Dezvoltarea regională este un concept nou ce urmăreşte impulsionarea şi diversificarea activităţilor economice, stimularea investiţiilor în sectorul privat, reducerea şomajului şi nu în cele din urmă să conducă la o îmbunătăţire a nivelului de trai.
În abordarea dezvoltării regionale devine oportună definirea şi interpretarea conceptelor de regionalizare, regiune, regionalism.
Se constată, astfel, că termenul de regionalizare, respectiv termenul de regiune acoperă realităţi politice şi administrative extrem de diferite în statele europene. Adesea, folosirea termenului de regionalizare vizează, în primul rând, realizarea unui echilibru în repartiţia bogăţiilor, prin eforturile de a ridica nivelul de dezvoltare al zonelor rămase în urmă, ceea ce reprezintă, în fapt, obiective ale politicii de dezvoltare.
În principiu, regionalizarea poate fi de mai multe tipuri, şi anume: lregionalizare politică (cazul Spaniei şi Italiei);
2regionalizare încorporată, rezultată în condiţiile creării statului unitar prin unirea mai multor
state, care îşi păstrează o anumită individualitate (cazul Regatului Unit) ; 3regionalizare diversificată, cu structuri administrative regionale conturate nu numai după criteriul teritorial şi politic ci şi după alte criterii, precum limba şi cultura (cazul Belgiei, înainte de transformarea ei în stat federal) ; 4regionalizare administrativă clasică, rezultată prin descentralizarea administraţiei publice şi crearea regiunilor drept colectivităţi teritoriale locale autonome din punct de vedere administrative (cazul Franţei) ; 5regionalizare funcţională, prin desconcentrarea organelor administrative, creând regiunile doar
ca simple circumscripţii ale administraţiei de stat (cazul Greciei) ; 6regionalizare prin cooperare, creând regiunile ca forme instituţionalizate de cooperare între colectivităţile teritoriale locale (situaţia României).
La rândul său, termenul de regiune are două sensuri principale care decurg din raportarea la spaţiu şi la grup uman ; regiunea se pozitioneaza între colectivitatea locală, cu un teritoriu şi o populaţie clar delimitate şi statul delimitat prin graniţele teritoriale de stat. Aceste două sensuri conceptuale ale regiunii se află în corespondenţă, atât cu regionalizarea cât şi cu regionalismul, prima punând accentul asupra spaţiului (organizarea teritorial-administrativă), cel de al doilea accentuând asupra comunităţii umane constituite (cu identitatea şi caracteristicile sale).
În accepţiunea dată de Consiliul Europei regiunea reprezintă un interval (spaţiu) de dimensiune medie susceptibil de a fi determinat geografic şi care este considerat ca omogen.
Ca structură administrativ-statală, în viziunea Uniuniii Europene, regiunea este considerată ca - eşalonul imediat inferior poziţiei statului, iar în funcţie de competenţele care i-au fost acordate sau pe care le-a asumat, acest eşalon gestionează pe plan administrativ şi politic o comunitate teritorială a cărei dimensiune variază în limite foarte largi. În acest sens, Carta Comunitară a Regionalizării afirmă că : lprin regiune se înţelege un teritoriu care formează, din punct de vedere geografic, o unitate netă, sau un ansamblu similar de teritorii, în care există continuitate, în care populaţia posedă anumite elemente comune şi care doreşte să-şi păstreze specificitatea astfel rezultată şi să o dezvolte cu scopul de a stimula progresul cultural, social şi economic. 2prin elementele comune ale unei populaţii concrete se înţelege o specificitate comună în materie de limbă, cultură, tradiţie istorică şi interese legate de economie şi transporturi. Nu este neapărat necesar ca toate aceste elemente să fie reunite în toate cazurile. 3diferitele denumiri şi natura juridico-politică pe care aceste entităţi le pot primi în diferitele state - comunităţi autonome, landuri, naţionalităţi etc. - nu le exclude din consideraţiile stabilite în prezenta Cartă.
În prezent, Uniunea Europeană consideră nivelul regional ca fiind unul administrativ, care îşi are locul în ierarhia administrativă a statelor membre pe o poziţie imediat inferioară nivelului central. Conform « Nomenclatorului Unităţilor Teritoriale Statistice » (NUTS), promovat de Oficiul Statistic al Comunităţii, teritoriul comunităţii europene se subdivide în regiuni încadrate într-unul din cele trei niveluri de clasificare ierarhică NUTS1, NUTS2, NUTS3, bazate pe existenţa corespondenţei între nivelurile NUTS şi diviziunile administrative ale statelor membre.
La rândul său, Adunarea Regiunilor (ARE) a definit ca fiind acele entităţi politice de nivel imediat inferior statului, care dispun de anumite competenţe exercitate de un guvern şi care, la rândul lui, este răspunzător în faţa unei adunări alese în mod democratic.
Concretizând aceste aspecte, Roca IJunyert, în « Europa Regională », semnala trei direcţii decisive care definesc ascendenţa realităţii regionale :
1În primul rând, regiunile contribuie la dezvoltarea economică şi la realizarea obiectivului de
coeziune economică şi socială ; 2În al doilea rând, regiunile contribuie la apropierea necesară a cetăţenilor de realitatea
Uniunii Europene, făcând posibilă o mai mare democratizare instituţională ; 3În al treilea rând, regiunile sunt exponentele unei Europe pluraliste în care convieţuiesc realităţi culturale, lingvistice şi sociale foarte diverse.
Cu toate acestea, curentul regional îşi are şi criticii săi acerbi, ale căror argumente nu sunt de neglijat. Unul dintre ei, Ralf Dahrendorf consideră că acest curent nu este un proces pe care îl putem caracteriza drept înnoitor, care s-a derulat progresiv, ci un proces vechi şi foarte problematic, care a reapărut odată cu discutarea statutului actual în perspectiva integrării şi a delegării de competenţe la nivel supra-statal. El vede, astfel, în curentul regional numai fragmentare, anarhie, haos şi creşterea insecurităţii prin distrugerea echilibrelor actuale.
Spre deosebire, termenul de regionalism reprezintă conştientizarea intereselor comune şi aspiraţia cetăţenilor de a participa la gestiunea acestor interese. Conştiinţa regională este foarte aproape, pe o scară mai vastă, de conştiinţa « afacerilor locale » care există la nivel local.
Regionalismul corespunde unei dorinţe profunde a colectivităţilor de a fi responsabile cu rezolvarea problemelor care le privesc în mod direct şi permite urmărirea a două finalităţi : una politică şi alta organizatorică.
Finalitatea politică corespunde exigenţei de a apropia cât mai mult cetăţenii de exercitarea responsabilităţilor publice. În acest context, instituirea de colectivităţi regionale constituie aplicarea în practică a principiului subsidiarităţii care pune bazele procesului denumit regionalism.
Finalitatea organizatorică corespunde necesităţii de a structura teritoriul, astfel încât să corespundă atribuirii responsabilităţilor publice la diferite niveluri de administrare, conform criteriilor de eficienţă şi economicitate. Aceste două finalităţi pot fi complementare şi simultane, accentul fiind pus de la caz la caz, pe una dintre ele.
În analizele asupra impactului regionalismului trebuie să se ţină seama de acţiunea mai multor factori, dintre care se disting:
Factori istorici, care privesc existenţa unor împărţiri tradiţionale ale teritoriului; Factori geografici, care se referă în ultimul rând la dimensiunile teritoriale ale statului, iar cu cât ţara este mai mare cu atât este mai importantă delimitarea unor colectivităţi intermediare;
Factori demografici, care reflectă existenţa a numeroase colectivităţi locale de mici dimensiuni precum şi concentrarea populaţiei în anumite zone ale teritoriului ;
Factori socio-economici, concretizaţi prin posibile discrepanţe la nivelul unor părţi ale teritoriului sau anumite activităţi desfăşurate de populaţie în diferitele zone.
La nivelul statelor membre ale Uniunii Europene oportunitatea de a dispune de structuri regionale s-a impus cu atât mai mult cu cât, prin funcţionarea lor, s-a putut beneficia pe deplin şi de instrumentele financiare ale politicii regionale comunitare, acestea constituind şi un element suplimentar de evaluare.
Se apreciază că, procesul de creare a colectivităţilor autonome ca forme ale autonomiei regionale poate urma două căi, şi anume: descentralizarea administrativă la nivel regional; regionalismul politic. Prima situaţie implică atribuirea la nivelul regiunilor a competenţelor în materie de gestionare şi planificare în domeniile fixate de lege, în timp ce regionalismul politic implică şi atribuirea competenţelor legislative, ceea ce permite regiunilor să-şi definească cadrul juridic normativ în domeniile care ţin de competenţa lor. Cu toate acestea, in ambele cazuri ideea de colectivitate regională autonomă trimite la existenţa unei adunări cu legitimitate democratică şi a unui executiv la nivel regional, responsabil în faţa acestei adunări.
Regiunile trebuie să favorizeze dezvoltarea echilibrată a ţării. Numărul regiunilor trebuie fixat în funcţie de o utilizare optimă a resurselor publice astfel încât noile cheltuieli generate de regionalism să fie cel puţin compensate de câştigurile care rezultă pentru organizarea statului în ansamblu.
Geografia poate contribui şi ea la stabilirea şi întărirea sentimentului de apartenenţă la o anumită regiune şi deci, trebuie să se ţină seama de acest lucru. Aria competenţelor regionale va trebui delimitată având ca sursă de inspiraţie principiul subsidiarităţii, în dubla sa dimensiune de criteriu de repartizare a competenţelor publice între mai multe niveluri de administrare şi de orientare în vederea aplicării acestor competenţe. Atribuirea competenţelor la nivelul colectivităţilor regionale trebuie să răspundă exigenţelor de eficacitate şi economicitate impuse de principiul subsidiarităţii. În măsura posibilului trebuie respectată egalitatea între regiuni, pentru că aceasta facilitează cooperarea inter-regională care, în caz contrar, devine evident mai dificilă.