În consecinţă, atunci când era nevoie, putea cere punerea în mişcare a forţelor armate din judeţul său. Numirea prefectului se făcea prin Decret al monarhului, la propunerea ministrului de interne, dar titularii funcţiei puteau fi înlocuiţi ori de câte ori se considera că este cazul. A rezultat de aici o politizare excesivă şi o instabilitate extremă a funcţiei, precum şi exercitarea de către Guvern a unui control excesiv asupra activităţii sale.
Subprefectul era reprezentantul Guvernului la nivelul plasei. Principalele sarcini care îi reveneau se refereau la: verificarea finanţelor comunale; asigurarea serviciului de stare civilă; punerea în aplicare a hotărârilor Consiliului Judeţean la nivel comunal; întocmirea de rapoarte periodice cu privire la situaţia internă din plasa respectivă şi propunerea unor măsuri de îmbunătăţire a administraţiei. Ca şi în cazul prefectului, numirea sa se făcea prin Decret al monarhului, la propunerea ministrului de interne; titularii funcţiei de subprefect puteau fi înlocuiţi şi ei ori de câte ori se considera că este necesar.
Deşi pachetul legislativ a consacrat principiul descentralizării administrative, trebuie spus totuşi că aplicarea acestuia a fost serios limitată de introducerea unei severe tutele administrative. Potrivit celor două texte de lege, actele consiliilor comunale şi judeţene erau supuse unui control tutelar a priori, ceea ce însemna că actele respective deveneau executorii numai după ce erau aprobate de către organele tutelare statale (organele administraţie centrale sau reprezentanţii administraţiei centrale în teritoriu). Acestea din urmă aveau în plus drepturi largi de control asupra administraţiei locale: puteau suspenda sau revoca din funcţii pe Primari şi puteau dizolva Consiliile comunale sau judeţene. Privită din această perspectivă, descentralizarea administrativă consacrată de jure în textele celor două legi, s-a transformat de facto într-o centralizare moderată.
3. Funcţionarii publici
Dată fiind importanţa capitală a funcţionarului public pentru reuşita procesului de reformă administrativă implementat în Principate, o atenţie deosebită a fost acordată în epocă modului de recrutate a acestuia, precum şi chestiunilor de ordin deontologic. Un prim pas a fost făcut, de altfel, prin chiar textul Convenţiei de la Paris. Aceasta a desfiinţat toate rangurile boiereşti şi toate privilegiile de clasă, introducând egalitatea absolută în faţa legii. S-a ajuns astfel la desfiinţarea quasi-monopolului pe care îl avusese în trecut boierimea în materie de ocupare a posturilor din administraţie şi a permis lărgirea bazei de recrutare, instituind egalitatea de şanse pentru toţi locuitorii Principatelor. Mai departe era însă sarcina administraţiei centrale să construiască un corp funcţionăresc moral, disciplinat şi capabil, care să înlocuiască aparatul administrativ născut în timpul regimului fanariot şi perpetuat în epoca Regulamentelor Organice. Sarcina a fost preluată în mod firesc de către Guvern, dar mai ales de către Preşedinţii Consiliului de Miniştri din epocă. Astfel într-un faimos ordin adresat prefecţilor în 1860, Mihail Kogălniceanu sintetiza principiile după care trebuia croită personalitatea funcţionarului public, caracteristicile activităţii sale administrative, precum şi raporturile fireşti care trebuiau să domine relaţia dintre administraţie şi cetăţeni. Aceste raporturi din urmă trebuiau să reflecte poziţionarea funcţionarului public în slujba cetăţeanului şi a intereselor generale ale societăţii, ceea ce presupunea scoaterea administraţiei publice din sfera intereselor particulare ale partidelor politice. Noul funcţionar public trebuia să fie nu numai corespunzător din punct de vedere moral, ci şi pregătit din punct de vedere profesional. Aceasta însemna în primul rând alfabetizarea personalului din administraţie, motiv pentru care absolvirea unei instituţii de învăţământ a devenit criteriul de bază avut în vedere la recrutarea funcţionarilor. Regula a fost introdusă încă din anul 1859 de către primul ministru de atunci Costache Epureanu, pentru ca în anul următor Mihail Kogălniceanu să le ceară prefecţilor adâncirea modului de aplicare a acesteia: în prefecturi trebuiau să fie numiţi numai funcţionarii cu studii gimnaziale, în vreme ce funcţionarii cu studii primare urmau să fie repartizaţi la poliţie şi subprefecturi. Urmând aceste principii călăuzitoare, întreaga administraţie a fost epurată de funcţionarii analfabeţi. În Ţara Românească, de exemplu, au fost schimbaţi din funcţie peste 2000 de funcţionari publici, între care s-au aflat inclusiv ispravnici administratori de judeţe. Pentru înlocuirea lor, Domnitorul s-a preocupat personal de aducerea în funcţii a unor persoane care se făcuseră remarcate prin educaţia primită.
Trebuie spus însă c ă acest amplu proces de schimbare a profilului funcţionarului public a fost foarte dificil întrucât în Principate nu exista un sistem de învăţământ instituţionalizat, astfel încât populaţia nu beneficia nici măcar de o educaţie elementară. În consecinţă, numărul persoanelor alfabetizate era unul redus, în vreme ce numărul specialiştilor în administraţie era şi mai redus. La această dificultate s-a adăugat şi o altă realitate socială potrivnică reformei: marea maj oritate a celor care absolviseră instituţii de învăţământ proveneau din rândurile boierimii. Prin urmare, deşi atât Convenţia, cât şi măsurile adoptate de executiv au căutat să deschidă drumul categoriilor sociale inferioare către funcţia publică, totuşi aceasta a rămas dominată mai departe de reprezentanţii fostei boierimi, transformată între timp într-o clasă de moşieri.
Date fiind aceste realităţi, nu este de mirare că sistemul administrativ din Principate a conservat încă vechile metehne, mai ales atunci când era vorba despre zone mai îndepărtate de capitala ţării sau despre funcţii din eşaloanele inferioare. Aici funcţionarii continua să îşi folosească slujbele pentru atingerea scopurilor personale, recurgeau la metode violente pentru a aplica legea, mai ales atunci când cei vizaţi erau ţăranii, şi încasau foloase necuvenite pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu. Măsurile luate pentru a reduce dimensiunile fenomenului au fost mai mult administrative decât legislative. În plan administrativ, atât Domnul cât şi primii miniştri au căutat să îi determine pe prefecţi să supravegheze mai atent activitatea funcţionarilor. În acest scop au emis numeroase circulare sau ordine prin care le indicau acestora ce au de făcut pentru a descoperi şi a penaliza abuzurile funcţionarilor. Singura măsură de ordin legislativ adoptată a fost introducerea de sancţiuni penale pentru folosirea violenţei împotriva locuitorilor.
O măsură alternativă în faţa lipsei de moralitate şi de profesionalism a funcţionarilor publici români a fost promovarea în posturile de decizie a cetăţenilor străini. De cele mai multe ori, numirile avea legătură în special cu nevoia de personal foarte bine calificat din punct de vedere tehnic. Soluţia a fost pusă în aplicare mai ales atunci când s-a pus problema organizării unor servicii publice specializate, aşa cum erau serviciul ingineresc, serviciul sanitar sau cel militar. De altfel, specialiştii străini erau prezenţi în Principate încă din epoca regulamentară, astfel încât aducerea lor nu constituia o noutate pentru sistemul administrativ autohton. Diferenţa notabilă în raport cu perioada anterioară a fost aceea că în timpul domniei lui Cuza au fost aduşi în special specialişti francezi. Ca urmare a unei strânse colaborări între statul român şi cel francez, aceştia au fost trimişi pe canale oficiale, ei ajungând să ocupe posturi cheie în administraţia românească.