Studiate în perspectiva sistemică, o instituţie publică sau un organ al administraţiei
pot fi înţelese în esenţa lor, cunoscându-se locul şi importanţa sarcinilor pe care le îndeplineşte fiecare în cadrul societăţii.
Sistemul organizatoric al administraţiei este determinat de nivelul divizării sociale a
activităţii de specialitate, de sarcinile ce urmează a fi îndeplinite prin instituţiile administrative şi de complexitatea funcţiilor statului.
Folosirea termenilor de sarcini, competenţă, funcţiuni necesită unele precizări succinte. Astfel, sarcinile administraţiei sunt reprezentate prin toate misiunile (ansamblul misiunilor) pe care aceasta le îndeplineşte sau trebuie să le înfăptuiască aceasta. Stabilite de puterea politică, îndeplinirea sarcinilor este influenţată de consideraţii tehnice.
Este de remarcat că progresul ştiinţific atenuează diferenţele dintre sarcinile tehnice ale administraţiei dintre statele dezvoltate şi cele slab dezvoltate, ajungându-se la unele constante, la un model teoretic cu o valabilitate generală. Chiar în statele subdezvoltate sau în curs de dezvoltare, administraţia are aceeaşi sarcină principală, de a servi omul şi a satisface interesul general pe baze democratice, legale, morale.
Competenţa este o noţiune de drept public. Ea înseamnă cadrul juridic, stabilit de lege, în care funcţionarii publici îşi îndeplinesc atribuţiile legale, în scopul realizării sarcinilor administraţiei.
Funcţiunea implică un raport în sens matematic, în aşa fel încât, ea poate constitui o legătură între sarcină - care se cercetează în ştiinţa administraţiei şi competenţă - care face obiectul de studiu al dreptului administrativ.
Atunci când se înfiinţează o instituţie publică, se are în vedere un anumit scop, respectiv satisfacerea cerinţelor publice, de interes general. Acesta este, totodată, obiectivul principal al activităţii administraţiei. S-ar putea afirma că precizarea sarcinilor presupune cunoaşterea mijloacelor de care dispune administraţia. În realitate, resursele umane, materiale şi financiare sunt divizate şi organizate în funcţie de sarcinile care urmează a fi îndeplinite, astfel încât finalitatea apare pe primul plan în ştiinţa administraţiei.
În perioada actuală, sarcinile administraţiei statului au sporit continuu, fapt care se explică prin complexitatea vieţii sociale şi cerinţele din ce în ce mai mari ale oamenilor. Sarcinile administrative au luat proporţii considerabile după cel de-al doilea război mondial, prin preluarea de către stat, a unor misiuni economice, social-culturale sau ştiinţifice,
pe lângă cele tradiţionale, politico-administrative. În ultimii ani, în grija administraţiei au trecut şi unele probleme foarte importante legate de protecţia mediului înconjurător şi combaterea poluării. De asemenea, în toate statele, prestaţiile furnizate populaţiei sunt în creştere şi ele atestă o amplificare a sarcinilor administraţiei.
Pe lângă volumul ridicat al prestaţiilor, cerinţa unei calităţi sporite a acestora, a impus necesitatea reorganizării modului de repartizare a sarcinilor şi folosirea unor mijloace moderne de acţiune.
Este de dorit ca administraţia să fie în aşa fel organizată, încât să poată îndeplini orice sarcini, fără să se recurgă la transformarea structurii sale. În principiu, nu se recomandă o modificare a structurii administrative, decât dacă cerinţele sociale o impun. De cele mai multe ori, este suficient să se procedeze la o mai raţională repartiţie a noilor sarcini primite între instituţiile administrative existente.
Complexitatea sarcinilor administraţiei determină diversitatea soluţiilor de îndeplinire a lor. Este necesar ca un fond de sarcini generale să se regăsească în orice administraţie. În ceea ce priveşte sarcinile tehnice, ele urmează a fi încredinţate unor organe administrative specializate, pentru a se evita multiplicarea nejustificată a unor instituţii care îndeplinesc aceleaşi misiuni.
O distincţie aparte se poate face între sarcinile permanente care se întâlnesc în mod continuu într-o instituţie publică şi cele temporare, care apar în anumite împrejurări sau au un caracter sezonier. Adaptarea administraţiei la sarcinile sale înseamnă un efort continuu de organizare interioară, raţională şi eficientă a acesteia, precum şi o acţiune de coordonare a activităţilor desfăşurate de către instituţiile publice.
Analiza sarcinilor administraţiei pune în evidenţă multiplicarea, caracterul eterogen al acestora şi strânsa lor interdependenţă. O enumerare detaliată a sarcinilor administraţiei nu ar prezenta interes ştiinţific. Atunci când analiza unei anumite sarcini devine necesară, această sarcină urmează a fi descompusă în mai multe diviziuni, care, la rândul lor, pot fi subdivizate în activităţi elementare.
Examenul detaliat al sarcinilor administraţiei evidenţiază diversitatea lor, în ceea ce priveşte natura activităţilor, a mijloacelor utilizate, a mediului social şi a zonei în care acţionează funcţionarii publici. De aici decurge dificultatea cercetării acestor sarcini, determinată de caracterul eterogen al scopurilor care le sunt atribuite şi de interdependenţa lor. Aceste cauze explică şi greutăţile generate de repartizarea sarcinilor între organele administraţiei. De exemplu, o structură poate fi considerată ca adecvată pentru rezolvarea unei probleme de coordonare într-o anumită activitate. Aceeaşi structură se poate dovedi necorespunzătoare, pentru a satisface cerinţele de coordonare în alte compartimente de activitate.
Aşadar, în realitate, pot exista tot atâtea structuri adecvate, câte probleme de coordonare se pun. Existenţa acestor dificultăţi impune studierea lor în scopul îmbunătăţirii activităţii administraţiei. Pentru a remedia situaţiile de supraaglomerare a structurilor birocratice, de cumulare de către un singur organ al administraţiei a unor sarcini multiple, în ştiinţa administraţiei se studiază reguli, metode şi soluţii, a căror aplicare variază, de la un caz, la altul.
În toate împrejurările, se procedează la adaptarea activităţii şi structurii administraţiei la sarcinile primite şi nu invers. Pe plan mondial, adaptarea administraţiei la transformările economico-sociale constituie una din problemele importante din ultima jumătate a secolului al XX-lea.