Nu se poate realiza perfecţionarea, adaptarea continua a administratiei publice numai daca se constata anumite probleme ale realitatii curente din administratia publica. Sunt necesare cercetări stiintifice aprofundate a acestei administratii si, in temeiul cunostintelor dobandite, sa se formuleze propuneri in vederea organizarii rationale si de functionare eficienta a administratiei publice.
Stiinta Administratiei cerceteaza atat structura, cat si activitatea autoritatilor administratiei publice, dar si a administratiei publice in totalitate, folosindu-se de aceste cercetari, precum si de cele intreprinse de catre stiintele vecine referitor la administratia publica.
Administraţia este o activitate veche, întâlnită în toate ţările şi la toate nivelurile de guvernare. Cu toate acestea, există o anumită confuzie în ceea ce priveşte terminologia utilizată, astfel:
- unii folosesc sintagma "ştiinţa administraţiei";
- alţii preferă să vorbească despre "ştiinţe administrative", la plural, lăsând să se subînţeleagă faptul că, nu există încă o ştiinţă a administraţiei în sens propriu, ci numai discipline multiple care au ca punct de sprijin, administraţia;
- alţii folosesc expresia "administraţie publică", echivalentul termenului englez "Public Administration", care abordează obiectul specific al disciplinei, dar lasă în suspensie problema de a şti dacă avem sau nu de a face cu o nouă ştiinţă.
Aceste incertitudini de vocabular cuprind divergenţele asupra conţinutului ştiinţei administraţiei, ceea ce se explică prin extrema diversitate a curentelor pe care le găsim la originea acestei discipline.
În sens tradiţional, administraţia publică reprezintă "un ansamblu de activităţi implicate în susţinerea politicilor şi programelor grupărilor aflate la putere". Ea include anumite responsabilităţi de execuţie, care diferă de la un departament la altul, fiind focalizată îndeosebi în domeniile planificării, organizării, coordonării şi controlului operaţiilor guvernamentale.
Literatura de specialitate a abordat şi problema asemănărilor sau deosebirilor dintre administraţia publică şi cea privată. Expresia "publică" are legătură cu publicul, poporul, comunitatea sau societatea. Adjectivul respectiv evidenţiază caracterul public, în opoziţie cu cel privat al subiectului, având se pare cea mai adâncă rezonanţă din forma de proprietate (publică, respectiv privată, după caz). În acest sens au fost lansate două teze şi anume:
- administraţia publică se distinge de administraţiile private;
- administraţia publică se identifică cu administraţiile private.
Prima teză, având caracter clasic, apără natura specifică a administraţiei publice, deoarece acţionează în serviciul general, este un aparat de acţiune al puterii politice şi deci nu poate fi confundată cu administraţia privată. Această teză a fost forţată până la extrem, în administraţia franceză, care a făcut o distincţie tranşantă între administraţiile publice şi cele private. Administraţiile de stat deţin monopolul de gestiune asupra funcţiilor considerate ca publice, prin natura lor. Spre deosebire, alte servicii sunt de natură privată şi chiar dacă le prestează statul, acest fapt este doar ocazional, accidental; statul nu întreprinde activităţi individuale particulare iar dacă i se impune acest lucru, trebuie să o facă pentru satisfacerea interesului general, public.
Totuşi, administraţia publică emană din puterea politică şi beneficiază de puterea rezervată conducătorilor. Astfel, ea dobândeşte prerogative parti-culare şi privilegii, determinând ca interesele sale să devină unilaterale şi anume: putere de acţiune unilaterală şi realizarea unilaterală a contractelor administrative. Apare astfel un dezechilibru profund, justificat de prăpastia care există între interesul privat şi cel public.
Există pericolul ca administraţia să acţioneze numai în folosul său şi de aceea este necesară instituirea unor norme juridice specifice cărora să li se supună funcţia publică. Acest cadru legal trebuie să cuprindă privilegiile, dar şi constrângerile lucrătorilor din administraţia publică, necunoscute per-sonalului din întreprinderile private. Departajarea între public şi privat se efectuează în funcţie de sarcina pe care o îndeplineşte interesul general prin proprii salariaţi, şi care face ca serviciile publice să nu poată fi asimilate activităţilor private, altfel spus, să nu poată fi privatizate.
Or, realitatea a dovedit că multe dintre activităţile considerate prin excelenţă publice
(educaţie, sănătate, gospodărire) au devenit mai eficiente printr-o privatizare corespunzătoare.
Privatizarea serviciilor publice a fost, de fapt, elementul generator al celei de-a doua concepţii, potrivit căreia administraţia de stat se identifică cu afacerile private. În această optică, administraţia publică nu este altceva decât o întreprindere, ale cărei structuri organizatorice sunt identice cu cele aparţinând unei instituţii private. Un asemenea punct de vedere triumfă cu precădere în S.U.A. şi este justificat chiar de către orientările doctrinare, conform cărora procesul de asimilare public-privat se supune imperativelor democratice.
Astfel, dacă se doreşte apărarea drepturilor şi libertăţilor individuale şi autonomia administrativă este necesar ca serviciile publice şi agenţiile corespunzătoare acestora să fie supuse regulilor de drept comun. În felul acesta, administraţia publică trebuie să-şi îndeplinească sarcinile, la aceleaşi standarde de calitate ca o instituţie particulară.
Apropierea aparatului administrativ public de cel privat are la bază raţiuni de eficientizare a activităţilor sectorului public. Regulile de gestiune aparţinând întreprinderilor private, pot fi şi trebuiesc aplicate şi serviciilor publice. Preocupările de reducere a costurilor şi de sporire a randamentului trebuie să pătrundă şi în sectorul public.
Aceste imperative conduc la identificarea administraţiei publice cu administraţiile private şi la refuzul de a delimita funcţia publică, de restul pieţei muncii.
Creşterea rolului statului în viaţa economică a dus la asumarea de către administraţia publică a numeroase activităţi, comparabile cu cele întreprinse în sectorul particular. Şi, totuşi, prerogativele multiple atribuite administraţiei au apărut ca tot atâtea obstacole în calea democratizării sale. Ele sunt, în egală măsură, contrare unei bune gestiuni a afacerilor administrative. Regulile derogatorii de la dreptul comun şi crearea unei legislaţii specifice au încurajat lipsa de iniţiativă şi adoptarea unei atitudini pasive în administraţia publică.
Alinierea necesară a administraţiei publice la regulile juridice atribuite particularilor şi la regulile de gestiune aplicate sectorului privat, nu trebuie să ducă la ignorarea specificului administraţiei publice. Aceasta reprezintă un instrument de acţiune finanţat din fonduri publice, un mijloc prin care statul îşi exercită propriile funcţii. Administraţia publică contribuie la realizarea de utilităţi sociale, fie prin ea însăşi, fie prin controlul şi orientarea iniţiativelor private. Această finalitate specifică serviciilor publice, nu poate fi contestată chiar dacă administraţia publică este încurajată să se inspire din virtuţile sectorului privat.