Decizia administrativă este o manifestare de voinţă a persoanelor sau organelor administraţiei, premergătoare acţiunilor de întreprins şi prin care acestea optează pentru o soluţie, în vederea atingerii unui scop (obiectiv) sau realizării unei finalităţi. Ea apare numai atunci când există, în planul judecăţii umane, mai multe posibilităţi, metode sau variante
adecvate, de a rezolva o problemă şi urmează să se opteze numai pentru una dintre ele, şi anume, pentru aceea care pare a fi cea mai avantajoasă.
Dacă toate soluţiile posibile ar conduce la acelaşi rezultat, problema opţiunii, a preferinţei pentru o anumită variantă, nu ar mai avea sens. În realitate, soluţiile diferă între ele sub multe aspecte, inclusiv în funcţie de perspectiva din care sunt analizate şi de sistemul de referinţă ales. Aşa se face că, în orice domeniu de activitate, dintr-un anumit punct de vedere este de preferat soluţia X, iar din altul - soluţia Y etc.
În sfera administraţiei publice, ca şi în alte domenii, deciziile presupun un anumit grad de autonomie a decidenţilor. Această autonomie are însă un caracter relativ mai pronunţat şi mai restrictiv, datorită prezenţei cadrului normativ în care se derulează activităţile publice. În principiu, administraţia efectuează o alegere dintre mai multe soluţii posibile; dar acolo unde legea stabileşte riguros ce trebuie să se întreprindă de către persoanele/instituţiile publice şi care sunt mijloacele concrete de acţiune, nu se mai pune problema autonomiei de adaptare a unei decizii administrative, ci doar de a executa dispoziţii legale.
În esenţa sa, decizia, care sintetic concretizează hotărârea de a acţiona sau nu într-un anumit mod faţă de un anumit obiectiv, are la bază un proces decizional ce presupune parcurgerea următoarelor etape principale:
- stabilirea obiectivelor administrative, care pot viza, fie latura internă a administraţiei (structura sa), fie pe cea exterioară (orientată şi spre satisfacerea interesului general);
- culegerea, prelucrarea şi analiza informaţiilor administrative;
- elaborarea de variante alternative şi adoptarea deciziei administrative;
- execuţia şi controlul rezultatelor obţinute.
În practica administrativă, domeniul alegerii poate varia între doi poli şi anume: absenţa opţiunii (situaţie în care decizia nu există) şi alegerea arbitrară (caz în care, de regulă, nu s-au respectat nici normele de drept). În această situaţie, decizia este ilegală şi urmează să fie retractată de administraţie sau anulată în instanţa judecătorească. O condiţie fundamentală, ce se impune în cazul deciziilor administrative, este ca ele să ducă la obţinerea unor rezultate maxime cu un consum minim de resurse. Pentru aceasta este necesar ca procesul alegerii soluţiilor de aplicat să satisfacă anumite cerinţe şi anume:
- alegerea trebuie să fie conştientă, precedată de o deliberare. Un gest instictiv sau un impuls nereflectat nu constituie o decizie;
- alegerea urmează a fi orientată spre unul sau mai multe scopuri. Această cerinţă deosebeşte decizia administrativă de celelalte activităţi umane şi de comportamentele care sunt simple exteriorizări ale impulsurilor in-terne;
- alegerea trebuie să ducă la acţiune. Decizia administrativă determină acţiunea propriu-zisă, care este indispensabilă pentru a concretiza voinţa administraţiei. Dacă decizia nu duce la acţiune, ea rămâne o simplă declaraţie de intenţie.
Decizia administrativă are un conţinut adecvat politicii promovate de stat, prin faptul că scopul urmărit este stabilit de puterea politică, dar mijloacele de executare (a legilor) sunt, în bună măsură, lăsate la alegerea administraţiei. În mod normal, însă, acţiunea administrativă nu trebuie să se reducă la rolul de executant mecanic al voinţei puterii politice; profesionalismul funcţionarilor publici permite ca aceştia să înţeleagă corect problemele vieţii sociale şi nu să acţioneze pe baza unor automatisme.
În practică, de regulă, administraţia respectă concepţia puterii politice, exprimă şi realizează voinţa acesteia. Nu există decizii administrative pure, deoarece toate acţiunile instituţiilor publice concretizează opţiunile efectuate de puterea politică.
Relaţiile politice se desfăşoară de fiecare dată în cadrul unui sistem de instituţii şi organizaţii politice, prin mecanismul legăturilor directe dintre conducători şi conduşi, pe baza deciziilor politice şi a normelor juridice. În acest context, este relevantă constatarea după care, deşi administraţia publică, identificată într-un anumit sens cu birocraţia, este subordonată puterii politice şi implicit ideologiei partidului (coaliţiei) aflat la conducerea unei societăţi. Pe plan mondial, anii '80 au evidenţiat o creştere fără precedent a rolului birocraţiei în viaţa economico - socială. "Patru instituţii unite: economia, electoratul, guvernul şi birocraţia formează un cerc închis al interacţiunii dintre politică şi economie. Alegătorii evaluează performanţa economiei şi îşi exprimă satisfacţia sau insatisfacţia faţă de partidul aflat la putere.
Pe de altă parte, guvernul şi birocraţia (n.n. administraţia publică) stabilesc instrumentele de politică economică, care afectează starea economiei şi modul de utilizare a acestora".
În prezent, procesul decizional în administraţia publică este extrem de complex, iar organele abilitate în acest scop au o mare responsabilitate pentru a evita luarea de decizii eronate. De calitatea deciziilor depinde calitatea actului administrativ. Pe fondul creşterii rolului birocraţiei în economie şi societate, este necesar ca funcţionarul public de carieră să adopte în mod operativ deciziile şi să urmărească execuţia lor. Pentru a reduce erorile în materie decizională, este necesară cunoaşterea şi respectarea următoarelor cerinţe de ordin empiric:
- cel care decide poate imita pe alţi funcţionari. Este un mod uşor şi des întâlnit în practică, dar nerecomandabil, deoarece complexitatea vieţii sociale prezintă o mare diversitate de situaţii, care nu sunt identice;
- decizia poate fi luată pe baza experienţei altora, după cazurile similare precedente. Însă într-o asemenea situaţie, este necesar ca funcţionarul public să aibă discernământul precis pentru a alege precedentul adecvat cazului pe care urmează să-l soluţioneze. În acest fel, se formează o cutumă care facilitează activitatea instituţiilor publice;
- cel care decide se întemeiază pe propria sa experienţă. Dar reuşita acestei metode este asigurată, numai dacă există o similitudine între problema ce urmează a fi rezolvată şi experienţa anterioară;
- decizia poate fi adoptată cu ajutorul intuiţiei şi perspicacităţii, transformând administraţia publică într-o veritabilă artă. Deşi, aceste calităţi nu asigură bazele ştiinţifice necesare actului administrativ, ele pun în evidenţă capacitatea funcţionarului public de a anticipa evoluţia proceselor economice, politice şi sociale şi de a acţiona în consecinţă.
Decizia administrativă are un caracter complex, dar esenţa sa rămâne satisfacerea drepturilor şi intereselor cetăţenilor. Acţionând cu prioritate în interesul general, decizia administrativă rămâne în cadrul legalităţii. Scopul interesului public pe care este chemată administraţia publică să-l satisfacă, constituie totdeauna un element de legalitate al deciziilor administrative.