Administrație publică

Bunurile publice

Nevoile resimţite la nivelul colectivităţii, ca de exemplu: nevoia de apărare naţională, nevoia de protecţie socială etc. sunt satisfăcute pe seama unor bunuri publice.

Bunurile publice furnizate prin intermediul unei mecanism de tip non-piaţă sunt considerate expresie a intervenţiei statului în vederea corectării eşecului pieţei.

Bunurile publice pure sunt bunuri de care se bucură toată lumea, în comun, astfel încât, consumarea unui asemenea bun de către individ nu afectează consumul aceluiaşi bun de către un alt individ.

Spre deosebire de bunurile private, bunurile publice pure se caracterizează prin următoarele trăsături:

1oferta pentru bunul public pur este neconcurenţială , în sensul că, la un anumit cost al bunului sau serviciului, consumul bunului respectiv de către un nou consumator nu va afecta beneficiile obţinute de către ceilalţi consumatorii deja existenţi. Cu alte cuvinte, această caracteristică a bunurilor publice pure semnifică faptul că, atât costul marginal

(C ), pentru producător, cât şi beneficiul marginal (B ), pentru consumator, vor fi zero. De asemenea, prin prisma acestei caracteristici, se mai poate specifica faptul că bunurile publice pure, spre deosebire de cele private, sunt indivizibile , în sensul că sunt consumate în aceeaşi cantitate de către toţi consumatorii.

2a doua trăsătură a bunurilor publice pure o constituie faptul că nu poate fi exclus nici un individ de la consumul acestor bunuri (nonexcludere). În acest sens, pot fi formulate următoarele argumente care justifică imposibilitatea excluderii indivizilor de la consumul bunurilor publice:

3 nu este posibilă excluderea din punct de vedere tehnic. Costurile de excludere ar fi foarte mari şi nu ar fi justificate din punctul de vedere al raţiunii economice. 4nu este posibilă excluderea din punct de vedere economic şi social.

Accesul la bunurile şi serviciile publice este astfel liber şi nelimitat. Este nelimitat în sensul că ar fi foarte dificil de controlat consumatorii acestora şi, mai ales, de interzis celor care nu plătesc impozite să le consume. Accesul este liber pentru că, poate în mod paradoxal, cantitatea disponibilă din bunul sau serviciul respectiv nu scade, atunci când acesta este consumat de catre un individ oarecare.

În acest context, apare problema pasagerului clandestin (engl. free-rider). Chiar dacă bunurile publice pure sunt considerate a fi distribuite în mod gratuit societăţii, nu trebuie uitat faptul că indivizii au obligaţia prevăzută, prin Constituţie, de a plăti impozite, taxe şi contribuţii, care pot reprezenta un „preţ" al bunurilor publice pure, de care beneficiem cu toţii .

În condiţiile în care anumiţi indivizi nu îşi achită obligaţiile fiscale faţă de stat, dar beneficiază de servicii, precum cele de apărare naţională, aceştia se transformă în asa-numiţii pasageri clandestini.

Acel bun care întruneşte simultan cele două trăsături de neconcurenţialitate şi nonexcludere, este considerat un bun public pur. Exemplul clasic de bun public pur este cel al apărării naţionale, considerat ca atare de mai mulţi teoreticieni (Epple şi Romano, 2000; Gruber, 2005), prin prisma modului de finanţare a acestor servicii (nu se produce excludere) şi prin prisma lipsei de rivalitate dintre consumatori, şi chiar producători. Într-o altă accepţiune, bunurile publice de acest tip sunt considerate bunuri pe care orice consumator, chiar dacă doreşte sau nu, le consumă.

Alături de bunurile cu capacitate limitată, care sunt rivale în consum, dar care nu exclud de la consum, mai există şi acele bunuri care nu sunt rivale în consum, dar de la al căror consum sunt excluşi anumiţi indivizi. Este vorba despre aşa-numitele bunuri publice de club (engl. club goods). Această categorie cuprinde acele bunuri de care beneficiază doar un grup limitat de indivizi, ceilalţi beneficiind de ele doar prin intermediul externalităţilor, deci, indirect sau deloc.

În această categorie sunt incluse, de exemplu, bunurile publice locale furnizate de către autorităţile administrativ teritoriale, care sunt accesibile numai comunităţii respective, cum de pildă ar fi: transmisiunile radio locale sau evenimentele sportive locale netelevizate. Acest tip de bunuri a fost studiat pentru prima oară de către Tiebout.

Aceste două tipuri de bunuri publice, cele cu capacitate limitată şi cele de club întrunesc, aşa cum am arătat mai sus, trăsături specifice atât bunurilor publice pure, cât şi bunurilor private. Aceste categorii intermediare sunt denumite de numeroşi teoreticieni (Hillman, 2003; Gruber, 2005; Hyman, 2005) bunuri publice impure.

Alături de bunurile publice, se mai poate vorbi şi despre bunurile mixte sau bunurile cvasipublice. Aceste bunuri sunt, de fapt, externalităţi ale bunurilor private.

De exemplu, dacă cineva beneficiază de pregătire profesională apelând la serviciile unei firme care furnizează astfel de programe, contra cost, se poate considera că bagajul de cunoştinţe dobândit ca urmare a programului de pregătire urmat poate conduce la creşterea eficienţei activităţii desfăşurate de către individul nostru şi, prin urmare poate avea efecte favorabile asupra activităţii desfăşurate la nivelul întregii firme angajatoare. Pentru firmă, aceasta este o externalitate, un bun cvasipublic, care spre deosebire de bunurile publice nu este distribuit prin intermediul bugetului public.

Serviciile publice

Administraţia publică este înţeleasă în sens material ca un ansamblu de acţiuni prin care sunt asigurate interese publice generale. În conţinutul administraţiei publice se disting mai multe categorii de acţiuni prin care se realizează acest interes general.

Doctrina clasică privind administraţia publică consideră, că în condiţiile acestea putem identifica doua tipuri fundamentale de activităţi:

1. serviciul public (activităţi de prestare a serviciului public);
2. serviciul de asigurare a ordinii publice.

Ştiinţa modernă pleacă de la premisa că nu există activităţi de natură administrativă, că administraţia nu înseamnă o listă definitivă de activităţi, valabilă în oricare societate.

În ştiinţa modernă se consideră că sunt administrative activităţile care vizează asigurarea unui interes public aşa cum a fost acesta conturat, acceptat de către puterea politică.

Cu privire la conceptul de serviciul public are mai multe teorii (7 teorii). Una dintre acestea, dezvoltată la începutul sec. XX, consideră ca fiind serviciul public întreaga activitate a statului. Potrivit acestei teorii un serviciu public de legiferare este unul de distribuţie a justiţiei, unul de organizare a executării şi de executare incompletă a legii. Această teorie nu şi-a găsit mulţi adepţi, ştiinţa reţinând asociarea conceptului de serviciu public drept putere executivă de administraţie publică.

Serviciul public reprezintă o activitate de organizare a unor interese generale ale colectivităţii în mod regulat şi continuu, desfăşurată de către autoritatea administrativă.

Cu privire la interesele generale trebuie asigurate prin servicii care se referă la conceptul de nevoie publică. Nevoile publice, ca nevoi sociale, răspund intereselor unor grupuri umane, nu reprezintă în întregul lor interese publice.

Aprecierea interesului public, alegerea din ansamblul nevoilor sociale a acelora calificate care reprezintă interes public este apanajul puterii politice din societate.

Deţinătorul puterii politice va aprecia în funcţie de doctrine, de politica promovată căror nevoi punlice le dă caracterul de interes general şi faţă de care îşi asumă obligaţia de asigurare.

Administraţia va asigura interesele generale prin constituirea de serviciu public, prin desemnarea unor activităţi ca având acest caracter.

Trăsături generale ale serviciului public

• urmăreşte satisfacerea unor interese publice generale
• apartinenţa serviciului public la un deţinător al puterii de a administra treburi publice (nu pot aparţine particularilor, ci statului sau colectivităţilor teritoriale locale organizate juridic)

La baza serviciilor publice stau o seamă de principii :

1. principiul continuităţii - activitate regulată, continuă.
2. principiul neutralităţii - administraţia trebuie să se raporteze în mod egal la oricare dintre clienţii beneficiari ai serviciului public.
3. principiul adaptabilităţii - serviciile publice vor trebui să fie asigurate flexibil, să se moduleze după noile evoluţii în materia nevoilor publice.

Serviciile publice pot fi grupate în mai multe categorii, după obiectul lor:

1. serviciipublice administrative (starea civilă, educaţie, autorizare)
2. servicii publice industriale şi comerciale (distribuirea energiei, alimentarea cu apă, transportul pe calea ferată, epurare, canalizare)

Toate aceste servicii publice se deosebesc prin regimul juridic aplicabil prestării acelor servicii.

Serviciile administrative sunt puse la dispoziţie publicului în baza normelor dreptului

public.

Serviciile industriale şi comerciale sunt asigurate în regim de drept privat. Administraţia efectuează servicii publice prin forme organizaţionale specifice: instituţii publice şi regii autonome.

Serviciile publice administrative sunt asigurate prin instituţii publice, cărora li se aplică regimul de drept public atât în organizare, funcţionare, cât şi în raporturile cu beneficiarii serviciului public.

Regiile autonome asigură servicii comerciale pe bază de contract privat.

Sectorul public oferă numeroase bunuri şi servicii pe care le furnizează

pieţei şi sectorul privat sau pe care acesta din urmă ar putea să le asigure dacă nu ar fi reglementări contrare.

Pornind de la aceste elemente distinctive dintre bunuri şi servicii, majoritatea specialiştilor privesc serviciile ca un sistem de utilităţi, în care beneficiarul cumpără sau foloseşte nu un produs, ci o anumită utilitate, care-i oferă anumite avantaje (neconcretizate în majoritatea cazurilor într-un bun material) destinate satisfacerii unor nevoi personale sau sociale.

Este însă foarte dificil să se realizeze o delimitare clară între bunuri şi servicii, întrucât achiziţionarea unui bun include şi un element de serviciu, după cum achiziţionarea unui serviciu, presupune, nu de puţine ori, prezenţa unor bunuri tangibile.

De exemplu, autoturismul este considerat un bun, deşi el este cumpărat pentru serviciul pe care-l oferă (transport); totodată acesta este însoţit la cumpărare de servicii cum ar fi garanţia sau facilităţile financiare.

Definiţia dată de Asociaţia Americană de Marketing: „serviciile reprezintă activităţi, beneficii sau utilităţi care sunt oferite pe piaţă sau prestate în asociere cu vânzarea unui bun material."

Ţinând cont de cele prezentate, putem considera că serviciile reprezintă o activitate umană, cu un conţinut specializat, având ca rezultat efecte utile imateriale şi intangibile, destinate satisfacerii unei nevoi sociale.

1. Serviciile publice centrale

Serviciile publice cu caracter de stat sunt realizate şi furnizate de administraţia centrală.

Ca urmare, instituţiile publice centrale prestatoare de servicii publice centrale sunt:

1Preşedinţia României prin administraţia prezidenţială;

2Guvernul prin aparatul de lucru al Guvernului;

3Administraţia centrală de specialitate prin intermediul ministerelor, autorităţilor subordonate ministerelor şi autorităţilor autonome.

De asemenea, conform legii nr 195/2006 privind descentralizarea, Guvernul, ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale stabilesc standardele de calitate în furnizarea serviciilor publice descentralizate, pe care autorităţile administraţiei publice locale sunt obligate să le îndeplinească.

1. Serviciile publice locale

Serviciul public local reprezintă un ansamblu de activităţi organizate şi autorizate de autorităţile administraţiei publice locale pentru satisfacerea unor nevoi de interes public general.

Serviciul public local are următoarele caracteristici:

1este un organism specializat care satisface un interes public;

2se înfiinţează prin lege sau pe baza legii;

3activitatea se desfăşoară în realizarea puterii publice;

4desfăşoară o activitate continuă şi ritmică, după un program prestabilit şi adus la cunoştinţa publică;

5patrimoniul şi baza materială necesară desfăşurării activităţii se asigură în principiu din patrimoniu public local sau din bugetul local;

6egalitatea tuturor cetăţenilor în primirea serviciilor publice;

În vederea asigurării serviciilor publice de interes local, autorităţile administraţiei publice locale exercită, în condiţiile legii, competenţe delegate*, competenţe exclusive** şi competenţe partajate***.

Autorităţile administraţiei publice locale, în exercitarea competenţelor exclusive, au dreptul de decizie şi dispun de resursele şi mijloacele necesare realizării acestora, cu respectarea normelor legale în vigoare.

Autorităţile administraţiei publice locale de la nivelul oraşelor şi comunelor exercită competenţe exclusive privind:

1. a) administrarea domeniului public şi privat al comunei sau oraşului;
   1. administrarea infrastructurii de transport rutier de interes local;
   2. administrarea instituţiilor de cultură de interes local;
   3. administrarea unităţilor sanitare publice de interes local;
   4. amenajarea teritoriului şi urbanism;
   5. alimentarea cu apă;
   6. canalizarea şi epurarea apelor uzate şi pluviale;
   7. iluminatul public;
   8. salubrizarea;
   9. j) serviciile de asistenţă socială cu caracter primar pentru protecţia copilului şi pentru persoane vârstnice;
   10. k) serviciile de asistenţă socială cu caracter primar şi specializate pentru victimele violenţei în familie;
   11. l) transportul public local de călători; m) alte competenţe stabilite potrivit legii.

Autorităţile administraţiei publice locale de la nivelul oraşelor şi comunelor exercită competenţe partajate cu autorităţile administraţiei publice centrale privind:

1. alimentarea cu energie termică produsă în sistem centralizat;
2. construirea de locuinţe sociale şi pentru tineret;
3. învăţământul preuniversitar de stat, cu excepţia învăţământului special;
4. ordinea şi siguranţa publică;
5. acordarea unor ajutoare sociale persoanelor aflate în dificultate;
6. prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă la nivel local;
7. serviciile de asistenţă medico-socială adresate persoanelor cu probleme sociale;
8. serviciile de asistenţă socială cu caracter primar pentru persoane cu dizabilităţi;
9. serviciile publice comunitare pentru evidenţa persoanelor;
10. j) administrarea infrastructurii de transport rutier de interes local la nivelul comunelor; k) alte competenţe stabilite potrivit legii.

Serviciile publice pot fi organizate de : linstituţii publice;

2regii autonome sub autoritatea locală ; 3societăţi comerciale sub autoritatea publică locală ; După modul de finanţare al serviciilor publice se disting 3 categorii:

lservicii publice locale - finanţate integral din bugetele locale; 2servicii publice locale - finanţate parţial din bugetele locale ; 3servicii publice locale care se autofinanţează din propriile venituri