Ştiinţa administraţiei a apărut în Europa că o reacţie la studiile nord-americane bazate pe eficienţă şi, deşi, integrează elemente ale acestora, ea ajunge să lege această reacţie de o veche tradiţie europeană a secolului al XVIII-lea, care s-a pierdut după aceea.
Lorenz von Stein este autorul uneia din primele lucrări în acest domeniu, intitulată "Teoria administraţiei". Prima lucrare reprezentativă apare însă în Franţa, la 1845, autor fiind Alexandre-François Vivien, care, alături de Charles-Jean Bonin, sunt întemeietorii ştiinţei administraţiei în Franţa.
În Europa primele studii administrative cu caracter universitar sunt organizate în Franţa de către Universitatea din Paris în anul 1908, după care, în Belgia, unde prin Decretul regal din 15 mai 1913 se înfiinţează la Universitate "o candidatură" în ştiinţele administrative cu doi ani de studii.
În cadrul învăţământului universitar german şi austriac se regăsesc discipline privind ştiinţele camerale sau cameraliste (secolul al XVII-lea).
Într-o primă etapă s-a produs o anumită dezorientare şi s-a intenţionat să se pornească de la aspecte care par astăzi mai puţin importante. Astfel, s-a căutat, la un prim moment, să se construiască o ştiinţă care să aibă drept obiect de studiu scopurile administraţiei.
O abordare a evoluţiei ştiinţei administraţiei este, în accepţiunea (întemeiată considerăm noi) profesorului Ioan Alexandru, „obsesia modelelor". Ne vom alinia la această „obsesie", prezentând succint principalele modele de percepţie a administraţiei publice şi a ştiinţei administraţiei, modele ce au marcat începuturile cunoaşterii în domeniu.
Modelul conceput de Max Weber (1864-1920)
Weber considera că istoria evoluează în progresie geometrică spre raţionalismul tehnologic (termenul însemnând că pe măsura evoluţiei, ideile câştigă în coerenţă sistematică şi consistenţă naturalistă). El considera că birocraţia este un element major în acest proces şi concepţia sa asupra tipului ideal de construcţie a birocraţiei este concentrat în şase precepte.
Sistemul lui Weber are în vedere o structură a carierelor personalului care asigură avansarea în interiorul ierarhiei pe baza vârstei sau a testării.
Weber considera că birocraţia este superioară tuturor celorlalte forme de organizare şi că se poate compara cu înlocuirea muncii omului cu maşini pentru munci nemecanice, care au dus la o mare creştere a capacităţii productive a omului.
Modelul Frederick W. Taylor (1856-1915)
Taylor considera că pentru orice activitate există o metodă de lucru optimă, care poate fi găsită prin analiza postului şi studii de „timp şi mişcare".
Taylorismul a demonstrat modul în care organizaţiile îşi pot folosi în mod deliberat propriii membri. Acest curent a evidenţiat nevoia de control şi contabilitate şi a ajutat la creşterea intervenţiei statului şi sindicatelor pentru a satisface aceste nevoi.
Modelul propus de Henry Fayol (1841-1925)
Înainte de a deveni un manager de succes şi un influent teoretician al administraţiei, francezul Fayol a fost un bun inginer, care a reuşit să reducă riscurile de incendiu în minele de cărbuni.
Abordarea lui Fayol în administraţie se bazează pe cinci elemente: planificare previzională, organizare, comunicare, coordonare şi control, cu accent pe schema organizării (organigrama) - o schemă grafică a organizaţiei, conţinând linii ale autorităţii şi responsabilităţii şi modul în care ele se conectează - pe care el a văzut-o ca principalul instrument al managementului. Îmbrăţişând conceptul unităţii de comandă, conform căruia fiecare angajat primeşte ordine numai de la superiorul său ierarhic.