Pin It

Administraţia publică, ca sistem, se prezintă ca un ansamblu de orga­ne, care şi ele reprezintă sisteme de dimensiuni mai reduse, alcătuite din compartimente.

Structura administraţiei constituie alcătuirea internă a acesteia, ansam­blul conexiunilor dintre elementele sale, ordinea şi poziţia elementelor care compun sistemul ca întreg.

Aşadar, prin structura administraţiei se înţelege atît modul în care sînt ordonate elementele unui sistem, cît şi relaţiile ce se stabilesc între acestea în procesul realizării funcţiilor sistemului respectiv.

Structura organelor executive ale administraţiei publice are, probabil, cel mai mare efect asupra procesului politicii publice, mai ales la nivel struc­tural.

într-adevăr, Atkinson şi Coleman apreciază stabilitatea statului în funcţie de stabilitatea organelor executive ale administraţiei de stat şi afir­mă că este deosebit de important să determinăm, în primul rînd, gradul în care puterea de decizie este, în cele din urmă, concentrată în mîinile unui număr relativ mic de oficiali şi, în al doilea rînd, gradul în care aceşti ofici­ali sînt capabili să acţioneze autonom...

Principalele caracteristici ale unei structuri administrative, în cazul ideal tipic, după Weber, sînt următoarele:

  1. Activităţile sistematice necesare pentru funcţionarea organizaţiei sînt distribuite în mod rigid ca responsabilităţi oficiale. Diviziunea clară a muncii permite angajarea exclusivă a experţilor specializaţi pentru fiecare funcţie şi atribuirea responsabilităţii fiecăruia dintre ei pentru executarea eficientă a îndatoririlor de serviciu.
  2. Instituţiile sînt organizate după principiul ierarhic, adică fiecare enti­tate se află sub controlul şi supravegherea unei entităţi ierarhic superioare.
  3. Activitatea este guvernată "de un sistem riguros de reguli abstracte... (şi) constă în aplicarea acestor reguli în cazuri particulare".
  4. Funcţionarul ideal îşi îndeplineşte responsabilităţile... "(într-un) spirit de impersonalitate formalistă, Sine ira ac studio, adică fară ură sau pasiune şi, prin urmare, fară afecţiune sau entuziasm". Pentru ca activitatea funcţionarilor să fie supusă standardelor raţionale, fără implicarea consi­deraţiilor personale, funcţionarii organizaţiei trebuie să adopte o atitudine imparţială, în special, în lucrul cu clienţii.

Deşi administraţia publică diferă de la o ţară la alta şi pe parcursul evoluţiei sale a suferit modificări esenţiale, există trăsături comune care pot să se manifeste în calitate de caracteristici generale ale sistemului admi­nistraţiei publice.

în primul rînd, administraţia publică, în calitate de structură inter­mediară, este totdeauna subordonată guvernului. Fiind subordonată, ea nu este un organism independent, autonom. Guvernul stabileşte anumite sarcini concrete, numeşte conducători, asigură mijloace necesare pentru întreţinerea organelor administraţiei publice. Totodată, trebuie să menţio­năm faptul că administraţia publică posedă unele puteri şi libertăţi pro­prii. Ele se manifestă prin dreptul de a impune membrilor societăţii voinţa autorităţilor administraţiei publice în mod unilateral, fară a cere acordul lor (perceperea impozitelor, supunerea cetăţenilor serviciului militar ş.a.).

Aici e cazul să subliniem un moment important al practicii adminis­traţiei publice: păstrînd o anumită putere şi iniţiativă proprie, administra­ţia publică este subordonată legii, îşi desfăşoară activitatea conform unor regulamente care îi stabileşte, îi fixează limitele, determină organizarea şi principiile de funcţionare a serviciilor.

în al doilea rînd, administraţia publică este o structură ierarhică şi compartimentară. Aceasta se manifestă prin divizarea pe verticală şi ori­zontală a organelor administraţiei publice în scopul repartizării respon­sabilităţilor şi supravegherii executării. în acest cadru ierarhic se exercită puterea de comandament, de control şi disciplină, organele inferioare fiind supuse organelor superioare. Puterea autorităţilor superioare este exercita­tă asupra personalului şi a actelor emise de autorităţile inferioare.

într-o viziune tradiţională, sistemul administraţiei publice se organi­zează sub forma următoarelor tipuri de structuri:

  • structura liniară (ierarhică), care asigură, în principal, unitatea con­ducerii;
  • structura funcţională, care desfăşoară pluralitatea conducerii;
  • structura mixtă (ierarhic-funcţională), care îmbină primele două ti-, puri de structuri şi este mai răspîndită în realitatea practicii administrative şi economico-sociale.

întregul sistem al administraţiei publice este organizat sub forma unei structuri mixte, ierarhic-funcţionale.

Ordonarea, în vederea realizării funcţiilor pe care le au autorităţile pu­blice, este determinată în baza a două criterii şi anume: criteriul teritorial, căruia îi corespunde structura ierarhică şi criteriul competenţei materiale sau funcţionale, căruia îi corespunde structura funcţională.

Gruparea colectivităţilor sociale, în raport cu care se formează sistemul administraţiei publice, se efectuează după criteriul teritorial. Acest criteriu stă la baza împărţirii autorităţilor administraţiei publice în autorităţi cen­trale si autorităti locale.

Structura administraţiei publice este constituită din organe, care reali­zează activităţi în interesul întregii colectivităţi umane existente în sistemul social global, deci la nivelul statului (administraţia publică centrală), şi organe care realizează activităţi în interesul colectivităţilor constituite în unităţile teritorial-administrative cum sînt satele (comunele), oraşele, mu­nicipiile (administraţiapublică locală).

Organele administraţiei centrale îşi extind competenţa pe întreg teri­toriul statului. Ele creează în unităţile teritorial-administrative diferite or­gane în raport cu specificul activităţii pe care o desfăşoară. Aceste organe locale sînt structuri exterioare sau teritoriale ale administraţiei centrale.

Deci, ţinîndu-se cont de criteriul teritorial, structura administraţiei publice poate fi reprezentată în felul următor:

  • administraţia publică centrală (guvern, ministere şi alte organe cen­trale);
  • administraţia publică teritorială o constituie organele administraţi­ei publice centrale în teritoriu, create conform principiului desconcentră- rii, competenţa cărora este limitată de unitatea administrativ-teritorială în cadrul căreia funcţionează (servicii publice desconcentrate ale ministerelor şi altor organe centrale);
  • administraţia publică locală creată în baza principiului autonomiei locale şi descentralizării, competenţa căreia se extinde asupra unei unităţi administrativ-teritoriale (consilii locale şi primării).

Există şi domenii de activitate specifice, unde structura administraţiei publice se deosebeşte de sistemul împărţirii teritorial-administrative. De aici rezultă un alt criteriu al structurii sistemului administrativ, şi anume cel funcţional, care relevă particularităţile şi specificul domeniului de acti­vitate. Acest criteriu se află la baza împărţirii autorităţilor publice în:

  • autorităţi cu competenţă generală care exercită puterea executivă în toate domeniile de activitate în cadrul unei unităţi administrativ-teritoriale (guvernul, consiliile locale şi primăriile);
  • autorităţi cu competenţă de specialitate (ministere, organe centrale, servicii desconcentrate şi descentralizate ş.a.).