STAT - APARIŢIE/EVOLUŢIE
Statul s-a constituit în procesul destrămării orânduirii comunei primitive[1], pe temelia apariţiei proprietăţii private şi a scindării societăţii în clase, ca instrument de dominaţie şi de constrângere în mâinile clasei exploatatoare. Formarea statului s-a produs prin separarea unei forţe publice speciale, distincte de masa populaţiei, înzestrată cu mijloace de constrângere (poliţia, armata, justiţia) şi destinată apărării poziţiilor clasei dominante şi ordinii sociale existente.
Din punct de vedere istoric, naşterea primelor formaţiuni statale apare ca rezultat al trecerii de la societatea gentilică, constituită pe criteriul legăturii de sânge, la societatea politică. Pentru respectarea adevărului istoric se impune a aminti faptul că această trecere nu s-a realizat în mod direct ci, prin parcurgerea unor etape intermediare de dezvoltare a ceea ce astăzi numim societatea umană.
Aceste transformări au impus categorii speciale de persoane, plătite de către membrii societăţii, care să se ocupe de armată şi administrarea treburilor publice, categorie cunoscută astăzi sub denumirea de funcţionari publici, subiecţi ce acţionează în numele, pe seama şi în folosul societăţii umane.
După cum se poate observa dezvoltarea statului este în strânsă legătură cu dezvoltarea societăţii umane, definită ca ca „o convieţuire de oameni reglată prin norme exterioare asociative[2]".Rezultat al procesului de dezvoltare al societăţii statul apare ca un fenomen social - economic, politic, juridic şi istoric deopotrivă.
TERMINOLOGIE
Din punct de vedere semantic, noţiunea de stat a fost formată din verbul latin - statuo - a pune, a aşeza, a întemeia.
În Imperiul Roman s-a dezvoltat sintagma - Status civitas, exprimând modul de guvernare al Cetăţii, romanii adăugând termenului o semnificaţie politică, adăugând statului expresia - Res publica - pentru perioada Republicii, determinând ideea de conducere a vieţii
7 ^
publice sau a statului şi mai târziu - imperium - pentru perioada imperiului . În aceiaşi perioadă grecii utilizau denumirea de - polis - pentru acelaşi tip de organizare a unei colectivităţi umane, semnificând cetate.
DEFINIŢIE STAT
Noţiunea de Stat a primit diferite accepţiuni funcţie de interesul urmărit în configurarea acestei noţiuni fie ca aparat (instrument) de conducere al societăţii, fie ca organizaţie politică a unei societăţi care exercită puterea de stat, fie ca rezultantă a realizării drepturilor si libertăţilor individuale într-o societate dată.
Reţinem o serie de definiţii specifice statului formulate de doctrina română:
- Constantin G. Disescu - statul este o unitate alcătuită din reuniunea mai multor oameni pe un teritoriu determinat în forma guvernanţilor şi guvernaţilor (1915);
- Anibal Teodorescu - statul este forma de societate omenească investită cu puterea exclusivă de comandă asupra colectivităţii de indivizi aşezaţi pe un teritoriu determinat, ce îi aparţine la propriu (1929);
- G. Alexianu - statul este o grupare de indivizi, reuniţi printr-o legătură naţională pe un teritoriu determinat şi guvernaţi de o putere superioară voinţei individuale (1930).
- Ion Deleanu - statul este în sens restrictiv şi concret, ansamblul organelor politice de guvernare şi desemnează aparatul de direcţionare a societăţii politice (1992).
- Tudor Drăganu - statul este definit ca o instituţie având ca suport o grupare de oameni aşezată pe un spaţiu delimitat, capabilă de a-şi determina singură propria sa competenţă şi organizată în vederea exercitării unor activităţi care pot fi grupate în funcţiile: legislativă, executivă şi jurisdicţională (1993).
- Ioan Muraru - într-o accepţiune restrânsă prin stat se înţelege forma organizată a puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatul de stat (1995).
ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE STATULUI
Referindu-ne la elementele constitutive - sub aspect politic si juridic - Statul este organizaţia politică a unei populaţii date, într-un teritoriu determinat, care exercită puterea la cel mai înalt nivel (suveranitatea) pe plan intern si extern în scopul dezvoltării macrosociale si asigurării drepturilor si libertăţilor individuale.
Doctrina constituţională occidentală asociază statului trei elemente constitutive aflate într-o unitate organică: teritoriu, populaţie, putere politică suverană.
TERITORIU
Teritoriul este spaţul geografic alcătuit din sol, subsol, ape, precum şi din coloana aeriană de deasupra solului şi apelor, asupra căruia un stat îşi exercită suveranitatea exclusivă şi deplină, conform def. Prof. Grigore Geamănu.
Reţinem de asemenea teza teritoriului-limită, realizată de Webber, conform căreia - teritoriul este limita exerciţiului puterii guvernanţilor, care deţin monopolul uzului legitim al violenţei doar în limitele acestuia.
Teritoriul este delimitat prin intermediul frontierelor, acestea fiind:
- terestre;
- maritime;
- aeriene.
POPULAŢIE
Populaţia, element constitutiv al statului, este formată din totalitatea indivizilor sedentari pe teritoriu supuşi aceleiaşi autorităţi.
Populatia unui stat este formată din:
-cetăteni (de nationalitatea statului si alte nationalităti); -străini (cetăteni ai altor state care domiciliază, îsi au resedinta sau tranzitează statul); -apatrizii (persoane lipsite de cetătenie, care domiciliază, îsi au resedinta sau tranzitează statul).
Populaţiei unui stat îi este asociat termenul de naţiune, desemnând un grup uman stabilit de o manieră permanentă pe un teritoriu determinat, compus din indivizi solidari, care reprezintă o individualitate distinctă de celelalte grupuri de umane prin faptul că membrii ei sunt conştienţi de legăturile materiale şi spirituale care-i unesc şi separă de restul indivizilor umani .
Elementele ce pot fi asociate naţiunii sunt:
- rasa;
- limba;
- religia;
- tradiţiile istorice;
- interese materiale şi culturale comune;
- situaţia geografică.
PUTERE POLITICĂ SUVERANĂ. SUVERANITATE.
Datoria statului suveran apare prin exercitarea pe teritoriul său şi faţă de întreaga populaţie a prerogativelor sale de putere suverană, pentru a menţine ordinea, a apăra comunitatea respectivă, etc.
Puterea de stat (forţa publică) este forţa organizată a poporului (a cetăţenilor) care este supremă pe plan intern si independentă pe plan extern, în sensul ireductibilităţii ei fată de orice altă putere socială internă sau externă.
Asociem statului - puterea suverană, desemnând autoritatea politică exclusivă, care este suverană atunci când nu este supusă nici unei autorităţi atât în interiorul statului cât şi pe plan extern.
Putem identifica astfel, două elemente, suveranitatea internă (manifestată prin dreptul de a legifera, înfăptui justiţia, poliţia, dr. de a emite monedă, etc. ) şi suveranitatea pe plan extern (asociată spre ex. reprezentării intereselor cetăţenilor).
Trăsăturile suveranităţii sunt: - caracterul suprem (pe plan intern); - caracter independent (pe plan extern); - caracter inalienabil (nu poate fi înstrăinată total sau parţial unei ale puteri (forte) sociale); - caracter indivizibil (nu poate fi împărţită cu nici o altă forţă (putere) socială; Statul o exercită în numele deţinătorului său unic, a poporului).
[1] Comuna primitivă reprezintă prima formaţiune social-economică, fiind înlocuită apoi de formaţiunea sclavagistă şi feudalism.
[2] Stammler, R., Wirtschaft und Rechr, p.108, în Andrei, P., Sociologie generală, Ediţia a IV, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 287;