Administrație publică

Deciziile administrative se clasifică după următoarele criterii:.

1. după importanţă;
2. după gradul lor de generalitate;
3. după gradul libertăţii de apreciere;
4. după măsura cunoaşterii probabilităţii efectelor;
5. după operativitatea lor;
6. după formele pe care le iau.

1) Criteriul importanţei ţine seama de poziţia juridică pe care o ocupă instituţia sau autorul în ierarhia administrativă: ministru, director general, director, etc. Astfel, funcţionarii de conducere sunt preocupaţi de finalitate, funcţionarii medii de resurse şi personalul subordonat, de executarea materială a deciziilor. Astfel se explică de ce majoritatea deciziilor sunt concepute şi pregătite de către funcţionarii situaţi la nivelurile medii, care stabilesc resursele adecvate pentru îndeplinirea sarcinilor. O asemenea soluţie este eficientă, deoarece funcţionarii de la acest nivel

cunosc cel mai bine resursele administraţiei.

Criteriul importanţei instituţiei sau autorului care adoptă decizia este folositor, şi nu al importanţei deciziilor (la nivel micro sau macro), care este dificil de aplicat în practică. Nu există o însemnătate în sine: ceea ce este important pentru un funcţionar sau un colectiv, din cauza scopului propus, poate să nu prezinte nici un interes pentru alt funcţionar sau colectiv, dacă urmăresc realizarea unui obiectiv diferit.

• După gradul lor de generalitate, deciziile se clasifică în generale (abstracte) şi individuale. Decizia abstractă serveşte drept temei pentru alte decizii şi exercită influenţe profunde asupra realităţilor administrative; deci-ziile individuale au un conţinut precis şi servesc unui singur obiectiv bine definit din administraţia publică.
• Deciziile administrative pot fi clasificate după gradul libertăţii de apreciere de care dispune autorul lor. Dar această libertate se exercită în cadrul şi în conformitate cu prevederile actelor normative. Aşadar, compe-tenţa administraţiei de a decide este stabilită şi limitată de lege.
• După măsura cunoaşterii probabilităţii efectelor, deciziile se clasifică în:

c decizii în condiţii de certitudine, atunci când fiecare acţiune con-duce în mod invariabil la un anumit rezultat specific;

c decizii în condiţii de risc, atunci când fiecare acţiune conduce la un rezultat dintr-un ansamblu de rezultate posibile, probabilitatea fiecărui rezultat fiind cunoscută;

c decizii în condiţii de incertitudine, atunci când fiecare acţiune este de natură să producă un ansamblu de rezultate posibile, probabilitatea fiecărui rezultat nefiind cunoscută.

• După operativitatea cu care sunt luate, deciziile administrative pot fi clasificate în spontane şi pregătite. Primele se bazează pe intuiţie, inspiraţie de moment, pregătirea profesională şi experienţa celui care decide; ele sunt justificate în cazurile de urgenţă ca singura procedură operativă. Este de dorit, însă, ca deciziile spontane care prezintă o anumită importanţă pentru activitatea instituţiilor publice, să fie evitate şi înlocuite cu decizii temeinic documentate şi pregătite.
• Formele deciziilor. Respectarea formelor adecvate de emitere a deciziilor administrative constituie o regulă fundamentală în activitatea administraţiei, deoarece contribuie la funcţionarea eficientă şi raţională a mecanismului administrativ.

Respectarea formelor deciziilor le asigură acestora un caracter unitar şi aceeaşi metodologie de aplicare, indiferent de natura instituţiei publice şi localizarea teritorială; numai în acest mod, ele sunt cunoscute în detaliu de funcţionari şi măresc randamentul activităţii pe care o desfăşoară.

Pe plan mondial, dezvoltarea formalităţilor nejustificate constituie un fenomen care s-a amplificat în mod continuu, astfel încât guvernele instituie frecvent, organisme care au misiunea de a simplifica formele administrative. În anumite cazuri, formele sunt utilizate de funcţionari, pentru a-şi spori libertatea de apreciere şi de a-şi declina răspunderea; ele constituie un adăpost al administraţiei împotriva presiunilor individuale sau colective la adoptarea unor decizii ilegale.

Cu toate acestea, ele reflectă şi o latură conservatoare a administraţiei, putând deveni un obstacol în analiza diversităţii cazurilor, generate de complexitatea vieţii sociale. De aceea, trebuie combătută exagerarea în domeniul formelor.

Unele forme sunt anterioare deciziei administrative. Această procedură permite administraţiei să se informeze asupra consecinţelor unei eventuale activităţi, sugerându-i modalităţi de acţiune. Anumite condiţii se referă la forma deciziei însăşi sau sunt posterioare deciziei. În general, decizia administrativă trebuie să fie scrisă, datată, semnată, înregistrată şi dacă are caracter normativ şi produce efecte juridice în exterior, urmează să fie adusă la cunoştinţa cetăţenilor, prin publicare.

Decizia administrativă prezintă o serie de trăsături caracteristice, şi anume: colegialitatea, coerenţa, autoritatea.

1. a) Colegialitatea. În principiu, decizia administrativă este adoptată de un organ impersonal, însă, ea are un caracter colegial, fiind rezultatul unui proces complex în care intervin numeroşi funcţionari. Administraţia lucrează în colectiv, pentru că orice decizie cere o cooperare a compartimentelor sale pentru a evita eventualele dezacorduri şi contradicţii. Ea utilizează activitatea în colectiv, întrucât garantează caracterul complet al acesteia şi ia în considerare interesul public.

Totodată, colegialitatea asigură impersonalitatea şi anonimatul necesare acţiunii administrative. În administraţia publică, accentul se pune pe sarcini şi nu pe funcţionarii care le îndeplinesc. Marile realizări administrative sunt impersonale şi ele reflectă permanenţa administraţiei, pe când funcţionarii se schimbă.

În acest sens, John Galbraith este de părere că, din toate alegerile, indiferent de nivelul lor, trebuie să dispară prezumţia realegerii, pentru a nu obişnui candidaţii la nesfârşit cu funcţia deţinută, pentru a nu-i familiariza cu cerinţele birocraţiei publice, în numele avantajelor conferite

de experienţă.

Impersonalitatea apără pe funcţionari de eventualele presiuni pe care o acţiune personalizată ar putea să le antreneze. Ea îl investeşte cu o autoritate exterioară, ce îi conferă prestigiu social.

1. Coerenţa reprezintă caracteristica principală a deciziei administrative. Fiind întemeiată pe deciziile anterioare şi pe cerinţele sociale actuale, decizia administrativă constituie legătura dintre trecut, prezent şi viitor a politicii administrative. Coerenţa activităţilor din administraţia publică se situează la un înalt nivel calitativ, pentru a răspunde cerinţelor tot mai mari ale populaţiei.
2. Autoritatea constă în competenţa de a emite decizii care vor servi drept fundament, la elaborarea altor decizii. Deşi prin autoritatea sa, superiorul ierarhic poate impune o anumită conduită subordonaţilor săi, el trebuie să ţină cont de propunerile acestora şi să le recunoască valoarea. O asemenea relaţie de autoritate este relativă, deoarece superiorul o poate accepta într- un caz şi o poate contesta în alte situaţii. Ea nu produce efect, decât dacă superiorul este de acord cu propunerile subordonatului şi semnează decizia. În toate cazurile, subordonatul trebuie să ştie că decizia a fost adoptată pentru un scop anume, la care şi el trebuie să se asocieze, chiar dacă personal, are anumite reţineri.

De cele mai multe ori, superiorul este acela care influenţează conduita subordonatului. Este de dorit ca autoritatea superiorului să se întemeieze mai ales pe calităţile sale personale. Numai astfel, el îşi poate convinge sub-ordonaţii că opinia sa este cea mai justă, neutilizând autoritatea decât în caz de dezacord.

Din momentul în care a fost adoptată, decizia administrativă este influenţată de factorul juridic şi de cel temporal. Cele mai importante decizii administrative iau forma actelor juridice. În plus, dreptul delimitează competenţele instituţiilor publice, precizează condiţiile în care acestea funcţionează şi reprezintă o barieră împotriva exagerărilor birocratice. La rândul său, factorul temporal influenţează calitatea execuţiei deciziei şi exprimă dinamica acesteia. Timpul reprezintă intervalul conştient dirijat între primirea sarcinilor şi executarea lor, el constituie o garanţie esenţială a procedurii administrative şi determină o acţiune raţională.

Cu toate acestea, nu este indicată prelungirea exagerată a timpului de gândire, deoarece reflectă evitarea răspunsurilor şi atitudinea necorespunzătoare faţă de sarcinile administraţiei. Este necesară alegerea timpului optim de decizie, pentru a nu diminua eficienţa muncii

administrative.