Economia de piaţă este guvernată de legi specifice ale pieţei, de jocul preţurilor, presiunea concurenţială, profitul, riscul. Instituţiile publice sunt obligate să le cunoască şi să le respecte pentru că ele reprezintă elemente care se mişcă într-un mecanism economic concurenţial în care trebuie să se integreze pentru a putea funcţiona.
Trecerea României la economia de piaţă, al cărui fundament îl constituie proprietatea privată şi al cărui mecanism presupune îmbinarea legilor pieţei cu activitatea statului, „se dovedeşte a fi un proces complex, dificil, de durată, şi cu implicaţii largi".[1]
Economia de piaţă nu este lipsită de inechităţi şi abuzuri, dintre care unele grave, dar în acelaşi timp, este evident că întreprinderea particulară modernă şi spiritul întreprinzător îmbinat cu democraţia politică, oferă cele mai accesibile căi de dezvoltare economică şi prosperitate. Indiferent de forma de organizare a activităţii şi de domeniu, autonomia agenţilor economici şi a autorităţilor publice poate fi înţeleasă numai într-un proces de interdependenţă şi interacţiune, fiecare având nevoie de ceilalţi pentru realizarea propriilor interese.
Economia de piaţă, ca formă de organizare a vieţii economice, în societatea contemporană în care raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de organizare a producţiei şi comercializării de bunuri are ca actor principal agentul economic, unitatea patrimonială[2].
În condiţiile unor restricţii obiective, materiale, sociale, umane, financiare, informaţionale, legislative şi ca urmare a intervenţiei mai mare sau mai mică a autorităţilor administraţiei publice, agentul economic are libertatea de decizie şi de mişcare, hotărăşte singur cât, cum şi pentru cine să producă, să consume, să investească, urmărindu-şi propriile interese, obţinerea de profit.
Într-o economie de piaţă agentul economic are responsabilitatea socială de a-şi folosi resursele pentru obţinerea profitului, respectând regulile jocului care presupune o competiţie dură, deschisă, liberă şi corectă. Totodată trebuie stabilit cadrul legal, astfel încât un agent economic sau un individ, urmărindu-şi propriile interese să fie „condus şi spre un scop public". Această responsabilitate socială nu este asumată întotdeauna în mod direct, deoarece ea nu constituie un obiect esenţial ale preocupărilor sale.
Activitatea unităţilor patrimoniale se desfăşoară într-un mediu social specific constituit din salariaţi, furnizori, creditori, clienţi, sistem bancar, instituţii financiare etc. care la rândul lor există în mediul general social al economiei de piaţă ce cuprinde cadrul economic, cadrul juridic, influenţele guvernamentale, influenţele internaţionale, factori sociali, factori demografici, factori culturali etc.
Pentru a obţine efectele corespunzătoare, în raport cu resursele utilizate, ordonatorii de credite trebuie să acorde atenţia necesară administrării resurselor, gestiunii economice şi în special gestiunii financiare şi să se adapteze la cerinţele cererii şi ofertei. Un loc important îl are informarea rapidă şi reală cu privire la patrimoniu a activităţii desfăşurate şi rezultatul acestora. Cunoaşterea situaţiei patrimoniului este asigurată cu ajutorul contabilităţii reale şi prin intermediul controlului financiar care trebuie organizat şi exercitat în mod eficient şi competent.
Cunoaşterea situaţiei patrimoniale a autorităţilor, a instituţiilor publice, se realizează cu ajutorul documentelor primare şi a evidenţei tehnico-operative şi contabile. Asigurarea corectitudinii, exactităţii şi realităţilor acestor informaţii constituie o problemă de mare răspundere a controlului financiar.[3]
Prin control, instituţia publică asigură informarea reală, dinamică şi preventivă care ridică valoarea şi calitatea deciziilor. Controlul pătrunde în esenţa fenomenelor, sesizează aspectele negative în momentele în care acestea se manifestă ca tendinţă şi intervine operativ pentru prevenirea şi lichidarea cauzelor. Controlul evaluează rezultatele în raport cu normele şi obiectivele stabilite, dar contribuie şi la prevenirea tendinţelor şi fenomenelor care necesită decizii de corecţie. Controlul se manifestă ca formă de perfecţionare a modului de gestiune a patrimoniului, de organizare şi conducere a activităţii unităţilor patrimoniale. [4]
[1] V. Munteanu - „Control şi audit financiar-contabil", Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p.18.
[2] Expresia „unitatea patrimonială" desemnează în această lucrare autorităţile şi instituţiile publice, societăţile comerciale, regiile autonome, companiile/societăţile naţionale, asociaţiile, fundaţiile, celelalte entităţi asimilate persoanelor juridice.
[3] V. Munteanu - „Control şi audit financiar-contabil", Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p.21.
[4] D.D. Şaguna - „Tratat de drept financiar şi final", Ed. AllBeck, Bucureşti 2001, p.329.
30