Răspunderea politică, definită ca o răspundere administrativ disciplinară de profesorul Antonie Iorgovan[1] presupune:
- răspunderea Preşedintelui faţă de alegători;
- suspendarea din funcţie urmată de demiterea Preşedintelui.
Conform articolului 95 din Constituţia României suspendarea Preşedintelui intervine în cazul săvârşirii, de către acesta a unor fapte grave, prin care se încalcă prevederile constituţionale. Însă, sintagma „fapte grave” nu este lămurită în textul constituţional, ceea ce înseamnă că înţelesul acesteia este lăsat la aprecierea, chiar discreţionară, a iniţiatorului propunerii de suspendare. Aceste „fapte grave” rămân să fie dovedite a fi întemeiate sau nu de către Parlament, Curtea Constituţională şi cetăţenii cu drept de vot. În tot acest proces fiecare din părţile sus amintite poate juca un rol important în procesul de decizie care se încheie, dacă se ajunge în acest stagiu, cu referendum organizat pentru votul cetăţenilor.
Propunerea de suspendare din funcţia de Preşedinte poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor, se aduce la cunoştinţa Parlamentului care în şedinţă comună a celor două camere, stabilesc trimiterea ei la Curtea Constituţională, care va analiza şi va asculta intervenţiile Preşedintelui României. Raportul va fi trimis înapoi la Parlament unde se va hotărî dacă se instituie interimatul funcţiei prezidenţiale în urma suspendării din funcţie a acestuia. După această etapă se declanşează organizarea referendumului de către Guvern. Cetăţenii sunt chemaţi să voteze dacă sunt sau nu sunt de acord cu demiterea Preşedintelui României, vot ce cântăreşte la fel de mult cât cel al Parlamentului şi cel al Curţii Constituţionale.
Suspendarea din funcţie a Preşedintelui nu este altceva, în acest caz, decât o procedură prealabilă, obligatorie, care presupune aducerea la cunoştinţă a faptelor grave prin care s-au încălcat prevederile constituţionale de către acesta.
Demiterea propriu-zisă, ca sancţiune politică şi juridică, are loc numai dacă Parlamentul, prin hotărârea sa, orgnizează un referendum naţional, în condiţiile prevăzute de lege, iar propunerea întruneşte votul majorităţii cetăţenilor înscrişi pe listele electorale. Măsura demiterii din funcţie a Preşedintelui României intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, partea I, a hotărârii Curţii Constituţionale de confirmare a rezultatelor referendumului naţional.
Răspunderea juridică a Preşedintelui pleacă de la premisa că deşi acesta nu răspunde penal şi civil pentru actele juridice şi operaţiunile tehnico-materiale săvârşite sau opiniile exprimate în exercitarea funcţiei sale, totuşi, potrivit articolului 96 din Constituţie, se instituie în sarcina Parlamentului un control de sesizare, potrivit căruia, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot hotărî punerea sub acuzare a acestuia, pentu înaltă trădare, cu votul a cel puţin două treimi din numărul senatorilor şi deputaţilor. De la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii Preşedintelui este suspendat de drept. Competenţa materială de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile legii.
Răspunderea juridică a Preşedintelui poate fi atrasă în condiţiile art. 95 şi art. 96 din Constituţia României: “(1) Camera Depuaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărâ punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare.
(2) Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui României pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.
(3) De la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii Preşedintele este suspendat de drept.
(4) Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.”[2], pe baza procedurii constituţionale.
Răspunderea juridică, potrivit articolului 96 din Constituţie, Camera deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărâ punerea sub acuzare a Preşedintelui româniei pentru înaltă trădare:
- propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui României pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută;
- de la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii, Preşedintele este suspendat de drept;
- competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
- Preşedintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
Se observă, în primul rând, faţă de textul constituţional, că legiuitorul român a redus răspunderea juridică a Preşedintelui numai la răspunderea penală, şi aceasta numai pentru înaltă trădare, în rest menţinând intactă imunitatea penală, civilă şi contravenţională a Presedintelui pentru faptele legate de exercitarea prerogativelor funcţiei. Prin dispoziţia restrânsă a articolului 84 alineatul 2 din Constituţie, se aplică regula statornicită de Constituţie revizuită în articolul 72 alineatul 1 dar atât. Aşadar legiuitorul constituant nu a vrut să extindă şi celelalte dispoziţii referitoare la Parlament şi Preşedintelui.
În al doilea rând trebuie observat că această răspundere este preluată, întocmai, din Constituţia Franţei, Preşedintele republicii nu este responsabil de acţiunile sale întreprinse în exerciţiul funcţiei decât în caz de înaltă trădare. El nu poate fi pus sub acuzare decât de cele două Camere, care hotărăsc prin vot identic, într-o şedinţă publică, cu majoritatea absolută a membrilor lor. Preşedintele este judecat de Înalta Curte de Justiţie.
În al treilea rând, competenţa de a stabili dacă Preşedintele răspunde sau nu penal, revine numai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (articolul 96 alineatul 2 din Costituţie) în prima şi ultima instanţă. Potrivit articolului 2 din Protocolul nr. 7 din 22 noiembrie 1984 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, orice persoană, declarată vinovată de o infracţiune, are dreptul a două grade de jurisdicţie, mai puţin cel ce a fost judecat în prima instanţă de cea mai înaltă jurisdicţie.
Prin decizia Consiliului Constituţional din Franţa din 22 ianuarie 1999 s-a hotărât că răspunderea penală a preşedintelui Republicii nu poate fi stabilită decât de Curtea Supremă de Justiţie.
În al patrulea rând, este de observat că această competentă se limitează numai la fapte săvârşite în timpul mandatului său de Preşedinte şi în legătură cu funcţia sa. Justiţia franceză, obligată să se pronunţe asupra competenţei sale de a instrumenta cazurile în care Preşedintele Republicii Franceze a fost implicat înainte, de a-şi prelua mandatul, a recurs la o decizie a Consiliului Constituţional din octombrie 2000 prin care se statua ca oricare urmărire penală în faţa instanţelor obişnuite de drept comun se suspendă pe perioada exercitării mandatului prezidenţial.
Infracţiunea de înaltă trădare este incriminată ca atare prin articolul 96 din Constituţia României şi constituie o variantă în forma calificată şi agravantă a infracţiunii de trădare prevăzute de Codul penal. Această infracţiune de înaltă trădare are un subiect calificat, care este exclusiv numai Preşedintele României şi poate fi săvârşită numai cât timp autorul îndeplineşte funcţia ce atrage caracterizarea ei ca infracţiune.
”În opinia juridică s-a exprimat opinia că această infracţiune este autonomă, distinctă de infracţiunea de trădare prevăzută de Codul penal şi că Parlamentul este dator să-şi motiveze hotărârea, definind constitutive ale faptei dedusă judecăţii, sub condiţia admiterii acestei motivări de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.”[3](Ioan Vida)
Consider că această părere este excesivă, încălcând principiul nullum crimen sine lege, nula poena sine lege. Chiar dacă această infracţiune este incriminată în Constituţie, ea nu poate avea un caracter autonom, cu atât mai mult cu cât ea trebuie să prevadă şi o sancţiune. În consecinţă, o astfel de infracţiune este incriminată în constituţie, ea nu poate avea un caracter autonom, cu atât mai mult cu cât ea trebuie să prevadă şi o sancţiune. În consecinţă, o astfel de abordare a problemei are o scăpare, atât timp cât infracţiunea, pe lângă faptul că nu este descrisă în elementele ei componente obligatorii nu are nici o sancţiune. Ca atare, apare raţional, ca în momentul analizei existenţei infracţiunii să se fixeze ca puncte de referinţă elementele infracţiunii de trădare prevăzută în Codul penal (obiect, subiect, latura obiectivă şi latura subiectivă), iar pentru agravanţă să se ia în considerare dispoziţiile articolului 96 din Constituţie. Astfel, o dată ca infracţiunea nu este determinată ca atare, printr-o lege, fie ea constituţională, ea nu poate avea drept urmare pedepsirea persoanei vinovate, o dată ce faptele sale nu au fost incriminate ca ilicite. Singurul temei al răspunderii juridice penale este infracţiunea.
Este adevărat că în aplicarea articolului 96 din constituţie, în regulamentul şedinţelor comune ale Camerelor s-a explicat că procedura de punere sub acuzare a Preşedintelui se declanşează numai pe baza unei cereri semnate de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor, iar cererea trebuie să cuprindă descrierea faptelor care sunt imputate şi încadrarea lor juridică, dar aceasta nu schimbă cu nimic faptul că în realitate nu este stabilit cadrul juridic ilicit al faptelor care ar cădea sub incidenţa acestei infracţiuni.
În aceiaşi ordine de idei, este de discutat dacă nu cumva parlamentul, în hotărârea sa de punere sub acuzare, prin descrierea faptei, incriminează retroactiv ca infracţiuni (poate fi o răzbunare politică), fapte care în alte împrejurări nu ar putea duce, implicit, la sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Dacă, în articolul 73 litera h din Constituţie se stabileşte că infracţiunile şi pedepsele, regimul executării acestora se stabileşte prin lege organică, cu atât mai mult, o astfel de incriminare, din raţiunile arătate, trebuie să fie cuprinsă într-o lege şi nu lăsată la discreţia unui Parlament, mai mult sau mai puţin binevoitor. În actuala concepere a acestei infracţiuni, în opinia mea, nici un Preşedinte nu va răspunde penal pentru infracţiunea de înaltă trădare.
O altă problemă care suscită discuţii este modul de sesizare al înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie.
În literatura juridică s-a susţinut că ”hotărârea Parlamentului de punere sub acuzare a Preşedintelui Republicii, nu este suficientă pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în a se considera legal sesizată”[4]. Potrivit acestei opinii, punerea sub acuzare ar trebui să se transmită Parchetului General, care în condiţiile legii de procedură penală, respectiv prin rechizitoriu, va sesiza instanţa competentă – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Ca atare, se susţine în această opinie că votul parlamentului nu are decât semnificaţia sesizării Parchetului General, dar el nu poate constitui obligaţie juridică, sub aspectul existenţei faptei penale. ”Nu este exclus ca Parchetul General să ajungă la concluzia că acuzaţia de înaltă trădare, nu se poate concretiza şi într-o acuzaţie strict tehnico-juridic, de săvârşire a unei infracţiuni, ceea ce ar avea drept efect, scoaterea Preşedintelui de sub urmărire penală.”[5]
Această opinie – s-a spus în literatura juridică – are rolul de a reduce efectele juridice ale instituţiei punerii sub acuzare de către Parlament la dimensiunea unui simplu denunţ penal, căruia Parchetul este liber să-i dea sau nu curs.
Faţă de cele spuse mai sus, este discutabil dacă Parlamentul mai are obligaţia să sesizeze Procurorul General, pentru că acesta la rândul său să înceapă urmărirea penală, să pună în mişcare acţiunea penală şi prin rechizitoriu să dispună trimiterea în judecată in calitate de inculpat a Preşedintelui. În opinia mea, legiuitorul constituant, când a folosit noţiunea de „punere sub acuzare” a înţeles că Parlamentul, prin propria cercetare şi dând dovadă de bona fides, se substituie oricărui organ de cercetare penală sau de urmărire penală şi prin urmare hotărârea adunării legislative echivalează cu punerea în mişcare a acţiunii penale, având rolul rechizitoriului, sesizând instanţa supremă, deoarece este o procedură specială, stabilită printr-o lege specială care se sustrage regulilor generale şi de drept comun în materia procesului penal.
La data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, Preşedintele Republicii este demis de drept (articolul 96 alineatul 3 din Constituţie).
De asemenea, în literatura juridică s-a mai ridicat problema dacă Preşedintele Republicii, în perioada mandatului sau, poate fi chemat ca martor în faţa instanţelor judecătoreşti sau a comisiilor de anchetă parlamentară. Deşi dispoziţiile constituante referitoare la imunitatea Preşedintului au un caracter excepţional şi sunt de strictă interpretare, aceasta nu impiedică cu nimic ca acesta, şi cât timp este în funcţie, să fie ascultat ca martor, cu condiţia, că faptele pentru care este întrebat să nu aibă nimic comun cu prerogativele pe care le exercită. Aceiaşi problemă s-a ridicat şi în Franţa, unde, dintr-un punct de vedere, s-a exprimat opinia ca magistratii au competenţa de a-l audia pe Preşedinte în calitate de martor asistat pentru fapte ce au avut loc înainte de începerea mandatului, şi un alt punct de vedere, care considera că judecătorii nu au competenţa să judece actele de instrumentare care vizează preşedintele în exerciţiului al Republicii, cu atât mai mult cu cât se apreciază că statutul martorului asistent este asimilabil cu o acţiune de urmărire.
Persoana căreia i-a încetat calitatea de şef al statului român, ca urmare a săvârşire unei infracţiuni pentru care a fost condamnat definitiv sau ca urmare a demiterii din funcţie prin referndum, nu poate beneficia de facilităţile conferite prin legea nr. 406/2001 privind acordarea unor drepturi personale care au avut calitatea de şef al statului român (folosinţa gratuită a unei locuinţe de protocol , o indemnizaţie lunară, pază şi protecţie, folosinţa gratuită a unui autoturism).
În istoria post-decembristă România s-a confruntat cu un caz unic din toate punctele de vedere şi anume acela al punerii în mişcare a procedurii de demitere a preşedintelui.
Constituţia prevede paşii care trebuie parcurşi pentru suspendarea preşedintelui de către parlament. Astfel, de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă preşedintelui.
După depunerea cererii de suspendare, preşedintele poate da explicaţii referitoare la faptele care i se impută, după caz putând fi formată o comisie pentru a analiza aceste lucruri. De asemenea, cererea de suspendare a şefului statului se trimite la Curtea Constituţională, magistraţii urmând să dea un aviz consultativ în acest sens. Parlamentul poate cere un termen pentru aviz. După îndeplinirea acestor paşi, solicitarea ajunge în plen, iar preşedintele poate fi suspendat cu votul majorităţii senatorilor şi deputaţilor. Chiar dacă în Constituţie se prevede că acest lucru presupune săvârşirea unor acte grave prin care se încalcă prevederile Constituţiei, în practica sa CCR a statuat că suspendare este în ultimă instanţă un act politic al Parlamentului, de vreme ce Legea fundamentală nu explică clar care sunt actele grave de încălcare a Constituţiei.
După parcurgerea acestor paşi, şeful statului poate fi suspendat, cu votul majorităţii parlamentarilor. Dacă acest lucru se întâmplă, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea preşedintelui. În acest moment, legea prevede că preşedintele este demis dacă la referendum votează în acest sens jumătate plus unu dintre alegătorii înscrişi pe liste.
O modificare în sensul demiterii cu votul a jumătate plus unu din cei care merg la urne a fost adoptată de Parlament şi se află acum la Curtea Constituţională a României.
Pe perioada suspendării, şeful statului este înlocuit de preşedintele Senatului.
Spun că s-a înregistrat o situaţie unică deoarece împotriva aceleiaşi persoane, domnul Traian Băsescu, s-a demarat această procedură în două mandate diferite şi de fiecare dată preşedintele a fost repus în funcţie prin votul poporului aceasta dovedind că România este un veritabil stat democratic în care voinţa populară este suverană mai presus de orice interese politice sau de altă natură. Chiar dacă Parlamentul este format din reprezentanţii poporului se arată totuşi că, în final, hotărârea aparţine tot populaţiei de rând prin expunerea directă a voinţei, şi anume prin vot.
[1] Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Editura All BECK, București, vol. II, 2005, p. 421;
[2] Constituţia României revizuită, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr 767 din 31 octombrie 2003, art. 96;
[3] Ioan Vida, Puterea executivă și administraţia publică, R. A. Monitorul Oficial, București, 1994, p. 72;
[4] Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ ,op. cit., p. 426;
[5] ibidem