În cadrul ştiinţei administraţiei se desfăşoară în prezent, acţiuni de cercetare diverse care au un caracter complex. Din punct de vedere doctrinar, se pot distinge patru curente principale, şi anume :
- un curent juridic, al cărui scop esenţial este de a contribui la o mai bună cunoaştere a structurii şi funcţionării administraţiei publice, punând accentul pe referirea la textele juridice;
- un curent managerial, axat pe gestiune publică/privată a resurselor, care este foarte apropiat prin natura preocupărilor sale de ştiinţa managementului;
- un curent sociologic, care regrupează ansamblul activităţilor de cercetare, având ca punct comun cunoaşterea fenomenelor administrative cu ajutorul conceptelor şi metodelor sociologice.
- un curent politic, legat de stat şi deputerea executivă.
Această clasificare nu exclude posibilitatea întrepătrunderii celor trei curente şi combinarea lor într-o manieră diversă.
1) Abordarea în plan juridic are ca premisă esenţială, considerarea ştiinţei administraţiei ca o anexă a dreptului administrativ. În viziunea acestei concepţii, obiectul de studiu al ştiinţei administraţiei îl constituie administraţia publică, care reprezintă o instituţie specifică şi ireductibilă la orice altă organizaţie. Astfel, ştiinţa administraţiei ar face referire la ansamblul juriştilor care caută să depăşească perspectivele strict juridice şi contencioase caracteristice cercetărilor administrative din ţările europene, vreme îndelungată. Astfel se explică de ce, în aceleaşi ţări, studiul administraţiei se realizează, încă, în cadrul facultăţilor de drept şi nu în instituţii de învăţământ superior cu profil administrativ.
Se poate afirma că ştiinţa administraţiei este aşadar, tributară schemelor dreptului administrativ, având în vedere că obiectul său de studiu este axat pe criterii de natură juridică. Deci, obiectul ştiinţei administraţiei este definit prin analogie cu cel al dreptului administrativ şi nu plecând de la reflexii proprii; totodată, conţinutul său este asemănător cu temele întâlnite în manualele de drept administrativ (structură, acţiune, control etc.).
În plus, metodele de studiu poartă amprenta ştiinţelor juridice.
În concluzie, dreptul administrativ este perceput ca un mijloc privilegiat de cunoaştere şi înţelegere a realităţii administrative. Această convingere a avut drept corolar, o anumită neîncredere şi chiar ostilitate din partea sociologilor care au neglijat în cercetările lor punctele de vedere juridice, atât în viaţa administrativă cât şi în comportamentul funcţionarilor.
2) Curentul axat pe problemele gestiunii resurselor se opune abordării precedente şi asimilează administraţia cu gestiunea. Argumentul invocat, este acela că obiectul de studiu al
administraţiei prezintă un caracter esenţialmente pragmatic şi caută să descopere, să aplice cele mai raţionale şi mai eficiente metode de organizare, în vederea îndeplinirii la nivel optim, a unei sarcini atribuite.
O asemenea abordare imprimă ştiinţei administraţiei un conţinut similar cu managementul, în condiţiile manifestării a două tendinţe principale :
O pe de o parte, o serie de teorii de natură managerială au preluat multe componente de natură administrativă;
O pe de altă parte, ştiinţa administraţiei tinde să devină din ce în ce mai mult, o ramură a managementului.
În practică, managementul s-a situat în sfera preocupărilor tradiţionale aflate la originea ştiinţei organizaţiilor. Ştiinţă a unei "bune şi a unei eficiente gestiuni", managementul are în ultimă instanţă un scop utilitar şi operaţional. Ambiţia sa este de a stabili regulile care să permită tuturor tipurilor de organizaţii, să-şi atingă scopurile, în condiţii de eficienţă.
Cu toate acestea, managementul se deosebeşte de practicile empirice şi de primele formulări ale ştiinţei organizaţiilor, prin dimensiunea sa teoretică şi conceptuală. Din perspectiva managementului, conduita tuturor întreprinderilor economice, sociale şi politice implică patru tipuri de operaţii: planificare, organizare, acţiune şi control.
Conform opiniilor exprimate de Burns şi Stalker, există două sisteme de management :
- mecanic, caracterizat prin existenţa unor reguli formale şi a unei puternice centralizări;
- organic, în care regulile au un caracter mai puţin formal, sunt mai puţin importante, iar descentralizarea este accentuată şi adaptată mediului aflat într-o continuă schimbare.
Cercetătorul francez L. Boulet face o distincţie între "gestiune " (sau administraţie publică) şi "management" :
O gestiunea recurge la metode independente de natura activităţilor şi de forma juridică a instituţiilor, pe când managementul se supune constrângerilor mediului, în special a celui juridic, în care evoluează întreprin-derea;
O managementul presupune stabilirea unei strategii de acţiune în vederea realizării anumitor obiective (maximizarea profitului, de exemplu), de interes particular. Gestiunea administrativă publică, în schimb, are ca obiectiv satisfacerea interesului public;
O managementul are o autonomie de acţiune şi o libertate de opţiune mai mare decât gestiunea, ale cărei posibilităţi de mişcare depind de statutul autorităţilor publice alese;
O managementul este guvernat de legile pieţei, deoarece întreprinderile sunt inserate într-un sistem concurenţial, care le obligă la un efort permanent de modernizare şi raţionalizare; spre deosebire, gestiunea administrativă se sustrage, de regulă, disciplinei pieţei, deoarece resursele sale au fost procurate prin mecanismul prelevărilor obligatorii, de la diverşi contribuabili şi nu prin efortul propriu. Mai mult, activitatea administraţiei are caracter de monopol şi serviciile pe care le prestează nu respectă întotdeauna relaţia directă dintre costuri şi preţurile sau tarifele aplicate utilizatorilor, precum şi criteriile de optimizare a folosirii resurselor.
Luarea în considerare a acestor particularităţi a condus la elaborarea unui management adaptat acestui tip de activitate numit management "public". Gradul de specificitate al acestei forme de management este însă contestat în unele opinii, care consideră că instrumentele de lucru sunt identice şi numai opţiunile diferă, în funcţie de scopul urmărit. În alte opinii, managementul public trebuie să-şi construiască propriile modele şi mijloace de acţiune pe baza exemplelor furnizate de întreprinderile private.
Obiectivele managementului public pot fi sintetizate în: ameliorarea calităţii acţiunilor,
atenuarea anumitor rigidităţi de organizare şi îmbunătăţirea sistemului de comunicare cu exteriorul.
Managementul public a dobândit o dimensiune nouă ca urmare a dezvoltării politicilor publice, care depăşesc cadrul limitat al organizării prin concentrarea, într-o manieră globală, a acţiunilor politice cu cele administrative.
3) Introducerea unei perspective sociologice în conţinutul studiilor politice a condus la abandonarea progresivă a viziunii juridice formaliste asupra administraţiei, care o transformau într-un simplu executant de sarcini. Dimpotrivă, administraţia fiind direct implicată în exercitarea puterii, este dificil de trasat o linie netă de demarcaţie între sfera administrativă şi sfera politică.
În aceste condiţii, curentul sociologic a apărut ca urmare a faptului că, prin natura lor, studiile privind mediul administraţiei sunt sociologice; ele nu se reduc numai la cercetarea acestor aspecte, ci examinează un anumit număr de comportamente administrative, individuale sau colective.
Din punctul de vedere al sociologilor, instituţiile şi practica administraţiei prezintă un interes secundar. Utilizând sistemul anchetelor sociale, sociologii sunt uneori tentaţi să redescopere noţiuni clasice, iar alteori, să privească administraţia numai dintr-un anumit punct de vedere, care este parţial şi nu reflectă realităţile administrative în ansamblul lor.