PRINCIPIUL SEPARAŢIEI PUTERILOR ÎN STAT
Anterior formulării principiului separaţiei puterilor în stat şi organizării statului de drept pe baza acestui principiu, actul de guvernământ, concentrat în mâinile suveranului, includea atât emiterea de norme de conduită şi împărţirea justiţiei, cât şi administrarea treburilor publice.
Condiţie a existenţei statutului de drept, originea teoriei separaţiei puterilor în stat, se regăseşte încă din antichitate.
John Locke, în lucrarea Essay on civil gouvernment aduce o nouă viziune asupra teoriei separaţiei puterilor în stat, teoria fiind apoi preluată de Montesquieu.
Conform principiul separaţiei puterilor în stat, dogmă a democraţiilor liberale şi garanţia esenţială a securităţii individului în raporturile cu puterea, statul are de îndeplinit trei funcţii[1]:
- edictarea regulilor generale - funcţia legislativă;
- aplicarea sau executarea acestor reguli, adică funcţia executivă;
- rezolvarea litigiilor care apar în procesul aplicării legilor - funcţia jurisdicţională.
Montesquieu arată că puterile în stat sunt: „puterea legislativă, puterea executivă a
lucrurilor care depind de dreptul ginţilor si puterea executivă a celor care depind de dreptul civil"[2], adică puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească, aceste puteri fiind definite în raport cu funcţiile statului.
Montesquieu îşi argumentează demersul prin afirmaţia „totul ar fi pierdut dacă acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi, fie ei ai nobililor, fie ei ai poporului, ar exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a duce la îndeplinire hotărârile obşteşti şi pe cea de a judeca infracţiunile sau litigiile dintre particulari".
În concepţia lui Montesquieu fiecare putere trebuia atribuită unui organ sau sistem de organe independent, astfel încât, fiecare organ sau sistem de organe desfăşurându-şi activitatea în limitele funcţiei de stat care corespundea puterii căreia el îi aparţinea, se realiza practic un control reciproc al celor trei puteri din stat şi se evitau abuzurile.
Ideea separaţiei puterilor se întâlneşte şi în concepţia lui J.J. Rousseau ca un instrument firesc pentru limitarea autorităţii monarhice absolute şi pentru o progresivă organizare a statului.
Înscrierea principiului separaţiei puterilor în stat în constituţii a apărut abia în secolele al XVIII- lea şi al XIX - lea şi chiar şi atunci foarte rar.
Ulterior, doctrina a nuanţat acest principiu considerând că, în fapt, ne aflăm în faţa unor funcţii ale statului, fiecărei funcţii corespunzând-ui câte o putere. Spre exemplu, puterea executivă se defineşte ca o funcţie distinctă a statului, alături de cea legislativa şi judecătorească, funcţie încredinţată spre aducere la îndeplinire şefului statului, Guvernului şi celorlalte organe componente ale puterii executive.
Prin Constituţia aprobată prin referendum, la 8 decembrie 1991, în România a fost reinstaurat statul de drept, în consecinţă, aşa cum se arată în art. 2 din legea fundamentală, unicul titular al puterii este poporul român. Constituţia României evitând cuvântul „separaţie" care poate duce la o interpretare a termenului exclusivistă, rigidă, consacră „echilibrul" sau „conlucrarea puterilor în stat".
Constituţia României revizuită şi modificată în 2003, în Titlul III - Autorităţile publice - consacră puterile existente în stat sub forma:
- Parlamentul (art. 61 - 79) - face referire la puterea legislativă;
- Preşedintele României (art. 80 - 101);
- Guvernul (art. 102 - 110) - fac referire la executiv;
- Autoritatea judecătorească (art. 124 - 134)- puterea judecătorească.
Statul este astfel organizat după principiul separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale.
Constituţia prevede de asemenea relaţiile ce se nasc între puterea legislativă şi executiv sau puterea judecătorească sau executiv şi puterea judecătorească.
NOŢIUNEA DE PUTERE EXECUTIVĂ. CONSIDERAŢII TEORETICE PRIVIND EXECUTIVUL
Montesquieu distingea trei tipuri de putere: legislativă, executivă şi judecătorească.
Puterea executivă reprezintă o funcţie distinctă a statului, alături de cea legislativă si de funcţia judecătorească.
În sensul cel mai general, termenul executiv sau putere executivă desemnează acea funcţie a statului care asigură executarea legii, cuprinzând activităţi extrem de diverse.
Din punct de vedere structural[3], executivul se subsumează autorităţilor publice care exercită funcţia executivă şi nu se confundă cu administraţia publică.
În timp ce puterea executivă se realizează strict de către autorităţile prevăzute de Constituţia României, administraţia publică este realizată şi de organele administraţiei publice locale, precum şi de regii autonome, companii naţionale şi societăţi comerciale de interes naţional.
În fapt, puterea executivă desemnează acea funcţie a statului care asigură executarea legii „Această funcţie înglobează activităţi extrem de diverse. În rândul acestora intră executarea funcţiei de şef al statului, coordonarea acţiunii administraţiei publice pentru punerea în aplicare a legii, desfăşurarea unor acţiuni directe de aplicare a legii sau de organizare a aplicării legii, exercitarea, unor atribuţii ce privesc impulsionarea procesului legislativ ca şi conducerea generală a statului"[4].
În România, caracterizată de regimul „semiprezidenţial atenuat sau parlamentarizat , sau regim "semiparlamentar,, sintagmă mai potrivită în raport cu reglementările constituţionale din România, executivul este dualist (bicefal), reprezentat de două autorităţi publice - Preşedintele României şi Guvernul.
[1] M. Chantebout, Droit constitutionnel et science politique, Editura Dalloz, Paris, 1982, p.156
[2] Montesquieu, Oeuvres completetes. LJIntegrale, Edition de Seuil, 1964, p.586, Cartea XI, cap. VI din De La Esprit des lois
[3] Ioan Alexandru, Tratat de administraţie publică, Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p.17
[4] Ioan Vida