1. Instalarea noului regim
Dezastrul naţional provocat în vara anului 1940 de cedările teritoriale în favoarea Uniunii Sovietice, Ungariei şi Bulgariei au compromis definitiv sistemul politic introdus de regele Carol II. În faţa acestei profunde crize, monarhul a fost presat, atât de opinia publică, cât şi de principalii reprezentanţi ai clasei politice, să renunţe la putere. Dând curs acestor presiuni, Carol II l-a însărcinat cu formarea unui nou guvern pe generalul Ion Antonescu, dizident al regimului carlist, aflat până de curând sub domiciliu forţat. Pasul următor a fost făcut la 5 septembrie 1940, când Regele a suspendat Constituţia şi a dizolvat Corpurile Legiuitoare. Totodată, prin Decret Regal, generalul Ion Antonescu, în calitate de preşedinte al Consiliului de Miniştri, a fost învestit cu puteri depline în conducerea statului. Consultările generalului cu principalii conducători ai partidelor politice tradiţionale şi cu reprezentanţii Mişcării Legionare, au condus către concluzia că regele Carol II trebuia să abdice. În consecinţă, generalul Ion Antonescu i-a adresat monarhului o scrisoare prin care îi solicita acest lucru. Regele a acceptat solicitarea generalului şi a semnat actul de abdicare la 6 septembrie 1940.
2. Administraţia centrală
Rămas singur în fruntea statului, generalul Antonescu a emis Decretul nr. 3064 din 6 septembrie 1940, prin care, invocând prevederile Constituţiilor din 1866 şi 1923, se lua act de succesiunea Marelui Voievod de Alba Iulia la tronul României. În absenţa Reprezentanţei Naţionale dizolvate, Marele Voievod Mihai, a devenit Rege pentru a doua oară, depunând jurământul în faţa generalului Ion Antonescu, ca preşedinte al Consiliului de Miniştri, a patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Nicodim, şi a prim-preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie, D. G. Lupu.
Prin Decretul Regal nr. 3067 din 6 septembrie 1940, noul rege l-a reinvestit pe generalul Ion Antonescu ca prim ministru cu puteri depline, încredinţându-i mai apoi titlul de Conducător al Statului. Ulterior, printr-un nou Decret Regal, nr. 3072 din 8 septembrie 1940, au fost reglementate şi prerogativele Regelui. Acestea erau însă reduse la cele pur formale şi de protocol. Regele era conducătorul suprem al armatei; bătea monedă; conferea decoraţii; primea şi acredita pe ambasadori şi pe miniştrii plenipotenţiari; acorda amnistia şi graţierea. În raport cu puterile exorbitante dobândite de Conducătorul Statului, Regele îşi păstra totuşi o prerogativă fundamentală, aceea a numirii şi revocării primului ministru, fapt ce îi va crea un anumit ascendent asupra generalului şi va face posibil actul de la 23 august 1944.
Întreaga construcţie constituţional-politică creată prin intermediul Decretelor Regale din luna septembrie 1940 a dobândit ulterior consacrare constituţională. Astfel, la 2 mai 1941 a fost organizat un plebiscit care a consacrat schimbările introduse în ordinea constituţională.
În calitate de Conducător al Statului, Ion Antonescu întrunea puterile legislativă şi executivă, astfel încât putea guverna ţara prin decrete lege, nesupuse promulgării Regelui sau Parlamentului. Pe lângă prerogativele legislative, Conducătorul Statului: încheia convenţii internaţionale; numea şi revoca miniştri; numea şi confirma în funcţii publice; conferea grade militare; întocmea regulamente pentru aplicarea legilor; alcătuia bugetul general al statului; supraveghea şi controla, prin agenţii săi, funcţionarea serviciilor administrative centrale, regionale şi locale; asigura menţinerea ordinii publice, executarea legilor şi menţinerea păcii sociale prin intermediul forţei publice.
Consiliul de Miniştri funcţiona sub preşedinţia Conducătorului Statului şi era alcătuit din totalitatea miniştrilor şi a subsecretarilor de stat. Poziţia Conducătorului Statului faţă de Guvern se deosebea însă net de raportul care caracterizase în trecut relaţia prim ministru - Guvern. Având prerogativele de numire şi de revocare din funcţie a miniştrilor, Ion Antonescu se situa de fapt deasupra Guvernului, exercitând conducerea întregii ierarhii ministeriale. Ca urmare, Conducătorului i-a revenit în exclusivitate dreptul de a determina direcţia de evoluţie politică şi administrativă a ţării, drept care, în trecut, îi revenise Consiliului de Miniştri, ca organ colegial şi deliberativ. Conducătorul Statului a ajuns astfel să reprezinte singurul factor decizional în stabilirea direcţiei generale (politicii) de evoluţie a ţării, miniştrii pierzându-i libertatea de a adopta şi implementa politici sectoriale proprii. Prin aceste noi raporturi de putere, principiul democratic al conducerii colegiale era înlocuit cu principiul totalitar al conducerii unice.
În măsura în care membrii Guvernului nu au mai putut avea iniţiative fără aprobarea Conducătorului sau în afara liniei politice stabilite de acesta, noul sistemul de conducere a permis o centralizare fără precedent a activităţii guvernamentale. Fiind eliberaţi de actul de guvernare, miniştrii au ajuns să se concentreze exclusiv pe partea de administrare a domeniilor de care răspundeau. În acest plan, activitatea lor se subordona complet voinţei Conducătorului, cel care dispunea de regulă măsurile care trebuiau luate de un minister sau altul.
Către finalul regimului antonescian, aparatul guvernamental a ajuns să fie la fel de încărcat precum fusese în timpul regimului carlist. Astfel, Guvernul cuprindea un preşedinte, un vicepreşedinte, 10 miniştri, 10 subsecretari de stat, precum şi pe guvernatorii provinciilor eliberate (Bucovina, Basarabia şi Transnistria).
3. Administraţia locală
Principiile după care a funcţionat administraţia publică locală între anii 1940-1944 au fost cele stabilite de Conducătorul Statului, generalul Ion Antonescu.
Conform scopurilor urmărite de acesta, administraţia publică trebuia să se caracterizeze în primul rând prin realism şi eficienţă. Acesta este motivul pentru care în epocă s-a pus un accent foarte mare pe cooptarea profesioniştilor în aparatul administrativ local.
Cel de-al doilea principiu care a stat la baza funcţionării administraţiei publice locale a fost cel al conducerii unitare. Modalităţile prin care a fost pus în aplicare acest principiu au fost exercitarea de către puterea centrală a unui controlul strâns asupra administraţiei publice locale şi acordarea de atribuţii deliberative organelor administrative unipersonale în detrimentul celor deliberativ-colective. Pentru preveni însă individualismul şi deciziile arbitrare ale organelor unipersonale, pe lângă acestea din urmă au fost create, la nivelul fiecărei unităţi administrativ teritoriale, Consilii de colaborare, organisme colegiale care trebuiau să asigure coordonarea şi colaborarea dintre instituţiile administraţiei publice locale.
În planul organizării administrativ-teritoriale, guvernarea generalului Ion Antonescu a renunţat la unităţile impuse prin Legea administrativă din 1938 şi a revenit la diviziunile teritoriale tradiţionale: judeţul,plasa şi comuna. În acest fel, judeţul şi-a redobândit personalitatea juridică, în vreme ce Prefectul a redevenit conducătorul administraţiei judeţene. În ceea ce priveşte Consiliile judeţene, acestea au rămas desfiinţate pe mai departe, atribuţiile lor urmând să fie exercitate de către Prefect. La nivel comunal, legislaţia vremii a păstrat Consiliile comunale, însă desfăşurarea războiului a făcut imposibilă organizarea de alegeri pentru constituirea acestora. Atribuţiile Consiliilor comunale au fost preluate de către primari, care, consecvent principiului conducerii unice, erau numiţi în totalitate de către prefecţi.
4. Funcţionarii publici
Statutul funcţionarilor publici a beneficiat de o nouă reglementare, promulgată la sfârşitul regimului carlist, respectiv la 8 iunie 1940. Numită "Codul funcţionarilor publici", această reglementare îşi propunea să introducă o nouă ordine în rândurile funcţionarilor publici. Codul era împărţit în două p ărţi. Prima parte trata despre condiţiile de recrutare a tuturor categoriilor de funcţionari publici, îndatoriri şi răspunderi, incompatibilităţi, ocrotirea familiei, concedii, pensii, asociaţiile şi casele de pensii ale funcţionarilor. Partea a doua se referea doar la statutul funcţionarilor administrativi şi de specialitate.
Codul menţinea vechile condiţii de recrutare, dar elimina prevederile care îngrădeau dreptul femeilor de a accede la funcţii publice. Un accent deosebit în cadrul condiţiilor speciale se punea pe vârstă, prin aceste urmărindu-se întinerirea aparatului administrativ. Astfel, pentru funcţiile din ierarhia administrativă limita maximă de vârstă era stabilită la 30 de ani, în vreme ce pentru funcţiile de specialitate era statuată la 35 de ani. În absenţa candidaţilor, Codul permitea chiar angajarea unor candidaţi sub vârsta majoratului (21 de ani).
Accederea într-o funcţie publică locală sau centrală se făcea prin intermediul unui examen. Acesta consta din verificarea titlurilor academice şi a gradului de conformare la condiţiile de admisibilitate, după care urma parcurgerea unei probe scrise şi a unei probe orale. Numirea în funcţie se făcea în cel mai mic grad existent în sistem (cel de impiegat) şi deschidea o perioadă de stagiatură. În timpul acesteia, avansarea funcţionarului public era interzisă; funcţionarii publici de specialitate puteau fi totuşi numiţi şi într-un grad superior. Promovarea acestora se făcea însă numai într-o funcţie de specialitate şi numai până la gradul de şef de serviciu. Era considerat specialist candidatul care absolvise o şcoală de specialitate aflată în legătură directă cu funcţia exercitată şi avea de făcut lucrări sau activităţi de specialitate în profilul funcţiei vacante pe care o ocupa.
Stagiatura presupunea un statut de provizorat, ceea ce însemna că în timpul acesteia, funcţionarul public putea fi destituit sau transferat. Funcţionarii care deveneau definitivi se bucurau, în schimb, de stabilitate sau inamovibilitate.
Avansarea în funcţie era foarte precis reglementată. Ea se putea face numai din grad în grad, excluzându-se avansările cu mai mult de un grad. Codul înlocuia vechile clase ierarhice cu trei grade, stabilind în interiorul fiecărui grad câte trei gradaţii. Noua structură cuprindea următoarele gradaţii: impiegat, subşef de birou, şef de birou, şef de secţie, şef de serviciu, subdirector, director, subdirector general şi director general. Avansarea în interiorul fiecărui grad se putea face din doi în doi ani de vechime. Înaintările în grad se făcea prin alegere, la atingerea pragului de vechime, şi pe bază de examen. Bineînţeles, funcţionarul trebuia să îndeplinească condiţiile de studii cerute şi trebuia să fie înscris în tablourile de avansare.
Obligaţiile funcţionarilor prevăzute reprezentau un adevărat cod deontologic. Funcţionarul public era obligat să-şi îndeplinească îndatoririle de serviciu spre binele administraţiei şi al binelui public; să cultive spiritul de colegialitate pentru a ridica nivelul moral şi social al mediului în care lucra; să nu aducă atingeri demnităţii funcţiei sale prin acţiunile sale întreprinse nici măcar în viaţa privată; să păstreze secretele de serviciu; să fie respectuos faţă de public.