Procesul de comunicare umană, în cadrul căruia se înscrie şi activitatea de relaţii publice, este, în ultimă instanţa, o confruntare: emiţătorii şi receptorii au interese, idealuri, convingeri, profiluri psihologice diferite şi fiecare va căuta să-l câştige pe celălalt, să-l „convertească" la acceptarea propriei opinii şi, ceea ce este mai dificil, a propriului său sistem de valori. Dezinformarea este şi ea o formă a procesului de comunicare interumană, în care regulile sunt evitate sub aparenţa respectării lor. Dacă informarea se bazează pe adevăr, pe corespondenţa informaţiilor comunicate cu realitatea, dezinformarea utilizează o deviere conştientă, intenţionată de la realitate cu scopul de a induce anumite efecte în mentalul publicului ţintă.
Dezinformarea este definită, conform dicţionarului Webster's, ca o ,,informare deliberat falsă lăsată să se scurgă de către guvernământ pentru a induce în eroare operaţiunile serviciilor de informaţii ale altei naţiuni". Această definiţie face referire explicită la legatura dintre putere (guvernământ) şi dezinformare, precum şi la caracterul său de armă de luptă.
Un grup de cercetători francezi, sub conducerea lui Henri-Pierre Cathala, consideră dezinformarea ca incluzând ,,ansamblul procedeelor dialectice puse în joc în mod intenţionat pentru a reuşi manipularea perfidă a persoanelor, grupurilor sau a unei întregi societăţi în scopul de a le devia conduitele politice, de a le domina gândirea sau chiar de a le subjuga. Ea presupune disimularea surselor şi scopurilor reale, precum şi intenţia de a face rău, printr-o reprezentare deformată sau printr-o interpretare tendenţioasă a realitatii. Este o formă de agresiune care caută să treacă neobservată".
Dicţionarul Larousse este mai general, nefăcând nici o referire la aspectul guvernamental sau militar: ,,utilizarea mass media pentru o falsă informare, dând o imagine deformată sau mincinoasă a realiăţtif. Această definiţie introduce un element nou: mass media, canal al comunicării prin excelenţă, este şi un canal al dezinformării.
Pentru activitatea de relaţii publice, cea mai potrivită definire a fenomenului dezinformării, se consideră că este dată de dicţionarul francez Grand Robert: ,,utilizare a tehnicilor de informare, în special a celor de informare în masă, pentru a induce în eroare, a ascunde sau a travesti faptele".
Aşadar, dezinformarea utilizează aceleaşi tehnici ca şi informarea, numai că scopurile sunt diferite. Concluzia care poate fi trasă de aici este că şi contracararea dezinformării se va realiza tot prin tehnici de informare în masă.
În ceea ce priveşte transpunerea în practică a acţiunilor de dezinformare, există mai multe metode, şi anume:
- inversarea faptelor. Prezentarea agresorului drept victimă are un efect imediat asupra opiniei publice, care, prin mecanisme de psihologie colectivă, va simpatiza întotdeauna cu victima.
- amestecul între adevăr şi minciună. Atunci când evidenţa unor fapte nu poate fi negată, se adaugă alte amănunte inventate, fabricate, care alterează raportul agresor-victimă, în favoarea primului. De fapt, se induce în opinia publică o stare de îndoială cu privire la identitatea agresorului.
- modificarea motivului. Motivul real al unei acţiuni este modificat în interesul dorit.
- modificarea circumstanţelor. Aşa-zisele avantaje ale părţii adverse sunt amplificate, în timp ce se face abstracţie de avantajele celeilalte părţi.
- estomparea. Utilizarea acestei metode presupune inundarea unui fapt sub o avalanşă de alte amănunte fără legatură cu faptul în cauză, dar care atrag în mai mare măsură atenţia publicului.
- camuflajul. Este o variantă a estompării, în care personajului negativ i se atribuie un rol pozitiv,
minimalizând acţiunile sale, în timp ce relele comise de cealaltă parte sunt amplificate.
- interpretarea. Prin această metodă, fără a fi trunchiate în vreun fel, în prealabil, faptele pot fi interpretate într-un mod favorabil sau nefavorabil, iar consecinţele negative nu sunt omise dar sunt relatate foarte sumar.
- generalizarea. Utilizarea acestei metode permite diminuarea responsabilităţii uneia dintre părţi, demonstrând că acelaşi lucru s-a întamplat în multe cazuri.
- ilustrarea. Prin aceasta se poate trece de la particular la general sau invers pentru a justifica, sau cel puţin pentru a scuza, ori pentru a înfiera un anumit fapt.
- mediatizarea inegală. În prezentarea unui fenomen, aspectele sale negative sunt tratate expeditiv, sumar, trunchiat, în vreme ce eventualele aspecte pozitive sunt reliefate pe larg, cu insistentă.
- mediatizarea egală. Această modalitate este utilizată mai ales în faza finală a unei operaţiuni de dezinformare, când opinia publică tinde deja să îmbrăţişeze teza dezinformatorului. Pentru a da aparenţa de obiectivitate, fiecăreia dintre părţi i se acordă condiţii ,,egale" de mediatizare.
- combinarea. De obicei într-o acţiune de dezinformare nu se utilizează doar o singură metodă, ci sunt folosite simultan mai multe metode, fie în paralel, fie combinate.
Aşadar, dezinformarea se deosebeşte radical de relaţiile publice. Scopul relaţiilor publice este acela de a câştiga bunăvoinţa, simpatia, încrederea, sprijinul opiniei publice în favoarea acţiunilor desfăşurate. Specialiştii de relaţii publice sunt implicaţi în combaterea fenomenului de dezinformare în formele sale aşa-zise „benigne": ascundere sau alterare de informaţii; difuzare neintenţionată sau intenţionată de informaţii incomplete şi care afectează negativ imaginea organizaţiei; încercare de manipulare prin afirmaţii emoţionale etc. La nivelurile sale „profesionale" dezinformarea este planificată şi practicată de structuri specializate, iar contracararea ei este de asemenea atribuţia acestora. În concluzie, se poate spune că structurile şi specialiştii de relaţii publice pot fi implicaţi mai ales în combaterea dezinformării spontane decât a celei planificate. Prin urmare nici măsurile de contracarare ce se pot utiliza de specialiştii de relaţii publice nu pot fi foarte sofisticate.
O metoda de contracarare aflată la îndemâna oricărui specialist de relaţii publice constă în practicarea consecventă a unei politici active de relaţii publice.
Politica activă are un caracter ,,profilactic", de prevenire a eventualelor agresiuni informaţionale. Astfel, una din regulile de aur ale dezinformării afirmă că opinia publică dă dreptate celui care informează primul, nu celui ce spune adevărul. Aceasta regulă poate fi aplicată cu mai mult succes de către specialistul de relaţii publice, dacă el va informa primul opinia publică şi, pe deasupra, va spune adevărul.
Politica activă de informare nu se rezumă doar la informarea publică, ci şi la comunicarea internă.
Specialistul de relaţii publice poate contribui, de asemenea, la contracararea dezinformării prin depistarea simptoamelor unei acţiuni de dezinformare. Pentru aceasta, el trebuie să cunoască tehnicile utilizate în acţiunile de dezinformare. În ceea ce priveşte tehnicile, există unii experţi şi structuri specializate care publică studii referitoare la fenomenul dezinformării, iar aceste studii pot fi utilizate pentru a căpăta mai multe cunoştinţe în domeniu. Cunoscând tehnicile, metodele şi mai ales scopurile dezinformării, specialistul de relaţii publice va fi în măsură să depisteze ocaziile în care oamenii ar putea fi supuşi unei asemenea agresiuni.
Alte metode importante în combaterea dezinformării sunt reprezentate de verificarea judicioasă a informaţiilor şi prudenţa faţă de surse. Specialistul de relaţii publice, în cercetarea şi evaluarea informaţiilor pe care le primeşte şi pe care la rândul său le transmite mai departe diferitelor categorii de public, trebuie să aplice regula verificării informaţiei cu ajutorul mai multor surse independente unele de altele.
Cercetarea prealabilă a categoriilor de public cu care urmează să lucreze şi a mediului în care se află acestea, precum şi evaluarea sistematică a activitatii de relaţii publice desfăşurate constituie alte mijloace „profilactice" prin care specialistul de relaţii publice poate preveni eventualele încercări de dezinformare pe timpul derulării unor acţiuni ale organizaţiei. Prin desfăşurarea unor acţiuni laborioase în aceste etape investigaţionale ale procesului de relaţii publice, prin reevaluarea permanentă a propriului sistem de valori şi convingeri, vor putea fi depistate din timp indiciile unor dezinformări aflate în faze incipiente. De asemenea, pot fi descoperite din timp şi anihilate „punctele slabe" ale procesului comunicării în cadrul activităţii de relaţii publice.
Acestea sunt câteva metode ce pot fi utilizate de către specialistul de relaţii publice în procesul de combatere a dezinformării. El îşi poate asuma rolul de a interveni în cazuri de dezinformare spontană, dar, atunci când asupra participanţilor la o acţiune se pregăteşte un atac informaţional bine planificat, trebuie să apeleze la structurile specializate în combaterea dezinformări şi să coopereze cu acestea.