loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
  1. Noţiunea de contencios administrativ

Termenul "contencios" vine de la cuvântul francez "contentieux", care, la rândul său, se trage din verbul latinesc "contendere", care înseamnă a lupta.

În sens juridic, termenul de contencios are două accepţiuni: prima, de activitate menită să soluţioneze un conflict juridic şi a doua, de autoritate competentă să soluţioneze asemenea conflicte.

În perioada interbelică contenciosul administrativ era definit ca totalitatea litigiilor născute între particulari şi administraţie cu ocazia organizării şi funcţionării serviciilor publice şi în care sunt puse în cauză reguli, principii şi situaţii aparţinând dreptului public.

În doctrina românească actuală noţiunea de contencios administrativ este utilizată în două sensuri:

  • În sens larg, ca totalitate a litigiilor dintre administraţia publică şi cei administraţi, indiferent de natura juridică a litigiilor;
  • În sens restrâns, se referă doar la acele litigii în care autorităţile administraţiei publice şi alte organizaţii folosesc regimul juridic administrativ, în baza competenţei pe care le-o conferă legea.

În această ultimă accepţiune, contenciosul administrativ are un sens material şi un sens formal-organic.

Sensul material al noţiunii contenciosului administrativ scoate la iveală natura juridica a litigiilor, respectiv cele cărora li se aplică un regim juridic administrativ, care este un regim de drept public.

Sensul formal-organic al noţiunii de contencios administrativ se referă la natura autorităţilor de jurisdicţie, anume instanţele judecătoreşti competente să soluţioneze respectivele litigii. Din acest punct de vedere există mai multe sisteme de contencios administrativ.

Astfel, în ţări ca Franţa, soluţionarea litigiilor pe baza regimului juridic administrativ în legătură cu actele administrative şi contractele administrative, este de competenţa tribunalelor administrative care nu aparţin puterii judecătoreşti, ci ţin de administraţia publică şi de puterea executivă, fiind constituite dintr-un sistem jurisdicţional autonom şi care au o instanţă supremă, anume Consiliul de Stat.

În alte ţări cum sunt Spania, Elveţia, Belgia, activitatea de contencios administrativ se exercită de instanţele judecătoreşti obişnuite, care au secţii speciale de contencios administrativ, aşa cum se întâmplă şi în România.

Majoritatea autorilor de drept administrativ disting două categorii de contencios administrativ:

  • Contenciosul administrativ de anulare prin care instanţa de contencios administrativ poate să anuleze sau să modifice un act administrativ emis cu nerespectarea condiţiilor prevăzute de lege sau poate să oblige o autoritate publică să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege. În acest caz instanţa de contencios nu este competentă să rezolve şi problema reparării daunelor, această problemă revenind, în cadrul unui litigiu separat, instanţelor de drept comun.
  • Contenciosul de plină jurisdicţie prin care instanţa de contencios administrativ poate să anuleze sau să modifice un act administrativ emis cu nerespectarea condiţiilor prevăzute de lege sau poate să oblige o autoritate publică să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege şi totodată, să procedeze şi la repararea daunelor cauzate. Cererea pentru despăgubiri se poate formula, fie în cadrul acţiunii iniţiale, fie separat, după cum la data introducerii acţiunii, îi era sau nu cunoscută paguba sau întinderea ei.
  1. Evoluţia istorică a contenciosului administrativ în România

În România contenciosul administrativ a avut o evoluţie istorică deosebită determinată de schimbările intervenite în actele normative care îl reglementau, schimbări fireşti dacă ţinem seama de evoluţia social-politică a ţării.

Pentru prima dată, la noi, contenciosul administrativ a fost instituit prin Legea privind înfiinţarea Consiliului de Stat din 11 februarie 1864. Consiliul de Stat era un organ consultativ pe lângă Guvern ce avea trei categorii de atribuţii:

  • în materie legislativă el era cel care pregătea proiectele de lege;
  • în materie administrativă;
  • în domeniul contenciosului administrativ. Atribuţiile de contencios administrativ erau reglementate de art. 51 din lege şi se exercitau:
    1. împotriva hotărârilor miniştrilor date cu exces de putere sau cu încălcarea legilor şi regulamentelor;
    2. împotriva hotărârilor sau actelor de executare ale prefecţilor sau altor agenţi administrativi date cu încălcarea legilor şi regulamentelor;
    3. c) împotriva hotărârilor comisiunilor de lucrări publice.

Consiliul de Stat mai putea soluţiona şi reclamaţii ridicate de particulari pentru apărarea intereselor lor, în cazuri prevăzute de legi.

În 1866 Consiliul de stat a fost desfiinţat, iar atribuţiile lui în materie de contencios administrativ au fost preluate de instanţele judecătoreşti de drept comun.

Acest sistem a fost valabil până în anul 1905 când a fost adoptată Legea pentru reorganizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care dădea dreptul particularilor să atace pe calea unui recurs principal şi direct actele administrative ilegale şi să ceară instanţei judecătoreşti să pronunţe anularea. Pentru judecarea acestui recurs s-a înfiinţat la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie, Secţiunea a III-a, secţiune de contencios administrativ, care nu avea însă o competenţă generală, ci limitată la materiile stabilite de lege.

Legea Curţii de Casaţie şi Justiţie din 25 martie 1910 a desfiinţat sistemul contenciosului conceput în 1905, cauzele de această natură soluţionându-se de către tribunalele de judeţ.

Competenţa stabilită de această lege nu a durat prea mult, deoarece prin Legea de reorganizare a Curţii de Casaţie şi Justiţie din 17 februarie 1912, cauzele de contencios administrativ au fost atribuite, din nou, Secţiunii a III-a, a Curţii de Casaţie. Această secţiune, era abilitată să judece legalitatea actelor, dar nu putea să le anuleze, ci doar să le declare ilegale şi să invite autoritatea administrativă să le desfiinţeze sau să le modifice.

Constituţia din 1923 a reglementat, în art. 99, dreptul de a obţine despăgubiri de către cei vătămaţi printr-un decret sau o dispoziţie semnată sau contrasemnată de un ministru. O importanţă deosebită pentru instituţia contenciosului administrativ o avea art. 107 în care se menţiona că atribuţiile de contencios administrativ aparţin în întregime puterii judecătoreşti şi se exercită potrivit legii speciale. Totodată, se menţiona că prin instituţia contenciosului administrativ se putea verifica legalitatea tuturor actelor administrative, cu excepţia celor de guvernământ şi a celor de comandament militar.

În baza acestor prevederi constituţionale a fost adoptată Legea pentru contenciosul administrativ din 23 decembrie 1925. Potrivit art. 1 din această lege , oricine se pretindea vătămat în drepturile sale printr-un act administrativ de autoritate făcut cu încălcarea legilor şi a regulamentelor, sau prin reaua-voinţă a autorităţilor administrative de a rezolva cererea privitoare la un drept, putea face cerere pentru recunoaşterea dreptului său la instanţele judecătoreşti competente. Erau exceptate actele de guvernământ, actele de comandament militar, actele referitoare la exercitarea tutelei administrative şi controlului ierarhic.

Contenciosul reglementat de Legea din 1925 era un contencios subiectiv, adică reclamantul trebuia să invoce lezarea unui drept subiectiv. În acelaşi timp, era un contencios de plină jurisdicţie, întrucât cel lezat în dreptul său putea cere anularea actului, precum şi despăgubiri.

Cu toate acestea, prin legi speciale, anumite litigii dintre particulari şi autorităţile administrative, au fost date în competenţa unor instanţe jurisdicţionale administrative.

Dintre aceste legi speciale amintim Legea din 20 aprilie 1933 prin care au fost înfiinţate comitetele de revizuire, adevărate tribunale administrative, Legea administraţiei locale din 27 martie 1936 prin care comitetele de revizuire au dobândit denumirea de curţi administrative şi Legea pentru organizarea curţilor administrative din 15 martie 1939.

În 1948, prin Decretul nr. 128 a fost desfiinţat contenciosului administrativ şi curţile admnistrative, instanţele judecătoreşti putând verifica legalitatea actelor administrative numai atunci când legea prevedea în mod expres această competenţă.

În Constituţia din 1965 s-a introdus principiul legalităţii actelor administrative în condiţiile stabilite de lege şi s-a prevăzut că cei vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative

ilegale se pot plânge la instanţele judecătoreşti.

În baza Constituţiei din 1965 a fost adoptată Legea nr. 1/1967 referitoare la judecarea de către tribunale a cererilor celor vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ilegale. Contenciosul administrativ instituit de această lege era un contencios de plină jurisdicţie.

Introducerea principiului constituţional al verificării legalităţii actelor administrative şi adoptarea Legii nr. 1/1967 au marcat o schimbare importantă în posibilitatea contestării în justiţie a actelor administrative ilegale, chiar dacă existau numeroase acte administrative exceptate de la controlul judecătoresc. Numeroasele excepţii de acte administrative pe care le prevedea Legea nr. 1/1967, precum şi practica judecătorească orientată spre restrângerea sferei controlului judecătoresc au îngustat mult sfera exercitării controlului actelor administrative de către instanţele judecătoreşti.

Prin adoptarea Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi a Constituţiei din 1991 s­a relansat tradiţia contenciosului administrativ din perioada interbelică.

Contenciosul administrativ reglementat de Legea nr. 29/1990 avea următoarele trăsături: era un contencios de plină jurisdicţie; exercita un control direct; actul atacat trebuia să provină de la o autoritate publică; înainte de a introduce acţiunea în instanţă, cel vătămat în dreptul său trebuia să ofere posibilitatea autorităţii emitente sau autorităţii ierarhic superioare de a înlătura actul ilegal şi de a repara eventuala pagubă; puteau fi atacate şi actele administrative jurisdicţionale; contenciosul avea două grade de jurisdicţie, fondul şi recursul; acţiunea în justiţie putea fi formulată şi personal împotriva funcţionarului autorităţii publice. De asemenea, pentru prima dată se consacra răspunderea pentru daune morale.

Constituţia din 1991 schimbă, sub anumite aspecte, concepţia asupra sferei contenciosului administrativ.

În art. 21 din Constituţie se arată că orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime, iar în art. 52, din Constituţia din 1991 se prevede că persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei. În acelaşi articol se menţionează că limitele şi condiţiile exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică, iar în art. 73 punctul 3, cu referire la legile organice, se menţionează la litera k că domeniul contenciosului administrativ face obiectul unei legi organice.

În prezent a fost adoptată o nouă lege a contenciosului administrativ, Legea nr. 554/2004.

  1. Contenciosul administrativ în dreptul comparat

Revoluţia franceză a adus în planul organizării instituţionale mutaţii majore, făcând ca majoritatea statelor europene să treacă la organizarea organelor statului potrivit cerinţelor principiului separaţiilor puterilor în stat şi anume : organele puterii legislative, ale puterii executive şi ale puterii judecătoreşti.

Franţa a fost primul stat care, deşi prin Legea nr. 16/1790 a proclamat separarea puterii administrative de autoritatea judiciară, prin Legea nr. 6 din 11 septembrie din acelaşi an a încredinţat contenciosul administrativ administraţiei, instituindu-se, încă de la început, o dualitate a jurisdicţiei, o jurisdicţie de ordin judiciar şi una de ordin administrativ.

În Franţa, soluţionarea litigiilor pe baza regimului juridic administrativ în legătură cu actele administrative şi contractele administrative, este de competenţa tribunalelor administrative care nu aparţin puterii judecătoreşti, ci ţin de administraţia publică şi de puterea executivă, fiind constituite dintr-un sistem jurisdicţional autonom şi care au o instanţă supremă, anume Consiliul de Stat.

În afara tribunalelor administrative, cu cele trei grade de jurisdicţie menţionate, mai funcţionează o serie de organe de jurisdicţie administrativă, specializate: Curtea de Conturi, Curtea de disciplină bugetară şi financiară, Consiliul Superior al Magistraturii, Jurisdicţii în materia educaţiei naţionale, Jurisdicţii profesionale, Comisiile de control ale băncilor etc

În Belgia, contenciosul pentru exces de putere este de competenţa Consiliului de Stat, mai precis al secţiei sale administrative, în timp ce contenciosul de plină jurisdicţie al actelor sau faptelor administraţiei este de competenţa instanţelor ordinare.

Totuşi, unele litigii ţinând de contenciosul de plină jurisdicţie sunt atribuite în competenţa de soluţionare a instanţelor administrative. De exemplu, cauzele care privesc drepturile cetăţeanului, cum ar fi cele electorale şi de eligibilitate, egalitatea în domeniul impozitelor etc.

În Germania întâlnim o pluralitate de ordine jurisdicţionale, astfel încât jurisdicţia administrativă este o jurisdicţie de drept comun pentru recursurile exercitate de cetăţean contra administraţiei şi ea nu deţine exclusivitatea contenciosului administrativ deplin. Sunt exceptate de la competenţa tribunalelor administrative trei categorii de litigii: litigiile date în competenţa jurisdicţiilor constituţionale, ale landurilor şi ale Federaţiei; litigiile de drept privat sau care aparţin jurisdicţiilor ordinare prin voinţa legii; litigiile de drept public, date în competenţa unor tribunale speciale, în opoziţie cu jurisdicţia administrativă de drept comun.

În Italia există un sistem dualist al contenciosului administrativ, în sensul că litigiile dintre administraţia publică şi cetăţeni sunt atribuite spre soluţionare ambelor ordine de jurisdicţie existente, egale în importanţă şi demnitate: Jurisdicţia ordinară şi Jurisdicţia administrativă.

În Spania sistemul instanţelor judecătoreşti este format din: tribunalele civile, tribunalele penale, tribunalele administrative şi tribunalele sociale. Tribunalele administrative sunt organe jurisdicţionale colegiale şi poartă denumirea de camere de contencios administrativ care sunt organizate teritorial.

În sistemul anglo-american, dreptul de a controla legalitatea actelor adoptate sau emise de organele administrative se exercită, în principal, de instanţele de drept comun. Acest sistem a fost adoptat şi în unele state europene: Danemarca, Islanda, Norvegia.

În dreptul englez, controlul judiciar are în vedere executarea de către tribunale a dreptului de a stabili dacă un act administrativ este sau nu legal şi de a dispune măsurile necesare pentru remedierea lui.

În Statele Unite ale Americii sistemul administrativ este subordonat celui judiciar. Privite organizatoric, fiecare minister sau departament, ca şi dealtfel fiecare agenţie are, în materie de jurisdicţie administrativă, o structură proprie. La nivelul fiecărei ierarhii administrative se află un soi de consiliu de contencios administrativ, iar la nivel superior, ca un consiliu administrativ suprem, se află însuşi ministrul sau şeful de departament.

  1. Condiţiile de admisibilitate ale acţiunii în contencios administrativ

Condiţiile de admisibilitate sunt acele cerinţe pe care acţiunile intentate trebuie să le îndeplinească, în prealabil, pentru ca instanţa sesizată să poată proceda la judecarea fondului litigiului. Aşadar, verificarea îndeplinirii condiţiilor trebuie să preceadă judecata fondului, iar când una sau mai multe condiţii cerute de lege nu sunt îndeplinite, acţiunea urmează a fi respinsă.

Prima condiţie pentru promovarea acţiunii în contencios administrativ este ca vătămarea dreptului să fie urmarea unui act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri.

Cât priveşte actul administrativ, pentru a putea să facă obiect al unei acţiuni în contencios administrativ potrivit Legii nr. 554/2004, trebuie ca prin el să se fi vătămat unele drepturi recunoscute de lege în favoarea reclamanţilor în aceste acţiuni.

Uneori, în literatura juridică şi în practica judiciară s-a apreciat că o astfel de condiţie este satisfăcută numai în cazul în care intervine un act administrativ individual pentru că numai un astfel de act poate vătăma un drept care aparţine unei persoane fizice sau juridice.

S-a apreciat astfel că un act administrativ cu caracter normativ nu ar putea produce o astfel de vătămare în mod direct, pentru că, de regulă, intervine un act individual care să facă aplicaţiunea celui normativ.

În Legea 554/2004 se arată că actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice.

În acest context trebuie subliniat şi faptul că nu vor putea face obiectul acţiunii directe în contencios administrativ simplele operaţiuni administrative şi materiale care nu produc prin ele însele efecte juridice. Ele pot fi verificate sub aspectul legalităţi lor, însă, numai în legătură cu actul administrativ care face obiectul acţiunii în justiţie.

De aceea, este important să facem distincţia între actele administrative şi operaţiunile administrative şi materiale pentru că de multe ori aceste operaţiuni prezintă aspecte care dau posibilitatea considerării lor ca acte administrative. Aceste operaţiuni care se realizează în cadrul activităţii administrative pe baza şi în executarea legii produc efecte juridice, dar aşa cum am arătat, nu prin ele însele, cum se întâmplă în cazul actelor administrative, ci prin efectul normelor juridice care le reglementează.

A doua condiţie este aceea a vătămării unui drept recunoscut de lege sau a unui interes legitim în favoarea reclamantului.

Reclamantul trebuie să fie beneficiarul unui drept subiectiv, adică un drept pe care i l-au acordat normele juridice şi pe care autoritatea publică are obligaţia să-l respecte şi să-l realizeze în favoarea reclamantului.

Este necesar ca autorităţilor publice să le revină sarcina în cadrul competenţei pe care o au să realizeze aceste drepturi şi să le respecte. Prin aceasta se exprimă corelaţia dintre drepturile şi obligaţiile care se formează în cadrul raporturilor juridice dintre autorităţile publice şi cei administraţi.

În practica Secţiei de contencios administrativ a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a precizat că în privinţa structurii dreptului vătămat pentru introducerea acţiunii în contencios administrativ, este necesar să fie vorba de un drept şi nu de o simplă vocaţie.

Cu titlu de exemple de drept vătămat, în practica instanţei supreme, amintim pe cele referitoare la dreptul de proprietate; la dreptul de a ocupa diferite funcţii publice (secretar, contabil, cadru didactic, etc.); dreptul de a exercita diferite profesii şi meserii (avocat, medic cu cabinet particular, etc.); dreptul de a fi reintegrat într-o funcţie publică din care reclamantul a fost îndepărtat abuziv; dreptul de a obţine o autorizare de funcţionare.

Tot legat de dreptul încălcat, s-a menţionat că pentru a avea deschisă calea acţiunii în justiţie este necesar ca dreptul să fie recunoscut de lege.

În afara existenţei dreptului recunoscut de lege este necesar ca acţiunea introdusă în justiţie să prezinte un interes, aşa cum este analizat, la dreptul procesual civil.

Un astfel de interes nu există, spre exemplu, în cazul în care actul administrativ împotriva căruia se plânge reclamantul a fost retras de autoritatea administraţiei publice sau nu şi-a produs efectele juridice.

Cea de-a treia condiţie de admisibilitate a unei acţiuni în contencios administrativ se referă la actul atacat care trebuie să emane de la o autoritate publică.

Legea nr. 554/2004 defineşte autoritatea publică ca fiind orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public. Sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul noii legi a contenciosului administrativ, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public.

De precizat că Legea nr. 1/1967 concepea actul administrativ ca fiind opera exclusivă a organelor administraţiei de stat.

Aceasta concepţie rezultă din felul în care prin Legea nr. 1/1967 se distribuia competenţa instanţelor judecătoreşti în materia contenciosului administrativ.

Se stabilea astfel, că judecătoriile soluţionau litigiile care se refereau la actele administrative ale organelor locale ale administraţiei de stat, iar tribunalele organizate la nivelul judeţelor şi al municipiului Bucureşti, soluţionau litigiile referitoare la actele administrative adoptate sau emise de organele centrale ale administraţiei de stat, excluzând actele Consiliului de Miniştri, care era considerat organ suprem al administraţiei de stat .

Actele administrative sunt, în principal, opera autorităţilor care înfăptuiesc administraţia publică prin organizarea executării şi executarea legii, în cadrul unei competenţe conferite de lege, sau de acte emise pe baza şi în executarea legii.

În aceasta categorie de autorităţi ale administratiei publice intră, pe lângă autorităţile puterii executive, stricto sensu (Preşedintele României şi Guvernul) şi autorităţile administraţiei publice centrale şi locale precum şi instituţiile publice şi regiile autonome atunci când au o competenţă de organizare a executării şi executare a legii, fapt prevăzut în lege sau în alte acte normative date în baza legii.

O astfel de activitate de organizare a executării şi de executare a legii se realizează însă şi în cadrul sistemului de organizare a celorlalte două puteri ale statului, anume puterea legiuitoare şi puterea judecătorească. Şi în aceste sisteme de organizare pot exista autorităţi care să emită acte administrative pe baza unei competenţe conferite de lege.

În practica judecătorească s-a considerat că în cazul în care unui candidat la ocuparea prin concurs a unei funcţii auxiliare în cadrul unor instanţe judecătoreşti i se refuză înscrierea la concurs, acest refuz se consideră act administrativ şi îi este deschisă calea unei acţiuni în contencios administrativ.

S-a considerat, de asemenea, că au calitate de autorităţi publice şi unele organizaţii nestatale care organizează o activitate de interes public, legea conferindu-le o veritabilă competenţă în a acţiona în organizarea executării şi executarea legii.

Astfel, barourilor de avocaţi li s-a recunoscut competenţa de a emite acte administrative, întrucât sunt organizate şi funcţionează pe baza legii. În cazul în care se refuză înscrierea la concursul pentru intrarea în barou unei persoane care îndeplineşte condiţiile legale, se consideră că prin acest refuz, care este un act administrativ, i s-a încălcat un drept, şi de aceea i se dă posibilitatea contestării refuzului la instanţa de contencios administrativ.

De asemenea, instituţiilor particulare de învăţământ superior care funcţionează în baza legii, li s-a atribuit competenţa de a organiza activităţi de pregătire pentru diferite profesii juridice, medicale, tehnice, economice, etc. În acest caz diplomele emise de aceste instituţii sau refuzul de a emite aceste acte sunt considerate acte administrative şi supuse controlului judecătoresc pe calea acţiunii în contencios administrativ.

Se are în vedere că instituţiile respective, deşi particulare, desfăşoară o activitate de interes public potrivit legii, pe baza unei autorizaţii emise de administraţia de stat şi sub controlul acesteia. Aceste instituţii particulare pot avea calitatea de autorităţi publice care să emită sau

adopte acte administrative.

Atribuirea unei asemenea competenţe şi altor organizaţii de stat sau particulare, cu sau fară personalitate juridică, este determinată de natura activităţii pe care o desfăşoară organizaţiile respective, şi anume o activitate de interes public. Competenţa lor de a emite acte administrative constituie un mijloc de organizare a executării şi de executare a legii, ceea ce le conferă calitatea de autorităţi publice.

Extinzându-se prin Legea nr. 554/2004 sfera noţiunii actelor administrative care pot fi supuse controlului judecătoresc pe calea acţiunii în contencios administrativ acest lucru este remarcabil în asigurarea protecţiei persoanelor fizice şi juridice, pe linia apărării drepturilor recunoscute acestora prin lege şi la care sunt obligate autorităţile publice indiferent de natura lor organizatorică.

A patra condiţie este aceea a efectuării procedurii administrative prealabile şi introducerii în termenul legal a acţiunii în contencios administrativ.

Raţiunea instituirii acestei proceduri, aşa cum a fost ea dintotdeauna înţeleasă, rezidă în faptul de a se încerca să se evite, pe cât posibil, declanşarea unui litigiu, care ar putea fi stins mai operativ şi cu cheltuieli mai mici de către cei interesaţi.

Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Această primă formă procedurală prealabilă poartă denumirea de recurs graţios.

Cea de-a doua formă pe care o poate îmbrăca procedura administrativă prealabilă este recursul administrativ ierarhic, exercitat faţă de organului ierarhic superior, dacă acesta există.

Aceste prevederi sunt aplicabile şi în ipoteza în care legea specială prevede o procedură administrativ-jurisdicţională, iar partea nu a optat pentru aceasta.

Este îndreptăţită să introducă plângere prealabilă şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa acestuia, în limitele termenului de 6 luni.

Plângerea prealabilă se soluţionează în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

Plângerea prealabilă în cazul acţiunilor care au ca obiect contractele administrative are semnificaţia concilierii în cazul litigiilor comerciale, dispoziţiile din Codul de procedură civilă fiind aplicabile în mod corespunzător.

Plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, şi peste termenul de 30 de zile, dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Termenul de 6 luni este termen de prescripţie.

Conform principiului autonomiei administrative, administraţia îşi creaza singura actul juridic privind activitatea sa şi îl pune, de asemenea singura, în executare.

Tinand seama de aceste doua caractere specifice ale activitatii ei, administratia este în drept si îi revine în acelaşi timp şi obligaţia să verifice permanent legalitatea şi oportunitatea actelor pe care le emite şi să ia masuri pentru desfiintarea celor care se dovedesc a nu fi in conformitate cu prevederile legale în vigoare sau devin inoportune ori contrare intereselor cetatenilor.

Revocarea actelor administrative ilegale trebuie efectuată de catre autoritatea administrativa cu respectarea aceloraşi reguli de forma avute în vedere la emiterea actelor.

Efectuarea procedurii prealabile este o conditie stabilită de Legea 554/2004, Legea contenciosului administrativ, dar rezultă si din art. 102 alin. 2 din Constituţia României şi în consecinţă persoanele fizice sau juridice vatamate în drepturile lor prin acte administrative, trebuie sa se adreseze autoritatilor administrative emitente sau celor ierarhic superioare, solicitand reformarea sau dupa caz, desfiintarea actului administrativ ilegal, înainte de a se adresa cu actiune la instanta de contencios administrativ.

De la aceasta regula, exista totusi unele exceptii prevazute în legi speciale, când persoana fizica se poate adresa direct instantei de contencios administrativ, fara a mai fi necesara îndeplinirea procedurii prealabile.

O astfel de situaţie este reglementata de Legea nr. 215/2001, Legea administraţiei publice locale care statueaza ca „ hotararea de dizovare a consiliului local poate fi atacata de cei interesati în fata instantei de contencios administrativ". În acest caz nu se mai efectueaza procedura prealabila ceruta de lege. De asemenea, consilierul suspendat poate sa se adreseze direct instantei de contencios administrativ în termen de 10 zile de la luarea la cunostinta a actului de suspendare, fara a mai fi necesara îndeplinirea procedurii prealabile.

De asemenea, în cazul acţiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici sau al celor care privesc cererile celor vătămaţi prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe, precum şi în cazul acţiunilor care au ca obiect excepţia de nelegalitate, nu este obligatorie procedura prealabilă.

În ceea ce priveste termenul în care se exercita recursul gratios, se prevede un termen de 30 de zile în care persoana vatamata se poate adresa autoritatii administrative care a emis actul sau care trebuia sa emita actul administrativ.

Termenul curge de la data comunicarii iar, în cazul în care autoritatea administrativa nu a raspuns petitionarului la cererea pe care a facut-o cu privire la un drept recunoscut de lege, termenul de 30 de zile curge de la data înregistrarii cererii.

În legatură cu momentul de cand începe sa curga termenul de 30 de zile necesar introducerii recursului gratios, respectiv de la comunicarea actului atacat, el nu va putea coincide cu data expedierii actului, ci va curge din momentul luarii la cunostinta efectiva de catre cel caruia i s-a adresat actul si care solicita ulterior anularea lui. Acest moment al luarii la cunostinta, nu este limitat numai la forma comunicarii scrise, existand si alte posibilitati de încunostiintare, cum sunt de exemplu comunicarea verbala directa sau mai rar publicarea actului administrativ individual.

Comunicarea actului trebuie facuta de autoritatea administrativa emitenta, întrucat, orice alta comunicare facuta de autoritatea administrativa subordonata sau de organul ierarhic superior este lipsita de relevanta.

Comunicarea se face în scris persoanelor fizice, iar în cazul persoanelor juridice comunicarea se face prin predarea actului de registratura, confirmata de persoana care o primeste prin semnatura sau prin aplicarea stampilei unitatii, fiind fara relevanta afisarea actului la sediul unitatii.

Tot în legatura cu termenul de 30 de zile, până la care se poate sesiza autoritatea administrativa emitenta, se are în vedere momentul expedierii reclamaţiei, sau momentul în care s-a înregistrat reclamaţia depusă de petent. De asemenea, pentru calcularea termenului de 30 de zile se are în vedere şi reclamaţia formulata oral, consemnata în scris cu ocazia audientelor, ori dată depunerii reclamatiei la autoritatea administrativa, de catre reclamant, cu ocazia audientei.

Temenul de sesizare a autoritatii administrative are consecinte asupra momentului sesizarii instantei de contencios administrativ, în sensul ca autoritatea administrativa este obligata sa rezolve reclamaţia în termen de 30 de zile, dupa care curge un alt termen pentru sesizarea instanţei.

Daca termenul de sesizare a instantei de contencios administrativ de catre persoanele fizice sau juridice vatamate print-un act administrativ de autoritate a fost calificat ca un termen de prescriptie, în schimb termenul de sesizare a instantei de catre prefect este unul de decadere .

Ca element de noutate se reglementează şi posibilitatea de a exercita acţiunea prealabilă şi de către o terţă persoană, fiind un efect al recunoaşterii terţei persoane a calităţii de subiect de sezină a instanţei de contencios administrativ.

În concluzie elementele regimului juridic al procedurii administrative prealabile sunt urmatoarele:

  • poate îmbrăca două forme, respectiv forma recursului graţios şi al celui administrativ ierarhic;
  • caracterul obligatoriu al acestei proceduri, ceea ce înseamnă că în absenţa parcurgerii ei acţiunea nu poate fi primită, iar dacă a fost primită, ea va fi respinsă;
  • vătămatul nu este obligat să parcurgă ambele faze ale procedurii;
  • legea nu obligă, dar nici nu interzice, dacă cel vătămat doreşte acest lucru şi este posibil să se exercite ambele forme de recurs.

Procedura administrativă prealabilă era prevăzută şi în Legea nr. 1/1967 şi în Legea nr. 29/1990 şi se regăseşte şi în legislaţia altor ţări.

Această procedură dă posibilitatea rezolvării rapide şi necostisitoare a litigiului şi are şi avantajul de a invoca autorităţii emitente atât motive de ilegalitate, cât şi de lipsa de oportunitate.

În acest caz se dă posibilitate administraţiei să-şi reconsidere activitatea stingând eventual litigiul prin rezolvarea favorabilă a cererii ce constituie obiectul recursului graţios.

  1. Actele administrative nesupuse controlului potrivit Legii nr. 554/2004

În baza disp. Art. 5 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 nu pot fi atacate în contenciosul administrativ, următoarele categorii de acte:

  1. actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul;
  2. actele de comandament cu caracter militar.

Potrivit alin. 2 nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

În temeiul alin. 3, actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau al celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea naţională ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice, precum şi pentru înlăturarea consecinţelor calamităţilor naturale, epidemiilor şi epizootiilor pot fi atacate numai pentru exces de putere. Prin exces de putere se întelege exercitarea dreptului de apreciere, aparţinând autorităţilor administraţiei publice, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, prevăzute de Constituţie sau de lege.

Facem precizarea că actele administrative pot fi atacate la instanţele de contencios administrativ de către cei vătămaţi în drepturi prin acele acte, fără a fi nevoie de o dispoziţie specială a legii de abilitare a instanţelor judecătoreşti de a controla legalitatea actelor în justiţie. Cu toate acestea, unele acte administrative nu sunt controlate de instanţele de contencios administrativ, fiind exceptate prin lege de la acest control, iar altele pot fi controlate de instanţele de drept comun.

Referitor la actele de comandament cu caracter militar, arătăm că acestea au fost exceptate de la controlul efectuat pe calea contenciosului administrativ şi de Constituţia din 1923, considerată cea mai democratică până la acea dată, şi în consecinţă şi de Legea contenciosului administrativ din 1925.

Actele de comandament cu caracter militar au făcut obiectul unor discuţii în doctrină şi în jurisprudenţă, mai ales că noţiunea actelor de comandament militar constituie o inovaţie a legiuitorului român, nefiind cunoscută în alte sisteme de contencios administrativ.

În doctrina juridică de la noi s-a considerat că actele de comandament cu caracter militar sunt acele acte emise de organele militare în scopul asigurării ordinii şi disciplinei în cadrul unităţilor militare de către cadrele militare încadrate în aceste unităţi şi că nu sunt din cele care să se adreseze persoanelor fizice sau juridice din afara unităţilor militare.

S-a motivat astfel că actele de comandament militar sunt făcute în legătură cu serviciul şi îndatoririle militare în cadrul serviciului şi de aceea nu pot fi atacate în contenciosul administrativ.

În perioada interbelică, Anibal Teodorescu a considerat că prin natura lor aceste acte sunt de administraţie internă pentru unităţile militare şi de aceea nu sunt susceptibile a fi atacate în contencios administrativ.

S-a mai arătat că ori de câte ori autorităţile militare acţionează în organizarea executării şi în executarea legii, în raporturile cu persoanele fizice şi juridice, în vederea producerii de efecte juridice străine de necesităţile operaţiunilor militare, actele administrative emise în aceste cazuri, daca vatămă drepturile acelor persoane, sunt susceptibile de a fi contestate prin acţiune în contencios administrativ conform dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.

Aceasta precizare se impune şi în cazul în care vătămarea dreptului priveşte persoanele care au calitatea de militar sau putând să aibă aceasta calitate valorificând un drept.

Spre exemplu, dacă unei persoane care doreşte să dobândească o calitate de ofiţer şi solicită înscrierea la un concurs pentru intrarea într-o şcoală care pregăteşte astfel de cadre, i se refuză cererea, refuzul constituie un act administrativ ilegal de autoritate susceptibil de a fi atacat la instanţa de contencios administrativ.

La fel trecerea în retragere a unui ofiţer sau refuzul de a i se recunoaşte dreptul la pensie constituie acte susceptibile a fi atacate cu acţiune în contencios administrativ, actele respective neavând caracterul de acte de comandament militar.

  1. Obiectul acţiunii judiciare

   6.1. Obiectul acţiunii în cazul actului administrativ unilateral

Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă adresată autorităţii publice emitente sau dacă nu a primit nici un răspuns în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen, poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a cererii.

Prin urmare, nu se poate introduce acţiune în justiţie împotriva unui act administrativ care este în circuitul juridic, producând efecte juridice, dacă nu s-a cerut în prealabil revocarea acestuia şi dacă nu s-a primit un răspuns. Dovada primirii răspunsului este şi dovada dreptului de

a introduce acţiunea.

Când administraţia sau altă autoritate publică tace şi nu răspunde în termenul de 30 de zile sau în termenul special, dacă acest termen există, dovada dreptului de a introduce acţiunea este dovada înregistrării cererii. Aici pot să fie cel puţin două situaţii: cererea reprezintă plângerea prealabilă şi cererea reprezintă o petiţie în ideea valorificării unui drept sau a unui interes legitim (ex. o cerere pentru eliberarea unei autorizaţii de consolidare a clădirii). În prima situaţie la actul se formulează două capete de cerere, în principal, anularea actului administrativ şi obligarea la emiterea altui act administrativ, iar în a doua situaţie acţiunea va avea ca obiect tăcerea administraţiei, de unde se va cere instanţei, în principal, numai obligarea autorităţii pârâte să emită actul administrativ solicitat de reclamant.

Când administraţia refuză nejustificat să rezolve o cerere, de asemenea, refuzul respectiv poate privi plângerea prealabilă, cum poate privi şi o cerere adresată autorităţii administrative pentru valorificarea unui drept sau a unui interes legitim. Desigur, că numai instanţa va aprecia dacă refuzul este sau nu justificat, pronunţând, în consecinţă, o soluţie pe fondul litigiului.

  1. 2. Obiectul acţiunii în cazul contractelor administrative

Instanţa de contencios administrativ este competentă să soluţioneze litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum şi orice litigii legate de aplicarea şi executarea contractului administrativ.

Este în afară de orice îndoială că noţiunea de contracte administrative, care în sfârşit dobândeste o consacrare legală, fără echivoc, la noi, vizează contractele încheiate de administraţia publică pentru a pune în valoare bunuri proprietate publică, pentru a presta servicii publice, pentru a exercita lucrări publice ori cele care vizează achiziţii publice. De altfel, unele acte normative reglementează deja competenţa instanţelor de contencios administrativ pentru soluţionarea litigiilor legate de asemenea contracte, cum este cazul celor din materia achiziţiilor publice.

Legea contenciosului administrativ stabileşte, aşadar, regula competenţei instanţelor de contencios administrativ pentru litigiile legate de încheierea, cu toate fazele premergătoare încheierii (anunţuri, caiete de sarcini, licitaţii, negocieri directe, întocmiri de procese verbale etc.), precum şi aspectele legate de executarea acestora, inclusiv, se întelege nulitatea, rezilierea, rezolutiunea etc.

Legea contenciosului administrativ a înţeles să vină şi cu un principiu pe care instanţele trebuie să-l aibă în vedere la soluţionarea pe fond a acestor litigii, anume prioritatea interesului public faţă de libertatea contractuală. În dreptul comun al contractelor, se spune contractul este legea părţilor, principiu înscris si în art. 969 din Codul civil.

Filozofia contractelor administrative presupune ca acordul de voinţă al părţilor să fie subordonat interesului public. Contractul administrativ nu este un scop în sine, precum contractul civil sau comercial, contractul administrativ, la fel ca şi actul administrativ unilateral, sunt mijloace juridice prin care se realizează administraţia publică, fie sub forma aplicării la cazuri concrete a legii, fie sub forma prestării de servicii publice, în sensul larg al termenului, în limitele legii.

Aplicarea regulii, însă, nu se poate face în mod discriminatoriu, ci în spiritul dreptului tuturor părţilor din litigiu „la un proces echitabil", principiu înscris şi în Constituţia revizuită a României la art. 21 alin. 3.

Se înţelege că în baza principiului constituţional consacrat de art. 21, instanţa, faţă de situaţia de fapt dintr-o cauză, poate să aprecieze că interesul public cere modificarea unor clauze ale contractului, devenite prea împovărătoare pentru concesionar, de exemplu. Existenţa regulii la care ne referim nu înseamnă că reclamant în litigiile de contencios administrativ poate fi numai o autoritate a administraţiei publice. Mai mult, asemenea acţiuni pot fi introduse, cel puţin, şi de către organismele sociale interesate (structuri neguvernamentale, sindicate, asociaţii, fundaţii şi altele asemenea, care au ca obiect de activitate protecţia drepturilor diferitelor categorii de cetăţeni sau, după caz, buna funcţionare a serviciilor publice administrative).

  1. Acţiunile împotriva ordonanţelor Guvernului

Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe introduce acţiune la instanţa de contencios administrativ, însoţită de excepţia de neconstituţionalitate.

Instanţa de contencios administrativ sesizează, prin încheiere motivată, Curtea Constituţională şi suspendă soluţionarea cauzei pe fond.

Instanţa de contencios administrativ, după pronunţarea Curţii Constituţionale, repune cauza pe rol şi va da termen, cu citarea părţilor, numai dacă ordonanţa sau o dispoziţie a acesteia a fost declarată neconstituţională. În caz contrar, respinge acţiunea ca inadmisibilă pe fond.

În situaţia în care decizia de declarare a neconstituţionalităţii este urmarea unei excepţii ridicate în altă cauză, sesizarea instanţei de contencios administrativ se va face fara procedura prealabila, iar cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau, după caz, data comunicării refuzului, considerat nejustificat, de soluţionare a cererii sau de la data expirării termenului legal de soluţionare a cererii, fără a depăşi un an de la data emiterii actului sau de la data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative, iar pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă şi cu depasirea termenului de 6 luni, dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului, cu precizarea că termenele încep să curgă de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I.

  1. Procedura soluţionării acţiunii în contencios administrativ

  1. 1. Părţile în litigiul de contencios administrativ

Reclamantul

Potrivit disp. art.1 din Legea nr. 554/2004 acţiunea în contencios administrativ poate fi promovată de o persoană fizică sau juridică.

Pentru a fi reclamant într-o acţiune în contencios administrativ trebuie ca persoana să aibă capacitatea de a putea sta în justiţie .

Dreptul care se dă persoanelor fizice sau juridice de a se adresa instanţei rezultă din aceea că actele administrative privesc deopotrivă persoanele fizice şi/sau persoanele juridice, că ele se execută din oficiu şi că în procesul acestei executări, cei vizaţi pot fi vătămaţi în drepturile lor prin greşelile sau abuzurile autorităţilor publice.

Cu privire la calitatea de persoană fizică, aceasta se referă la particularii care intră în raporturi juridice cu autorităţile publice.

Pot fi, de asemenea, vătămaţi şi funcţionari ai acestor autorităţi cu privire la drepturile lor

la promovare, pensie, etc.

Cât priveşte persoana juridică, sensul acestei noţiuni este cel dat de Decretul nr. 31/1954 privitor la persoana fizică şi juridică. În afară de societăţile comerciale cu capital majoritar de stat, vătămate în drepturile lor pot fi şi societăţile comerciale cu capital privat sau mixt, regiile autonome, instituţiile publice sau organizaţii fără personalitate juridica şi de aceea era preferabil să se folosească expresia "cel vătămat", în loc de expresia "orice persoană fizică sau juridică".

Avocatul Poporului, ca urmare a controlului realizat, potrivit legii sale organice, în baza unei sesizări a unei persoane fizice, dacă apreciază că ilegalitatea actului sau excesul de putere al autorităţii administrative nu poate fi înlăturat decât prin justiţie, poate sesiza instanţa competentă de contencios administrativ de la domiciliul petentului. Petiţionarul dobândeşte, de drept, calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate.

Ministerul Public, atunci când, în urma exercitării atribuţiilor prevăzute de legea sa organică, apreciază că încălcările drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor se datorează existenţei unor acte administrative unilaterale individuale ale autorităţilor publice emise cu exces de putere, sesizează instanţa de contencios administrativ de la domiciliul persoanei fizice sau de la sediul persoanei juridice vătămate. Petiţionarul dobândeşte, de drept, calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate.

Acţiunile în contencios administrativ pot fi introduse de prefect şi de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, precum şi de orice persoană de drept public vătămată într-un drept sau, după caz, când s-a vătămat un interes legitim.

Pârâtul

În conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 554/2004 şi Constituţiei României calitatea de pârât în litigiile de contencios administrativ o are orice autoritate publică emitentă a unui act administrativ prin care o persoană fizică sau juridică a fost vătămată într-un drept al său, ori nu a soluţionat în termenul legal o cerere a acesteia.

De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 554/2004 acţiunile în justiţie vor putea fi formulate şi personal împotriva persoanei fizice care a elaborat, a emis sau a încheiat actul ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere. În cazul în care acţiunea se admite, persoana respectivă va putea fi obligată la plata despăgubirilor, solidar cu autoritatea publică respectivă.

Persoana acţionată astfel în justiţie îl poate chema în garanţie pe superiorul său ierarhic, de la care a primit ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze actul.

Aşadar, pârât poate fi şi funcţionarul public care a elaborat actul sau care s-a făcut vinovat de refuzul rezolvării unei cereri.

  1. 2. Instanţa competentă

Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, de până la 5 miliarde lei, se soluţionează, în fond, de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, mai mari de 5 miliarde lei, se soluţionează, în fond, de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.

Autorităţile publice locale şi judeţene vizate sunt cosiliul local şi structurile subordonate acestuia, primarul, consiliul judeţean şi structutrile subordonate acestuia, presedintele consilului judeţean, prefectul si serviciile publice deconcentrate.

Recursul împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, iar recursul împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel se judecă de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.

Reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.

  1. 3. Termenul de introducere a acţiunii

Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:

  1. a) data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau, după caz, data comunicării refuzului, considerat nejustificat, de soluţionare a cererii;
  2. b) data expirării termenului legal de soluţionare a cererii, fără a depăşi termenul de un an;
  1. c) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative.

Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă şi peste termenul de 6 luni, dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului.

În cazul acţiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, termenul curge de la data când s-a cunoscut existenţa actului nelegal.

Ordonanţele sau dispoziţiile din ordonanţe care se consideră a fi neconstituţionale, precum şi actele administrative cu caracter normativ care se consideră a fi nelegale pot fi atacate oricând.

Termenul de 6 luni este un termen de prescripţie susceptibil de suspendare, întrerupere, repunere în termen, însă acţiunea trebuie formulată la instanţă în termenul maxim de un an de la data emiterii actului administrativ, acest termen fiind un termen de decădere.

Cât priveşte Legea nr. 1/1967, aceasta prevedea un termen mai scurt, de 6 luni, iar Legea contenciosului administrativ din 1925 nu prevedea nici un termen, arătând că aceste acţiuni pot fi intentate oricând, iar Legea nr. 29/1990 prevedea acelaşi termen.

  1. 4. Formularea acţiunii in contencios administrativ

În acţiunea introdusă reclamantul poate cere anularea actului administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei suferite prin încălcarea dreptului pe care legea i-l recunoaşte şi pe care autoritatea administrativă l-a încălcat.

Nu este obligatoriu ca prin aceeaşi acţiune, reclamantul să ceară atât anularea actului cât şi repararea pagubei, deoarece este posibil ca la data introducerii acţiunii în anularea actului administrativ, reclamantul să nu cunoască paguba şi întinderea acesteia.

Iată de ce el poate formula şi separat acţiune în repararea pagubei. În acest caz termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuie să cunoască întinderea pagubei.

În sprijinul acţiunii sale reclamantul are obligaţia de a depune actul pe care îl atacă sau după caz răspunsul autorităţii publice prin care i se comunică refuzul pretenţiei sale juridice. În articolul 12 se precizează că reclamantul va anexa la acţiune copia actului administrativ pe care îl atacă sau, după caz, răspunsul autorităţii publice prin care i se comunică refuzul rezolvării cererii sale. În situaţia în care reclamantul nu a primit nici un răspuns la cererea sa, va depune la dosar copia cererii, certificată prin numărul şi data înregistrării la autoritatea publică, precum şi orice înscris care face dovada îndeplinirii procedurii prealabile.

În cazul în care reclamantul nu are actul administrativ sau acest act a fost dat în formă orală se pune problema dacă împotriva acestor acte se poate formula acţiune în contencios administrativ.

Actele administrative pot fi din punct de vedere al formei pot fi: scrise, orale şi implicite.

Cu privire la modalitatea verbală de existenţă a actului administrativ, în practica judecătorească interbelică s-a consemnat actul administrativ sub forma unui ordin telefonic, prin care o autoritate administrativă interzicea organizarea unui bal.

Este preferabil însă ca persoana care a primit un refuz pe cale telefonică să stăruie la autoritatea respectivă pentru a transmite ulterior şi nota telefonică scrisă.

În cazul acestor acte verbale, ca şi atunci când reclamantul nu mai are actul administrativ pe care îl contestă, instanţa va cere administraţiei pârâte să-i comunice de urgenţă actul atacat şi orice alte lucrări şi lămuriri necesare pentru soluţionarea cauzei printre care şi referirea la modalitatea orală a existenţei actului administrativ contestat.

În situaţia în care reclamant este o persoană vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept sau când acţiunea este introdusă de Avocatul Poporului ori de Ministerul Public, instanţa va cere autorităţii publice emitente să îi comunice de urgenţă actul atacat împreună cu documentaţia care a stat la baza emiterii lui, precum şi orice alte lucrări necesare pentru soluţionarea cauzei.

Dacă autoritatea publică nu trimite în termenul stabilit de instanţă lucrările cerute, conducătorul acesteia va fi obligat, prin încheiere interlocutorie, să plătească statului, cu titlu de amendă judiciară, 10% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere nejustificată.

Pentru acţiunea în contencios administrativ se percep taxele de timbru prevăzute de Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare, pentru cauzele neevaluabile în bani, cu excepţia celor care au ca obiect contractele administrative, care se vor taxa la valoare.

Se timbrează potrivit legii, cu taxa prevăzută pentru acţiunile cu caracter nepatrimonial sau patrimonial de drept comun, fără a se putea depăşi o anumita sumă.

Introducerea acţiunii nu suspendă executarea actului administrativ contestat.

În temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 instanţa de judecată sesizată la cererea reclamantului, poate dispune suspendarea executării actului administrativ până la soluţionarea acţiunii, în cazuri bine justificate şi pentru a se preveni producerea unei pagube iminente. Instanţa va rezolva cererea de suspendare, de urgenţă, cu citarea părţilor.

Când în cauză este un interes public major, de natură a perturba grav funcţionarea unui serviciu public administrativ de importanţă naţională, cererea de suspendare a actului administrativ normativ poate fi introdusă şi de Ministerul Public, din oficiu sau la sesizare.

În aceste cazuri, instanţa va rezolva cererea de suspendare, de urgenţă, cu citarea părţilor.

Încheierea sau, după caz, sentinţa prin care se pronunţă suspendarea este executorie de drept. Ea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare.

Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanţa va putea dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula o dată cu acţiunea principală sau printr-o acţiune separată, până la soluţionarea acţiunii în fond.

Hotărârea dată cererii de suspendare este executorie de drept, iar introducerea recursului, nu suspendă executarea.

În măsura în care se renunţă de către reclamant la capătul de cerere privind anularea actului administrativ nu se mai justifică admiterea capătului de cerere privind suspendarea executării actului administrativ, o hotărâre contrară ar fi nelegală şi netemeinică.

Acţiunea în contencios administrativ trebuie motivată în fapt şi în drept.

Motivarea în fapt cuprinde împrejurările pe care îşi întemeiază reclamantul acţiunea, iar motivarea în drept a acţiunii, reprezintă invocarea temeiului legal al acţiunii, făcându-se, în primul rând, referire la Legea nr. 554/2004.

În acţiune se menţionează şi dovezile (probele) de care înţelege să se folosească reclamantul în susţinerea acţiunii sale.

  1. 5. Judecarea acţiunii în contencios administrativ

Judecarea acţiunii în contencios administrativ se face de urgenţă, în şedinţă publică, în completul stabilit de lege.

Termenele de judecată sunt scurte, aşa încât acţiunile să fie rezolvate într-un timp rezonabil, fiindcă altfel, în multe împrejurări, soluţionarea cu întârziere a litigiului nu ar mai prezenta utilitate pentru apărarea drepturilor celor vătămaţi.

Aşa se explică şi menţiunea din art. 17 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 în sensul că hotărârile vor fi redactate şi motivate de urgenţă, în cel mult 10 zile de la pronunţare.

În soluţionarea acţiunilor în contencios administrativ, instanţele au în vedere nu numai dispoziţiile Legii nr. 554/2004, ci şi pe cele ale Codului de procedură civilă cu care se completează în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de autoritate dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte, precum şi cu procedura reglementată de lega contenciosului administrativ. Compatibilitatea aplicării unor norme ale Codului de procedură civilă se stabileşte de instanţă, cu prilejul soluţionării excepţiilor(art. 28 din Legea nr. 554/2004).

Acţiunile în justiţie pot fi formulate şi personal împotriva funcţionarului autorităţii pârâte care a elaborat care a elaborat, a emis sau a încheiat actul ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, doar în cazul în care se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat sau pentru întârziere (art. 16 alin.1).

În cazul în care acţiunea se admite, funcţionarul respectiv va putea fi obligat în solidar cu autoritatea publică la plata daunelor.

Conform disp. art. 16 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 funcţionarul chemat în judecată în calitate de pârât, alături de autoritatea publică pentru plata daunelor, va putea chema în garanţie superiorul ierarhic de la care a primit ordin, în scris, să semneze actul administrativ a cărui legalitate face obiectul cauzei.

În baza dispoziţiilor Codului de procedură civilă, în cauzele de contencios administrativ mai pot participa în calitate de intervenienţi şi alte persoane care dovedesc un interes în judecarea cauzelor respective, interesul putând fi propriu sau persoana respectivă intervine în interesul altor persoane care sunt părţi în proces.

  1. 6. Soluţionarea acţiunii în contencios administrativ

Problema centrală a soluţionării cauzelor de contencios administrativ gravitează în jurul legalităţii actelor administrative.

Sarcina reclamantului este de a demonstra în faţa instanţei ilegalitatea actului administrativ şi încălcarea prin acesta a drepturilor recunoscute de lege.

Drept urmare, instanţa îşi va întemeia hotărârea pe constatarea ilegalităţii actului contestat şi va lua măsurile care se impun pentru restabilirea legalităţii încălcate.

Dintre cauzele de ilegalitate ale actelor administrative constatate cu prilejul soluţionării unor acţiuni în contencios administrativ amintim:

  1. încălcarea regulilor şi a principiilor de drept de către autoritatea publică ce a emis actul contestat.

Examinând legalitatea actelor administrative, instanţa verifică dacă actul administrativ contestat este conform cu legea, în sensul strict al cuvântului, ca act care emană de la puterea legiuitoare.

Ilegalitatea actului contestat poate fi dedusă şi din constatarea ilegalităţii actului normativ pe care se întemeiază.

Ilegalitatea poate avea ca sursă şi încălcarea principiilor de drept care sunt înscrise în Constituţie, în legea ordinară şi care sunt consacrate deja de doctrină şi jurisprudenţă.

Reamintim, în acest context, principiul revocabilităţii actului administrativ sau cel al intrării în vigoare a actelor administrative;

  1. încălcarea regulilor de competenţă în emiterea actelor administrative.

Emiterea actelor administrative trebuie să aibă loc cu respectarea unor reguli de competenţă a autorităţii emitente, reguli care asigură legalitatea actelor administrative. Încălcarea acestor reguli poate constitui temeiul unei acţiuni în contencios administrativ.

Întemeindu-se pe regulile de drept şi pe principiile de drept, autorităţile publice trebuie să le respecte întocmai atunci când este vorba de o competenţă legată, când sunt prescrise în amănunt felul şi condiţiile în care trebuie să acţioneze autorităţile.

Se va avea în vedere că în materie de competenţă, autorităţile trebuie să respecte anumite reguli de subordonare, ceea ce se realizează prin avizele conforme, precum şi anumite reguli de procedură cu ocazia emiterii actelor.

Încălcarea normelor de competenţă în emiterea actelor administrative poate conduce la constatarea nulităţii absolute a actului administrativ, (încălcarea regulilor de fond şi formă prevăzute de lege) sau la o nulitate relativă când s-au încălcat unele norme prin care se lezează interesele unor anumite persoane (exemplu, anunţarea temei de concurs doar cu 24 ore înainte de ţinerea concursului).

  1. 7. Hotărârea judecătorească în acţiunea în contencios administrativ

O dată învestită cu acţiunea în contencios administrativ, instanţa are a cerceta existenţa dreptului subiectiv al reclamantului şi ilegalitatea actului administrativ prin care i se încalcă acest drept .

De aceea şi soluţiile pe care le adoptă instanţele judecătoreşti rezolvă, în principiu, cele două aspecte: anularea totală sau parţială a actului administrativ şi recunoaşterea dreptului pretins.

De fapt, din ilegalitatea actului a cărui anulare se cere şi din încălcarea dreptului subiectiv al reclamantului rezultă şi paguba materială sau morală de care este ţinută să răspundă autoritatea pârâtă

În afară de anularea totală sau parţială a actului administrativ, instanţa poate obliga autoritatea publică pârâtă să emită un act administrativ, să înlocuiască sau să modifice un act administrativ, ori să elibereze un certificat, o adeverinţă sau un înscris pentru realizarea dreptului pretins de reclamant.

În cazul acţiunii în contencios administrativ împotriva unui act administrativ normativ niciodată nu se va preceda la anularea întregului act normativ, ci doar a dispoziţiei din el care a stat la baza actului administrativ individual contestat.

Şi în temeiul Legii nr. 1/1967 se permitea cenzurarea actului administrativ normativ, însă doar pe calea excepţiei de nelegalitate, lucru care de altfel, se întâmpla, cel mai frecvent, şi în practică, sub imperiul Legii nr. 29/1990.

Această situaţie se prezintă astfel: se introduce acţiunea în contencios administrativ împotriva unui act administrativ individual, pentru că acesta lezează direct dreptul unei persoane, şi constatându-se că acest act individual se bazează pe un act administrativ normativ ilegal, se anulează actul administrativ individual ilegal şi se reţine în considerentele hotărârii (nu în dispozitiv) nelegalitatea dispoziţiei din actul administrativ normativ.

De precizat că în temeiul Legii nr. 1/1967 instanţa era obligată să trimită la organul administraţiei de stat care emisese actul normativ ce prevedea dispoziţiile nelegale, copie după hotărârea judecătorească prin care, pe calea excepţiei de ilegalitate, constata nelegalitatea acelor dispoziţii, pentru ca organul respectiv să hotărască dacă mai menţine sau nu acele dispoziţii.

În Legea nr. 29/1990 se menţiona că instanţa este competentă să se pronunţe şi asupra legalităţii actelor sau operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii.

În prezent, în art. 18 din Legea nr. 554/2004 se precizează că instanţa este competentă să se pronunţe şi asupra legalităţii actelor sau operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii cu excepţia acţiunilor în contencios administrativ introduse de prefect şi de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, precum şi de orice persoană de drept public vătămată într-un drept sau, după caz, când s-a vătămat un interes legitim.

Din moment ce se face referire la competenţa instanţei de a se pronunţa asupra legalităţii actelor care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii, se înţelege că un astfel de act poate fi şi actul administrativ normativ.

Constatarea ilegalităţii actelor administrative normative sau individuale supuse judecăţii echivalează în fapt cu anularea lor.

În acelaşi mod se analizează şi legalitatea unor operaţiuni administrative care aşa cum am mai arătat, nu sunt acte administrative pentru că nu produc efecte juridice prin ele însele (este vorba de procese-verbale, referate etc.).

Aceste operaţiuni administrative care pot fi nelegale, în cazul în care au influenţat nelegalitatea actelor administrative supuse judecăţii, vor fi şi ele desfiinţate.

Alte modalităţi de restabilire a legalităţii în domeniul administraţiei publice prin hotărârea pronunţată de instanţă, pot fi, aşa cum prevăd disp. art. 18 din Legea nr. 554/2004 obligarea autorităţii administrative la emiterea unui certificat, adeverinţe, înscrierea la concurs şi(sau) obligarea la plata daunelor materiale şi morale cerute.

Toate aceste măsuri se iau pentru că Legea nr. 554/2004 a prevăzut calitatea de control de plină jurisdicţie a contenciosului administrativ (restabilirea întregii situaţii a persoanei vătămate).

De aceea, în conformitate cu dispoziţiile art. 18 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 în cazul

admiterii cererii, instanţa va hotărî şi asupra daunelor materiale şi morale.

Sub acest aspect dispoziţiile Legii nr. 554/1990 sunt deosebite de cele ale Legii nr. 1/1967 întrucât reclamantul are dreptul să fie despăgubit nu numai pentru daunele materiale, cum prevedea şi Legea nr. 1/1967, ci şi pentru daune morale cauzate, ca urmare a încălcării dreptului prin actul administrativ, ori în caz de refuz manifest sau implicit de a satisface reclamantului pretenţia juridică privitoare la un drept recunoscut de lege.

Sub un alt aspect, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 1/1967 acţiunea în daune nu putea fi formulată decât împotriva autorităţii administrative pârâte.

Acţiunea în daune se poate folosi şi separat de acţiunea în anularea actului administrativ atunci când întinderea prejudiciului nu este cunoscută reclamantului la data judecării acţiunii în anulare.

Termenul de prescripţie în acest caz curge de la data la care cel vătămat a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei.

Temeiul hotărârii judecătoreşti pentru desdăunarea reclamantului, constă în culpa administraţiei pârâte, exprimată în ilegalitatea actului administrativ emis, sau a refuzului de a satisface pretenţia juridică a reclamantului, în legătură cu dreptul acestuia, iar în legătură cu funcţionarul public vinovat, temeiul îl constituie vinovăţia acestuia cu privire la emiterea actului sau la refuzul nejustificat de satisfacere a pretenţiei juridice a reclamantului.

Prin obligarea, în solidar, a autorităţii administrative cu funcţionarul vinovat se dă posibilitatea reclamantului de a cere executarea hotărârii faţă de oricare dintre cei doi pârâţi.

În practică s-a constatat că reclamantul preferă să-şi recupereze paguba de la autoritatea publică, pentru că este solvabilă şi el intră mai repede în posesia sumelor pretinse.

Autoritatea pârâtă care a fost obligată să plătească daune reclamantului prin acţiunea în contencios administrativ are acţiune în regres contra funcţionarului care se face vinovat de emiterea actului ilegal sau de refuzul nejustificat de a satisface pretenţiile juridice ale reclamantului.

Atunci când obiectul acţiunii în contencios administrativ îl formează un contract administrativ, în funcţie de starea de fapt, instanţa poate:

  1. dispune anularea acestuia, în tot sau în parte;
  2. obliga autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit;
  3. impune uneia dintre părţi îndeplinirea unei anumite obligaţii;
  4. suplini consimţământul unei părţi, când interesul public o cere;
  5. obliga la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale şi morale.

Conform disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004 hotărârile instanţelor de contencios administrativ pot fi atacate cu recurs în termen de 15 zile de la pronunţare sau comunicare .

Recursul suspendă executarea şi se judecă de urgenţă.

În cazul admiterii recursului, instanţa de recurs, casând sentinţa, va rejudeca litigiul în fond, dacă nu sunt motive de casare cu trimitere. Când hotărârea primei instanţe a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială din prezenta lege, cauza se va trimite la instanţa competentă. Când hotărârea primei instanţe a fost pronunţată fără a se judeca fondul, cauza se va trimite, o singură dată, la această instanţă.

Recurentul, în situaţii deosebite, cum ar fi împlinirea termenului până la care îşi poate valorifica dreptul pretins, va putea solicita preşedintelui instanţei competente să soluţioneze recursul şi stabilirea termenului de judecată a recursului chiar înainte de primirea dosarului.

Cererea de fixare a unui termen de urgenţă, însoţită de dovada înregistrării recursului la instanţa de fond, se soluţionează în termen de 24 de ore de la prezentarea acesteia preşedintelui instanţei de recurs.

Soluţia de admitere a cererii se comunică de îndată instanţei de fond, care are obligaţia redactării hotărârii atacate, a comunicării acesteia părţilor, precum şi a expedierii dosarului, într- un termen de 5 zile.

Motivarea recursului se poate face, sub sancţiunea nulităţii pentru tardivitate, în termen de două zile de la comunicare.

Procedura de citare a părţilor şi de comunicare a motivelor de recurs se va efectua cu prescurtarea termenului la 48 de ore, prin agent procedural sau prin orice mijloc rapid de comunicare a informaţiilor scrise.

  1. 8. Efectele hotărârii judecătoreşti pronunţată în contencios administrativ

Particularităţile contenciosului administrativ reglementat în Legea nr. 554/2004 se regăsesc şi în specificul efectelor juridice pe care le au hotărârile judecătoreşti pronunţate în acţiunile supuse prevederilor acestei legi.

Acţiunea în contencios administrativ fiind condiţionată de existenţa vătămării unui drept subiectiv recunoscut de lege în favoarea reclamantului şi în sarcina administraţiei pârâte de a realiza acest drept, hotărârea va produce efecte juridice faţă de părţile în litigiu (reclamant şi autoritatea publică pârâtă, eventual funcţionarul vinovat şi superiorul ierarhic chemat în garanţie).

  1. 9. Executarea hotărârii judecătoreşti pronunţată în acţiunea în contencios administrativ

După ce au rămas definitive, hotărârile pronunţate de instanţele de contencios administrativ urmează să-şi producă efectele juridice, în sensul că autoritatea publică pârâtă are obligaţia de a lua măsurile ce se impun pentru realizarea drepturilor ce se cuvin reclamantului, aşa cum rezultă ele din hotărârea judecătorească.

În conformitate cu Legea nr. 554/2004, dacă în urma admiterii acţiunii, autoritatea publică este obligată să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris, executarea hotărârii definitive se va face în termenul prevăzut în cuprinsul ei, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În cazul în care termenul nu este respectat, se va aplica conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere.

Totodată, reclamantului i s-a creat dreptul de a solicita daune pentru întârzierea executării hotărârii de către administraţia pârâtă sau de către funcţionarii acestei autorităţi, vinovaţi de neexecutarea în termen a hotărârii judecătoreşti.

Hotărârea de instituire a amenzii sau de obligare la plata despăgubirilor pentru întârziere se ia în camera de consiliu, de urgenţă, la cererea reclamantului, cu citarea părţilor, fără ca reclamantul să fie obligat la plata vreunei taxe de timbru. În aceste cazuri, hotărârea este definitivă şi executorie.

Pentru recuperarea sumelor la plata cărora a fost obligat cu titlu de amenzi şi daune, conducătorul autorităţii publice pârâte poate introduce acţiune în regres împotriva funcţionarilor vinovaţi de neexecutarea hotărârii, potrivit dreptului comun.

Toate aceste măsuri prevăzute în Legea nr. 554/2004, şi cele cuprinse în dreptul comun, asigură reclamantului realizarea dreptului său încălcat, atunci când recurge la acţiunea în contencios administrativ. Acest lucru evidenţiază utilitatea deosebită a instituţiei contenciosului administrativ, într-un stat de drept.

  1. Excepţia de nelegalitate

Excepţia de nelegalitate, a fost definită într-o opinie ca un mijloc de apărare prin care, în cadrul unui proces pornit pentru alte temeiuri decât nevalabilitatea actului administrativ, una din părţi, ameninţată să i se aplice un asemenea act ilegal, se apără invocând acest viciu şi cere ca actul să nu fie luat în considerare la soluţionarea speţei. Într-o altă opinie s-a arătat că prin excepţia de nelegalitate înţelegem posibilitatea pe care o are o parte din proces de a se apăra de efectele juridice ale unui act administrativ care l-ar prejudicia, invocând caracterul ilegal al acestuia.

Legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, va sesiza prin încheiere motivată instanţa de contencios administrativ competentă, suspendând cauza.

Instanţa de contencios administrativ se pronunţă, după procedura de urgenţă, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Soluţia instanţei de contencios administrativ este supusă recursului, care se declară în 48 de ore de la pronunţare ori de la comunicare şi se judecă în 3 zile de la înregistrare, cu citarea părţilor prin publicitate.

În cazul în care instanţa de contencios administrativ a constatat nelegalitatea actului, instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.

Loading...