În orice stat democratic controlul financiar trebuie să răspundă unor principii de bază care vizează transparenţa finanţelor publice precum şi economicitatea, eficacitatea şi eficienţa guvernării.[1] Aceste principii au menirea de a asigura activităţii de control un caracter unitar o metodă de lucru şi instrumente de cercetare.
Organizarea, funcţionarea şi executarea controlului financiar au la bază mai multe principii:
- integrării controlului în structura organizatorică de conducere
- specializării controlului
- adaptării controlului la structura organizatorică şi de funcţionare a organizaţiei
- exercitării controlului cât mai aproape de locul în care se ia decizia
- controlului extern
- autorităţii şi competenţei
- cine conduce şi controlează
- independenţei organului de control faţă de unitatea sau compartimentul controlat
Principiul integrării controlului financiar în structura organizatorică şi de conducere a economiei naţionale.
La baza organizării controlului financiar stă principiul integrării, el asigură instituirea formelor organizatorice ale controlului, prin care se pune în practică una din prerogativele de bază ale statului de drept. Principiul integrării presupune, că nu orice activitate constituie subiect al controlului, ci numai activitatea care a fost stabilită anticipat desfăşurării ei cantitativ şi calitativ.
Principiul integrării asigură, în cadrul instituţional, organizarea şi exercitarea unui control suplu, operativ şi eficient de la veriga de bază până la nivelul de ansamblu al economiei naţionale.
Acest principiu urmăreşte ca prin organizarea controlului să se realizeze apărarea, întărirea şi dezvoltarea proprietăţii unităţilor administrativ teritoriale în interesul comunităţii, precum şi apărarea proprietăţii private, exercitarea sarcinilor la toate nivelurile, creşterea eficienţei activităţii economice în toate domeniile, de la micro la macroeconomic, indiferent de agenţii economici publici sau privaţi, întărirea şi respectarea gestiunii economice de cei care o au în administrare, precum şi cei care răspund de aceasta la nivelul administraţiei publice locale şi a celei de stat.[2]
Principiul specializării controlului financiar.
Multiplele sarcini care revin controlului financiar şi diversitatea de activităţi în care acţionează impune ca o necesitate specializarea şi gruparea organelor de control pe formele de organizare ale acestuia. Acest principiu cere o specializare a persoanelor care exercită munca de control pe activităţi, unităţi şi probleme. Principiul specializării oferă posibilitatea folosirii raţionale a aparatului de control precum şi creşterea eficienţei acesteia.
Principiul adaptării controlului financiar la structurile organizatorice şi funcţionale ale economiei.
Acest principiu cere ca formele şi metodele de control să fie suple şi elastice pentru a se putea adapta noilor condiţii şi specificului activităţilor controlate. În caz contrar controlul s-ar transforma într-o activitate de rutină rigidă fără eficienţa scontată. El este legat de principiul integrării şi scoate în evidenţă atenţia care trebuie acordată formelor şi metodelor exercitării controlului.
Principiul exercitării controlului cât mai aproape de locul unde se ia decizia.
Principiul este determinat de însuşi rolul controlului financiar în special în activitatea de conducere a unităţilor patrimoniale. Pune accentul pe controlul realizat în interiorul unităţilor. Personalul, indiferent de funcţia care o deţine, fiecare la locul de muncă, poartă răspunderea pentru îndeplinirea obligaţiilor ce le revin şi au obligaţia să contribuie la realizarea integrală şi la timp a tuturor sarcinilor, să gospodărească eficient mijloacele materiale şi financiare ale entităţii patrimoniale în care lucrează şi să ia atitudine hotărâtă faţă de cei care le irosesc.[3]
Conducerea unităţilor patrimoniale are obligaţia să impună tuturor celor care muncesc, în unitatea respectivă, răspunderea faţă de apărarea şi păstrarea integrităţii patrimoniului şi să organizeze controlul financiar propriu pentru cunoaşterea permanentă a situaţiei patrimoniului. Controlul financiar este un atribut al conducerii la toate nivelele.
Principiul controlului extern.
Controlul extern trebuie să stea la baza concepţiei de organizare a sistemului de control. Numai abordând în mod obiectiv şi dezinteresat problemele supuse controlului, constatările pot surprinde imaginea reală a patrimoniului unităţii verificate, a situaţiei economice şi financiare a acesteia.
Acest principiu permite existenţa unor organisme de control independente, în afara structurii organizatorice pe verticală a ministerelor, administraţii publice locale, a altor unităţi patrimoniale indiferent de forma de proprietate. Astfel de organizări se întâlnesc în toate formele de control, în special în cel financiar[4] (Ministerul Finanţelor Publice, ANAF, Curtea de Conturi, etc). Principiul controlului extern îşi găseşte expresia la nivel macroeconomic şi la nivel microeconomic.
Competenţele de control se stabilesc în scară, ţinând seama de subordonarea controlului, ceea ce permite ca orice activitate desfăşurată în cadrul unei unităţi să fie controlată de organul ierarhic superior nemijlocit. Şi în cazul controlului propriu al insituţiei, principiul controlului extern îşi păstrează valabilitatea deoarece controlul executat de sus în jos se efectuează asupra activităţii nivelului subordonat putând dispune măsuri cu caracter obligatoriu pentru îmbunătăţirea activităţii.
Principiul controlului extern cere ca, în cadrul organizării sistemului de control, să se delimiteze sfera de activitate a acestuia. Sfera de activitate prezintă un interes deosebit în cadrul formelor de organizare ale controlului deoarece prin aceasta se delimitează dreptul fiecărui organ de a exercita controlul în conformitate cu atribuţiunile care îi revin.
Principiul autorităţii şi competenţei controlului.
Realizarea în condiţii optime a sarcinilor stabilite presupune manifestarea la toate nivelurile a şi răspunderii autorităţii de conducere. Aceasta trebuie să-şi îndrepte atenţia spre creşterea eficienţei activităţii de conducere care se manifestă în special în cunoaşterea a celor care răspund de anumite activităţi şi de ce anume răspund în cadrul complexului de activităţi din unitatea respectivă. Cunoscând aceste aspecte şi ţinând cont de structura organizatorică, conducerea poate stabili autoritatea şi răspunderea fiecăruia. Autoritatea este o cerinţă esenţială a principiului autocontrolului şi îşi găseşte expresia în organizarea propriu-zisă a acesteia
Activitatea de control trebuie să fie exercitată de cadre competente cu înaltă pregătire profesională cu ţinută etică şi morală care să dea dovadă de combativitate, exigenţă, receptivitate, la tot ce este nou.[5]
Principiul potrivit căruia cine conduce şi controlează.
Organizarea controlului trebuie astfel făcută încât să dea posibilitatea celui care conduce să şi controleze. Fiecare colectiv de conducere dintr-o unitate patrimonială sau alta, până la nivel naţional, răspunde direct de sarcinile încredinţate în conformitate cu legislaţia în vigoare. Fiecare conducere trebuie să poată dispune de propriile sale pârghii pentru urmărirea obiectivelor stabilite în mod permanent şi sistematic, în scopul obţinerii informaţiilor necesare asupra rezultatelor obţinute şi a eventualelor abateri în vederea stabilirii cauzelor acestora pentru a lua măsurile ce se impun în vederea îmbunătăţirii activităţii şi tragerea la răspundere a celor vinovaţi.
Principiul independenţei organului de control faţă de autoritatea sau compartimentul controlat.
Activitatea de control trebuie exercitată de persoane care sunt independente faţă de compartimentele sau autorităţile controlate pentru a avea eficienţa cea mai ridicată. Pentru a fi obiective, organele de control trebuie să fie independente, să nu fie subordonate ierarhic structurii pe care o controlează. În scopul acestui principiu, structurile de control intern sunt subordonate conducătorului sau instituţiei publice. Controlul se realizează pe linie ierarhică: superiorii controlează inferiorii şi nu invers.
Principiul independenţei trebuie privit sub două aspecte
- independenţa compartimentului de control în cadrul organizaţiei trebuie să funcţioneze în subordinea celui mai înalt nivel ierarhic;
- independenţa controlului financiar prin practicarea independenţei: controlul financiar trebuie să fie independent faţă de activitatea controlată.
În realizarea acestui principiu, controlul financiar este supus unei duble limitări: orice responsabil din instituţie trebuie să se conformeze strategiei şi direcţiei generale a acesteia; controlorul financiar trebuie să fie independent în exercitarea funcţiei sale, dar respectând normele şi standardele naţionale şi internaţionale.
[1] Doina Petrică Roman - "Drept financiar", Ed. Alma Mater, Sibiu, 2002, p.82.
[2] V. Munteanu - "Control şi audit financiar contabil", Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.38.
[3] V. Munteanu - „Control şi audit financiar contabil", Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.39.
[4] V. Munteanu - „Control şi audit financiar - contabil", Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 41.
[5] V. Munteanu - „Control şi audit financiar - contabil", Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.39.
37