- Elemente de ordin istoric
Constituţia belgiană din 1831 reprezintă una dintre constituţiile considerate "clasice", înscriindu- se printre cele mai înaintate reglementări juridice ale epocii în care a fost elaborată. Ea a fost adoptată la 7 februarie 1831, la mai puţin de un an de la proclamarea independenţei ţării (4 octombrie 1830), care prin hotărârea Congresului de la Viena din 1815 fusese inclusă, împreună cu Luxemburgul şi Olanda, în componenţa Regatului Unit al Ţărilor de Jos[1].
"Constituţia belgiană reprezintă o sinteză echilibrată a constituţiilor franceze din 1791, 1814 şi 1830, a constituţiei olandeze din 1814 şi a dreptului constituţional englez. Cu toate acestea, textul constituţional nu reprezintă un amalgam juridic, ci o creaţie originală. Principiile sale de bază sunt şi astăzi în vigoare"[2].
Constituţia Belgiei a servit, de altfel, în multe privinţe, ca o sursă de inspiraţie pentru alte constituţii, inclusiv pentru Constituţia română din 1866[3].
Dând expresie principiilor democratice ce se afirmau cu tot mai multă putere în Europa, Constituţia belgiană prevede că toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii, garantându-li-se libertatea individuală. Ea dispune că nici o pedeapsă nu poate fi stabilită şi nici aplicată decât în virtutea legii. Constituţia consacră inviolabilitatea domiciliului, libertatea cultelor, a învăţământului, a presei şi a întrunirilor. Ea prevede, în acelaşi timp, că fiecare cetăţean belgian are dreptul să se adreseze autorităţilor publice prezentându-le petiţii, însă numai organismele constituite au dreptul de a adresa petiţii în nume colectiv[4].
Ca o curiozitate a epocii, remarcăm că prin Constituţia belgiană este abolită "moartea civilă" (art.13) instituţie juridică anacronică, specifică perioadei anterioare adoptării sistemului modern de justiţie. De asemenea, este de remarcat că în constituţia belgiană se prevede în mod expres că nu se va putea institui pedeapsa confiscării bunurilor (art. 12).
Este recunoscută în mod expres separaţia puterilor, precizându-se în acelaşi timp că toate puterile emană de la naţiune.
Ca urmare a schimbărilor profunde survenite în mai multe etape, "piramida fostului stat unitar a
făcut loc unui sistem mai complex, la trei nivele, pus în aplicare prin reforma statului[5].
Nivelul superior îl ocupă Statul federal, Comunităţile şi Regiunile, care sunt - toate trei - egale în drepturi şi care intervin, pe picior de egalitate, dar în domenii diferite.
Nivelul imediat inferior este ocupat de provincii, dar acestea, în loc să fie subordonate - ca înainte de reformă - statului central, trebuie să acţioneze în cadrul comunităţilor federale, comunitare sau regionale, fiind subordonate tuturor autorităţilor superioare.
La baza edificiului se află comunele, cele mai apropiate de cetăţeni, care sunt subordonate autorităţilor superioare, în raport cu competenţele pe care le exercită. Ele sunt finanţate şi controlate în special de către regiuni.
- Puterea legislativă
Puterea legislativă la nivel federal este exercitată de cele două Camere - Camera reprezentanţilor şi Senatul. In timp ce prima - în sistemul Constituţiei din 1831 - era aleasă exclusiv de cetăţenii care au împlinit vârsta de 18 ani, cea de a doua cuprindea (şi cuprinde şi azi) atât membri aleşi, cât şi membri desemnaţi de consiliile provinciale şi membri aleşi propriu zis de către Senat (art.47 şi 53)._
In ce priveşte corpurile legiuitoare sunt de remarcat o serie de dispoziţii importante ulterioare. Astfel, potrivit legilor din 7 februarie 1921 şi 28 iulie 1981, deputaţii sunt aleşi prin vot direct de cetăţenii care au împlinit vârsta de 18 ani, domiciliaţi de cel puţin 6 luni în aceeaşi localitate. Alegerile se fac printr-un sistem de reprezentare proporţională. Votul este obligatoriu şi secret (art.47).
Camera reprezentanţilor cuprinde, potrivit reformei din 14 ianuarie 1992, 150 deputaţi aleşi pe arondismente (anterior numărul acestora era de 212). Pentru ca cineva să fie ales în Camera reprezentanţilor, trebuie să fie belgian prin naştere sau să beneficieze de naturalizare deplină, să aibă întreaga capacitate a drepturilor sale civile şi politice, vârsta de 25 ani împliniţi şi domiciliul în Belgia. Membrii Camerei reprezentanţilor sunt aleşi pe o perioadă de 4 ani. Printr-o lege din 24 mai 1994 au fost stabilite măsuri pentru a se asigura o reprezentare echilibrată a bărbaţilor şi femeilor pe listele de candidaţi în alegeri.
In ce priveşte Senatul, condiţiile pentru ca o persoană să fie aleasă sunt asemănătoare - afară de plafonul de vârstă, care trebuie să fie de cel puţin 40 de ani. Senatul se compune din 71 de membri, dintre care 40 sunt aleşi prin vot direct - respectiv 25 de colegiul electoral olandez şi 15 de către colegiul electoral francez -, având un mandat de patru ani, iar 31 sunt cooptaţi de către cei aleşi[6]. Atât deputaţii cât şi senatorii beneficiază de gratuitate pe căile de comunicaţii ale statului (art.56). Indemnizaţia lor este diferită, membrii Camerei reprezentanţilor beneficiind de 12.000 franci anual, în timp ce senatorii nu primesc salariu dar au dreptul să fie despăgubiţi pentru cheltuielile efectuate, indemnizarea lor fiind stabilită la 4.000 de franci pe an.
Anumite competenţe revin exclusiv Camerei Reprezentanţilor, cum ar fi: controlul guvernului federal, votarea bugetului şi descărcarea sa de gestiune, precum şi votarea "moţiunilor de neîncredere constructive". In trecut, orice moţiune de neîncredere s-ar fi adoptat de Parlament ducea automat la demisia Guvernului. În prezent, acest lucru nu se petrece decât dacă s-a produs o majoritate alternativă la guvernare.
Există şi probleme de competenţa exclusivă a Senatului, cum ar fi reglementarea conflictelor de interese între Parlamentul federal şi Consiliile comunitare şi regionale.
Sunt situaţii când cele două Camere îşi exercită alternativ competenţa: prezentarea de candidaţi pentru Curtea de Arbitraj, Curtea de Casaţie şi Consiliul de Stat.
Majoritatea competenţelor sunt exercitate împreună de cele două Camere, dar în caz de dezacord ultimul cuvânt aparţine Camerei reprezentanţilor. În Belgia, Senatul este mai mult o Cameră de reflecţie şi nu îşi exprimă părerea asupra unui proiect de lege decât dacă apreciază că acest lucru este necesar.
Este totuşi necesar votul ambelor Camere pentru revizuirea Constituţiei, votarea unor legi specializate şi ratificarea tratatelor internaţionale[7].
- Atribuţiile Regelui
Puterile constituţionale ale Regelui sunt ereditare, în descendenţă directă, naturală şi legitimă, pentru urmaşii săi de sex masculin, în ordinea naşterii şi "cu excluderea perpetuă a femeilor şi a descendenţilor lor" (art.60).
Constituţia prevede că "va fi decăzut din drepturile sale la coroană prinţul care s-ar căsători
fără consimţământul regelui sau al celor care, în lipsa sa, exercită puterile în cazurile
prevăzute de Constituţie"(art.60 alin.2).
Este de remarcat şi prevederea potrivit căreia Regele nu poate să fie în acelaşi timp şeful unui alt stat decât cu asentimentul ambelor Camere. Persoana Regelui este inviolabilă, numai miniştrii săi fiind responsabili. În schimb, nici un act al Regelui nu poate avea efecte dacă nu este contrasemnat de un ministru care, prin acest fapt, îşi asumă responsabilitatea.
În ceea ce priveşte atribuţiile Regelui, el numeşte şi revocă pe miniştri, conferă gradele militare, numeşte în funcţii administrative şi diplomatice, comandă forţele armate, declară războiul şi încheie pacea, încheie tratate de alianţă şi de comerţ (art.65, 66, 68). Tratatele de comerţ şi cele care ar putea "să greveze statul" ori să oblige pe cetăţenii belgieni în mod individual nu îşi produc efecte decât după ce au întrunit şi asentimentul Camerelor. Constituţia prevede că nici o cesiune, nici un schimb sau o adăugare de teritoriu nu poate avea loc decât în virtutea unei legi.
O dispoziţie interesantă este aceea care prevede că în nici un caz articolele secrete ale unui tratat
nu pot să anuleze articolele sale făcute publice.
Regele poate să dizolve Camerele fie simultan, fie succesiv, convocând apoi alegătorii în termen de 40 de zile pentru a desemna noi organe legislative (art.71). El are şi dreptul de a amâna deschiderea şedinţelor Camerelor, dar aceasta numai pe timp de o lună în cursul aceleiaşi sesiuni (art.72).
Printre alte atribuţii ale Regelui este şi aceea de a reduce pedepsele, de a bate monedă, de a conferi titluri nobiliare şi ordine militare.
Potrivit Constituţiei belgiene, Regele este major la vârsta de 18 ani (art.80). Dacă la moartea unui rege succesorul său legitim este minor, Camerele se vor întruni pentru a desemna regenţa (art.81). Spre deosebire de alte constituţii, regenţa nu poate fi conferită decât unei singure persoane, care va trebui să depună un jurământ identic aceluia pe care îl depune regele atunci când este încoronat. În timpul regenţei nu pot fi efectuate modificări ale constituţiei.
Actualul şef al statului este Regele Albert al II-lea, aflat la conducerea ţării din 9 august 1993. El este fiul lui Leopold al IlI-lea (1934-1951), devenind rege la moartea fratelui său mai mare Boudouin I (1951-1993).
Prim-ministru este Guy Verhofstadt, învestit la 12 iulie 1999 şi reivestit la 18 mai 2003.
3.2.4 Miniştrii
Cu privire la miniştri, Constituţia prevede că ei trebuie să fie în mod obligatoriu cetăţeni belgieni sau să fi obţinut naturalizarea belgiană cu drepturi depline (art.86). Nici un membru al familiei regale nu poate să fie ministru. In cele două Camere, miniştrii nu dispun de vot deliberativ decât dacă sunt membri ai Camerelor respective. Indiferent dacă sunt şi deputaţi sau senatori, miniştrii au dreptul să participe la şedinţele Camerelor şi să fie ascultaţi - dacă solicită aceasta. Ordinul verbal sau scris al Regelui nu poate, în nici un caz, să-i exonereze pe miniştri de responsabilităţile lor. Camera reprezentanţilor are dreptul să-i acuze pe miniştri şi să-i traducă în faţa Curţii de Casaţie, care în asemenea situaţii îi va judeca în Camere reunite. Este de remarcat şi prevederea care dispune că Regele nu poate să-i graţieze pe miniştrii condamnaţi de Curtea de Casaţie, decât la cererea expresă a uneia din cele două Camere.
3.25Puterea judiciară
In ce priveşte puterea judiciară (Cap.III, art.91-107), Constituţia belgiană prevede că nici un tribunal şi nici o jurisdicţie contencioasă nu pot să fie stabilite decât în virtutea legii. Curtea de Casaţie este unică pentru toţi belgienii. Şedinţele tribunalelor sunt publice, cu excepţia cazului când această publicitate ar fi dăunătoare pentru ordinea publică sau bunele moravuri. Pentru a recurge însă la o asemenea măsură, tribunalul va trebui să se pronunţe în mod expres printr-o hotărâre. In materia delictelor politice, hotărârea de a renunţa la publicitate nu poate fi adoptată decât în unanimitate. Sentinţele judecătoreşti trebuie motivate şi pronunţate în şedinţe publice. In problemele criminale şi pentru delicte politice de presă funcţionează instituţia juriului.
Este de observat că în sistemul belgian inamovibilitatea judecătorilor este cât se poate de puternică. Judecătorii sunt numiţi pe viaţă direct de către rege (art. 100). Nici un judecător nu poate să fie schimbat din funcţie ori suspendat decât ca urmare a unei judecăţi. Transferarea unui judecător nu poate avea loc decât ca urmare a unei noi numiri şi numai cu consimţământul său.
3.26Supremaţia legii
Mai remarcăm, dintre dispoziţiile Constituţiei belgiene, pe aceea potrivit căreia nici un jurământ nu poate fi impus decât în virtutea legii (art. 127). In ceea ce priveşte protecţia străinilor, se precizează că orice străin care se găseşte pe teritoriul belgian se bucură de protecţia acordată persoanelor şi bunurilor, cu excepţia unor cazuri anume stabilite (art. 128). Nici o lege, nici o hotărâre sau regulament al administraţiei nu poate fi considerată obligatorie decât după ce a fost în prealabil publicat. In ce priveşte Constituţia, ea precizează că aceasta nu poate fi suspendată nici total şi nici parţial. Numai puterea legislativă are dreptul să decidă dacă este cazul să se efectueze o revizuire a Constituţiei (art. 131). Intr-o asemenea situaţie, cele două Camere se dizolvă de plin drept, sunt convocate noi Camere care - cu acordul regelui şi cu o majoritate de două treimi - vor aduce modificările necesare.
- 7Modificări constituţionale. Regiuni şi structuri lingvistice
Constituţia belgiană a suferit pe parcursul timpului numeroase modificări, care nu i-au alterat însă principiile fundamentale şi nici structura de principiu. Printr-o serie de legi ulterioare cu valoare constituţională, au fost introduse modificări, întregindu-se dispoziţiile fundamentale cu elemente noi, spre a se asigura Constituţiei un caracter modern, în concordanţă cu elementele noi survenite.
In ceea ce priveşte teritoriul, trebuie precizat că potrivit unei legi constituţionale din 24 decembrie 1970, Belgia cuprinde patru regiuni lingvistice: regiunea de limbă franceză (valonă), regiunea de limbă olandeză (flamandă), regiunea bilingvă Bruxelles (capitala) şi regiunea de limbă germană. Fiecare comună a regatului face parte dintr-una din aceste regiuni lingvistice. Limitele celor patru regiuni stabilite nu pot fi modificate decât printr-o lege adoptată cu majoritate de voturi în fiecare grup lingvistic al fiecărei Camere, cu condiţia ca majoritatea membrilor fiecărui grup să fie reunit şi astfel totalul voturilor pozitive exprimate să atingă două treimi din sufragiile exprimate. Constituţia a precizat, de altfel, printr-un text adoptat la 17 iulie 1980, existenţa în Belgia a trei comunităţi distincte: comunitatea franceză (valonă), comunitatea olandeză (flamandă) şi comunitatea de limbă germană (art. 1 şi 107).
Dintre modificările mai importante ale Constituţiei belgiene semnalăm şi pe aceea din 17 iulie 1980, prin care au fost create un Consiliu şi un Executiv al comunităţii valone şi un Consiliu şi un Executiv al comunităţii flamande. Potrivit acordurilor de la Saint-Michel, concretizate în Legea specială din 16 iulie 1993, având ca obiectiv să desăvârşească structura federală a statului, membrii consiliilor regionale sunt aleşi prin vot direct de către cetăţenii cu drept de vot.
Cele două consilii îşi exercită competenţa asupra regiunii valone şi, respectiv, asupra regiunii flamande, în condiţiile stabilite de lege. Consiliile celor două comunităţi au dreptul de a elabora reglementări în problemele culturale, de învăţământ, ale colaborării dintre comunităţi. Decretele adoptate au forţă de lege în regiunea de limbă franceză (valonă) şi respectiv în cea de limbă olandeză (flamandă).
Prin Legea specială din 12 ianuarie 1989 referitoare la instituţiile bruxelleze a fost constituit şi Consiliul Regiunii Bruxelles-Capitala, având o componenţă mixtă.
Cea mai recentă modificare a Constituţiei, din 1993, a stabilit structura federală a statului, Belgia reunind în prezent trei regiuni care se bucură de o largă autonomie - Bruxelles, Flandra şi Valonia - şi trei comunităţi lingvistice: flamanda, franceza şi germana.
Protecţia diferitelor grupuri lingvistice cunoaşte în Belgia anumite proceduri speciale: "Procedura de alarmă" este folosită de membrii unui grup lingvistic parlamentar, care estimează că prin adoptarea unei anumite legi s-ar produce o discriminare faţă de locuitorii respectivi. În acest caz, votarea se amână iar Guvernul trebuie să prezinte un aviz motivat. "Votul cu majoritate specială" impune obţinerea unei majorităţi înăuntrul fiecarui grup lingvistic, dacă se doreşte amendarea unor legi care privesc organizarea statului[8].
În ce priveşte miniştrii, este de semnalat că o modificare din 24 decembrie 1970 dispune că, exceptând eventual pe primul ministru, Consiliul de miniştri trebuie să cuprindă un număr egal de miniştri de expresie franceză şi de expresie olandeză. Este valabilă în continuare regula că nici un membru al familiei regale nu poate să fie ministru. Miniştrii nu au drept de vot deliberativ în nici una din Camere, afară de cazul când ei fac parte din acestea, ca membri.
3.2.8. Instituţii regionale
În ceea ce priveşte instituţiile regionale, legea din 24 decembrie 1970 dispune că Belgia cuprinde trei regiuni: regiunea valonă, regiunea flamandă şi regiunea bruxelleză (art.107/4). Organele regionale au dreptul de a adopta reglementări cu valoare locală. În Parlament, legile vor trebui adoptate cu majoritate de sufragii în fiecare grup lingvistic al fiecărei Camere, cu condiţia ca majoritatea membrilor fiecărui grup să fie reunită iar totalul voturilor pozitive din fiecare grup să reprezinte două treimi din sufragiile exprimate.
În provincii şi comune sunt alese consilii şi colegii executive (art.108 bis şi 108 ter). În cazul în care aşezarea respectivă ar cuprinde membri ai unor grupuri lingvistice diferite, va trebui să se respecte paritatea alegerilor în consiliu. În colectivităţile bilingve se alege o comisie flamandă (olandeză) şi o comisie valonă (franceză) care dispune de competenţe în problemele şcolare şi de învăţământ. Pentru anumite situaţii, comisiile ţin şedinţe împreună, dar deciziile, pentru a fi valabile în acest caz, trebuie să obţină majoritatea voturilor fiecărei comisii.
[1] Horia C.Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Statele lumii de la A la Z, ediţia 8-a, Editura Meronia, Bucureşti, 2002, pag.71; Francis Delperee, Le regime politique de la Belgique, în Les regimes politiques des pays de l’U.E. et de la Roumanie, sous la direction de Genoveva Vrabie, Regia Autonomă „Monitorul Oficial", Bucureşti, 2002, p. 73 şi urm.
[2] La premiere constitution unitaire - La Belgique independante, http://belgium.fgov.be/abtb/history/fr_303113.htm
[3] Noua Constituţie a României şi noile constituţii europene, Editura "Cultura Naţională", Bucureşti, 1922, pag.5.
[4] Idem, pag.467-476; pentru textul Constituţiei din 1831 cu modificările ulterioare, a se vedea în special http://www.belgium.fgov.be
[5] Structure de l’Etat federal et des niveaux de pouvoir, http://belgium.fgov.be/abtb/federal/fr 305010.htm
[6] Commentaire Code electoral, par Jan Vanoosterweyck et Philippe Stellian, UGA, Bruxelles, Doc.1 B, pag.12.
[7] http://belgium.fgov.be/abtb/federal/fr 305020.htm
[8] http://www.senate,be/english/Senate Compo EN.html