Este de observat că problemele referitoare la organizarea administraţiei publice centrale nu sunt studiate din punctul de vedere al dreptului administrativ sau constituţional, ci doar sub aspectul structurării acesteia, care se înscrie în sfera ştiinţei administraţiei.
Organul administraţiei publice centrale este Guvernul. Ca şef al Guvernului, primul- ministru conduce şi orientează activitatea membrilor acestuia, el asigurând coordonarea interministerială.
Această coordonare funcţională este clasică, deoarece este consecinţa exercitării atribuţiilor de conducere şi de control, dând conţinutul noţiunii de administraţie. Prin atribuţia de coordonare, primul-ministru realizează în ansamblu, unitatea de acţiune a tuturor ministerelor şi a celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi armonizarea politicii efectuate de diferite ministere.
În practică, prin coordonarea funcţională efectuată de primul-ministru, se poate ajunge la îmbunătăţirea activităţii şi structurii Guvernului. Coordonarea funcţională se realizează în două moduri, după cum este vorba de o coordonare materială sau de una intelectuală.
Coordonarea materială se realizează, în domeniile şi ramurile activităţii de specialitate de care răspund membrii Guvernului. Coordonarea intelectuală este asigurată sub autoritatea primului-ministru în şedinţele Guvernului. Prin metoda convorbirilor directe, ea se mai realizează ori de câte ori este necesar, prin reunirea reprezentanţilor organelor centrale de specialitate ale administraţiei. Pentru a se realiza o coordonare eficientă, este necesar ca primul-ministru să fie o personalitate care să se impună prin calităţile sale intelectuale şi morale.
Structura ministerelor şi a celorlalte organe centrale ale administraţiei statului se supune "legii specializării". De altfel, specializarea constituie raţiunea existenţei acestora. Îmbunătăţirea structurii ministerelor şi celorlalte organe centrale ale administraţiei implică raţionalizarea şi simplificarea sa; un număr exagerat al acestora ar aduce prejudicii coordonării însăşi.
Problemele complexe privind o mai raţională şi eficientă îndeplinire a sarcinilor administraţiei determină crearea ministerelor şi a altor organe centrale specializate, prevăzute cu o structură care nu prejudiciază unitatea administraţiei statului. Astfel, administraţia statului alcătuieşte un sistem unitar, având un singur organ central: Guvernul. În fond, structura unui minister sau organ central, cu subdiviziunile sale, are tocmai rolul de a realiza unitatea acestuia.
Ministerele sunt organe administrative de specialitate sau de resort, deoarece înfăptuiesc activitatea statului într-un domeniu sau ramură, iar repartizarea sarcinilor între ministere se poate face pe o structură verticală sau orizontală. Într-un sistem structurat vertical, fiecare minister este competent să soluţioneze toate problemele privind un domeniu sau un grup de domenii de activitate ale administraţiei statului (învăţământ, sănătate, comerţ exterior etc.). Acest gen de structură este cel mai răspândit. El permite o specializare tehnică, indispensabilă epocii moderne, dar prezintă dificultăţi privind coordonarea.
În cazul structurii orizontale, fiecare minister este competent să rezolve una sau mai multe probleme comune tuturor domeniilor de activitate. Sistemul structurii orizontale facilitează coordonarea problemelor, dar el nu poate fi generalizat, ponderea fiind deţinută de structura verticală.
Eficienţa organizării administraţiei în subdiviziuni este, de asemenea, o problemă care se studiază de ştiinţa administraţiei publice. Se procedează la stabilirea unor subdiviziuni adecvate ale administraţiei, prin gruparea raţională a sarcinilor ce revin unui minister sau altui organ central. Uneori, factorii tehnici determină crearea subunităţilor din cadrul ministerelor; alteori, aceeaşi factori determină crearea unui nou minister sau organ central al administraţiei.
Întrucât fiecărui minister îi revine îndeplinirea unui volum mare de sarcini, este posibil să se efectueze o altă regrupare a ministerelor. De exemplu, s-ar putea proceda la o regrupare a unor sarcini de natură diferită, dar a căror soluţionare a fost de resortul unui singur minister. Sau, s-ar putea concentra, în competenţa aceluiaşi minister, rezolvarea unor probleme diferite, care anterior erau încredinţate mai multor ministere.
În epoca actuală, apar sarcini noi şi este normal şi necesar, atunci când ele sunt suficient de numeroase, să se procedeze la crearea unui nou minister sau organ central. Fenomenul multiplicării şi diversificării structurii ministerelor constituie o caracteristică a dezvoltării sociale.
Creşterea numărului organelor centrale se justifică, adesea, prin continua amplificare a cerinţelor sociale, generate de mărirea numărului populaţiei şi sporirea exigenţelor acestora în planul prestaţiilor administrative. Dacă s-ar reduce nejustificat numărul ministerelor, problema coordonării nu ar dispărea, ci ar deveni mult mai greu de realizat.
Numărul ministerelor şi al celorlalte organe centrale ale administraţiei urmează să fie într-o deplină concordanţă cu volumul şi diversitatea sarcinilor de îndeplinit. În acest fel, se poate menţine un echilibru permanent între cerinţele societăţii şi satisfacerea lor de către administraţia statului. Reducerea numărului unor asemenea organe, numai din motive aparente de economisire, este păgubitoare pentru societate.
În ştiinţa administraţiei, este necesară şi studierea dezavantajelor unui număr nejustificat de mare al ministerelor şi celorlalte organe centrale ale administraţiei, care atrag cheltuieli inutile din bugetul statului. Într-o asemenea situaţie, devine dificilă activitatea de coordonare a administraţiei.
În concluzie, atât înfiinţarea, cât şi desfiinţarea ministerelor şi a celorlalte organe centrale ale administraţiei statului, urmează să se întemeieze pe criterii de raţionalitate şi eficienţă a activităţii acestora.