Istoric şi evoluţie politică
Teritoriul pe care se găseşte astăzi Brazilia a fost ocupat încă din vechime de triburi indiene. Portughezul Pedro Alvares Cabral a descoperit acest teritoriu la 22 aprilie 1500. Ca urmare a acestei descoperiri a început acţiunea de colonizare a Braziliei odată cu expediţia lui Alfonso de Souza (15301532). Iniţial Brazilia era împărţită în 15 căpitănii ereditare, care se întindeau pe o distanţă de 50 de leghe de-a lungul coastelor şi pe o distanţă nedefinită în centrul ţării. Aceste căpitănii erau conduse de curteni ai Coroanei, dispunând de largi privilegii, al căror nume era donatarios. Dintre căpitănii, cea mai înfloritoare era cea de la Sao Vicente. Regele Portugaliei, Ioan al III-lea, a luat măsura unificării căpităniilor conduse de donatarios într-o administraţie centrală, condusă de un guvernator general[1].
Ofiţerii locali controlau căpităniile, iar punctele cele mai importante ale coastei au fost fortificate. În oraşe a fost stabilită o organizare municipală, similară cu cea portugheză. Perioada care a urmat s-a caracterizat printr-o puternică influenţă a misiunilor iezuite, dar şi prin încercări franceze sau olandeze de a pune în pericol suveranitatea portugheză asupra Braziliei. Expansiunea portugheză a continuat în pofida opoziţiei manifestată de alte puteri coloniale, reuşind să unifice ţara, să-i dezvolte economia - axată în special pe cultivarea trestiei de zahăr şi extragerea aurului -, şi să generalizeze folosirea limbii portugheze, care a constituit un important factor unificator.
Coloniştii, nemulţumiţi de administraţia portugheză, s-au răsculat împotriva puterii metropolitane, militând pentru independenţa ţării. Imperiul brazilian s-a proclamat independent în 1822, având drept conducător pe Pedro I. Imperiul instaurat în 1822 a durat până în 1889.
Prima constituţie braziliană datează din 1824, ea fiind modificată în 1834, pentru a asigura o mai mare descentralizare provinciilor, prin crearea unei adunări provinciale, dispunând de o putere locală considerabilă. Perioada imperiului a fost marcată de intervenţia pentru răsturnarea dictatorului argentinian Juan Manuel de Rosas (1852) şi intervenţia în războiul paraguaian (1864-1870). Economia imperiului se baza pe agricultura sclavagistă, puterea politică reală fiind în mâinile marilor fermieri care formau un fel de elită în această perioadă în Brazilia.
În 1831 Brazilia a acceptat să interzică traficul de sclavi, dar acesta a încetat de abia în 1851. În
- a fost adoptată o lege care declara liberi toţi copiii născuţi din sclavi. În 1884 provinciile Ceara şi Amazonas şi-au eliberat sclavii; o eliberare masivă a sclavilor a avut loc în 1885, dar abolirea definitivă a sclaviei, cu o compensaţie pentru proprietarii de sclavi, a fost hotărâtă de abia la 13 mai 1888.
Deşi imperiul brazilian reuşise unele realizări din punct de vedere economic şi începuse chiar o modernizare a ţării, monarhia se dovedea tot mai puţin aptă pentru a face faţă noilor schimbări, ceea ce a dus la abdicarea lui Pedro al II-lea şi abolirea monarhiei în 1889.
Evoluţia Braziliei după 1889 a fost marcată de promovarea în înaltele funcţii din stat a unor reprezentanţi ai elitei proprietarilor de plantaţii, de alternare a unor perioade de dictatură şi a unor perioade democratice. În 1891 a fost promulgată noua Constituţie, ce a fost caracterizată ca fiind prezidenţială, federală, democratică şi republicană. Noile state componente ale federaţiei dispuneau de mai multe puteri decât fostele provincii din epoca imperială.
Primul preşedinte ales, Deodoro da Fonseca, s-a dovedit incapabil să guverneze potrivit prevederilor noii Constituţii. Popularul vicepreşedinte care i-a luat locul, Marshall Floriano Peixoto, a restabilit liniştea şi ordinea. Perioada care a urmat a fost marcată pe de o parte prin constituirea unor noi state, dar şi prin încercări de rebeliune împotriva proprietarilor plantaţiilor de cafea, care continuau să domine economia şi politica ţării. O figură importantă în viaţa politica a ţării a fost Getulio Vargas, guvernatorul statului Rio Grande do Sul, care a preluat puterea în urma unei răscoale în 1930. El a guvernat ţara între 1930 şi 1945 şi apoi între 1951 şi 1954. Deşi a concentrat în mâinile sale puteri foarte mari, Vargas a dus o politică socială activă şi s-a aliat cu S.U.A. în războiul împotriva Germaniei şi Italiei. Revenit la putere în 1954, de astă dată prin alegeri, Vargas nu s-a dovedit la fel de abil pentru a domina forţele politice, fiind lipsit şi de o majoritate fermă în cadrul Congresului. O serie de acuzaţii, printre care cele privind implicarea sa în acţiunile de corupţie şi în asasinarea unui ziarist - adversar politic -, l-au făcut pe Vargas să demisioneze la 24 august 1954 şi apoi să se sinucidă.
Dintre preşedinţii care au urmat lui Getulio Vargas s-au remarcat Juscelino Kubitschek de Oliveira, Janio Quadros, Juao Goulard, acesta din urmă fiind răsturnat de o dictatură militară după ce încercase un program de reforme sprijinit de forţele de stânga. Răsturnarea lui Goulard a adus la putere un preşedinte militar, Castello Branco, care la 27 octombrie 1965 a semnat un Act instituţional suspendând toate partidele politice şi restaurând puterile prezidenţiale. A fost creat un sistem artificial de două partide. În decembrie 1966, Castello Branco a solicitat - într-o sesiune extraordinară a Congresului - aprobarea unei noi Constituţii, elaborată de un grup de experţi guvernamentali. Noul document, proclamat la 24 ianuarie 1967, cuprindea o serie de idei expuse în programul forţelor armate şi confirma extinderea puterii executive şi a guvernului central.
Printre schimbările importante aduse de noua Constituţie erau: alegerea indirectă a preşedintelui şi a vicepreşedintelui pe un singur tichet; reducerea mandatului prezidenţial de la 5 la 4 ani; competenţa tribunalelor militare de a judeca pe civilii care ar fi încălcat legile securităţii naţionale; conferirea către preşedinte a puterii de a emite decrete de urgenţă, fără consultarea Congresului; contestarea dreptului Congresului de a întârzia legislaţia solicitată de către executiv.
Preşedinţii Costa da Silva, Medici şi Geisel nu s-au îndepărtat prea mult de la programul administraţiei militare. La 13 decembrie 1968, corpurile legiuitoare au fost suspendate pe o durată nedefinită, executivul fiind autorizat să guverneze prin decrete.
Tranziţia către viaţa civilă s-a făcut treptat, începând din 1978. Revenirea la un guvern civil s-a produs în ianuarie 1985, când Colegiul electoral i-a ales pe Tancredo de Almeira Neves ca preşedinte, şi Jose Sarney ca vicepreşedinte.
Noua Adunare constituantă şi-a început lucrările în februarie 1987, Constituţia actuală a Braziliei fiind promulgată la 5 octombrie 1988.
În alegerile prezidenţiale, prin vot direct, a fost ales Fernando Collor de Mello, propus de Partidul Naţional al Reconstrucţiei, pe o platformă care viza dezvoltarea economică şi modernizarea. Collor a câştigat alegerile cu 43% din votul popular, în timp ce contra-candidatul său da Silva obţinea 38%, iar 19% din voturi reprezentau abţineri sau voturi nule.
Preşedintele Collor şi-a preluat funcţia la 15 martie 1990, în condiţiile unor dificultăţi economice şi a unei mari datorii externe. În septembrie 1992, împotriva sa s-a iniţiat procedura de impeachment pentru corupţie. El a demisionat la 29 decembrie 1992, în timp ce începea procesul său, iar Tlamar
Franco devenea preşedinte interimar. A urmat Fernando Henrique Cardoso, care şi-a început mandatul la 1 ianuarie 1995, fiind ales în octombrie 1994 cu cea mai populară majoritate cunoscută vreodată în Brazilia şi care a fost reales în 1998. Actualul şef al statului este Luiz Inacio Lulada Silva (de la 1 ianuarie 2003), ales cu 61,3% din voturi.
Analiza prevederilor Constituţiei din 1988
După cum s-a arătat, actuala Constituţie a Braziliei datează din 5 octombrie 1988, reflectând procesul de tranziţie a Braziliei de la dictatura militară la un regim democratic. Constituţia a suferit modificări prin Amendamentele nr.1 (1992), nr.2 (1992), nr.3 (1993), nr.4 (1993), nr.5 (1994) şi nr.6 (1994)[2].
Principiile fundamentale. Drepturile şi garanţiile constituţionale
Constituţia Braziliei specifică, în chiar primul său articol, că Republica Federativă a Braziliei, constituită ca urmare a uniunii indisolubile a statelor şi municipalităţilor şi a districtului federal, este un stat democratic, de drept, întemeiat pe suveranitate, dreptul de cetăţenie, demnitatea persoanei umane, valorile sociale, ale muncii şi liberei întreprinderi, precum şi ale pluralismului politic.
În conformitate cu prevederile Constituţiei, toate puterile emană de la popor, care le exercită prin intermediul reprezentanţilor săi aleşi, sau în mod direct. Puterile uniunii sunt: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească, care sunt independente una faţă de alta şi acestea colaborează în mod armonios.
Obiectivele fundamentale ale Republicii Federative a Braziliei sunt: edificarea unei societăţi libere, drepte şi solidare, garantarea dezvoltării naţionale, eradicarea sărăciei şi crearea unor condiţii de viaţă care să reducă inegalităţile sociale şi regionale, promovarea bunei stări pentru toţi, fără diferenţe de origine, rasă, sex, culoare, vârstă sau orice alte forme de discriminare.
Relaţiile internaţionale ale Republicii Federative a Braziliei se întemeiază pe principiile independenţei naţionale, drepturilor omului, autodeterminării, neintervenţiei, egalităţii statelor, apărării păcii, soluţionării paşnice a conflictelor, respingerii terorismului şi rasismului, cooperării cu toate popoarele pentru progresul umanităţii, acordării dreptului de azil.
O prevedere specială a Constituţiei dispune că Republica Federativă a Braziliei urmăreşte integrarea economică, politică, socială şi culturală a popoarelor latino-americane în scopul creării unei comunităţi latino-americane de naţiuni.
Titlul II al Constituţiei braziliene, care se referă la drepturile şi garanţiile fundamentale, cuprinde cinci capitole şi anume: cap.I, consacrat drepturilor şi îndatoririlor individuale şi colective: cap.II, consacrat drepturilor sociale; cap.III ce se referă la problemele naţionalităţii; cap.IV, referitor la drepturile politice şi cap.V, care defineşte statutul partidelor politice.
În ceea ce priveşte drepturile şi îndatoririle individuale şi colective enumerate de Constituţia Braziliei, acestea sunt în număr de 77. Este de reţinut că în afara drepturilor consacrate pe care le întâlnim în multe alte constituţii, în acest capitol întâlnim şi o serie de idei noi, care atestă caracterul modern al Constituţiei braziliene. Menţionăm, astfel, ideea că nimeni nu poate fi obligat sau oprit să facă ceva decât în baza legii (art.5.II); asigurarea asistenţei civile în stabilimentele individuale sau colective (art.5.VII); dreptul la respectul vieţii particulare, onoarei şi imaginii fiecărei persoane, care sunt inviolabile (art.5.X); principiul că asociaţiile pot fi dizolvate sau să li se suspende activităţile numai prin hotărâre judecătorească (art.5.XIX); dreptul fiecărei persoane de a primi de la agenţiile publice sau particulare informaţii care le interesează sau cu caracter general (art.5.XXIII); dreptul de a adresa petiţii guvernului, în apărarea drepturilor sau împotriva unor acte ilegale, de abuz al puterii (art.5.XXXIV lit.a); principiul că nu vor exista tribunale excepţionale (art.5.XXXVII); recunoaşterea instituţiei juriului (art.5.XXXVIII); ideea că acţiunea unor grupări armate, civile sau militare, împotriva ordinii constituţionale şi a statului democratic este o crimă (art.5.XLIV); principiul potrivit căruia femeilor deţinute li se vor crea condiţii pentru a fi împreună cu copiii lor în perioada de alăptare (art.5.L); principiul potrivit căruia nu este permisă extrădarea străinilor în temeiul unor infracţiuni politice sau ideologice (art.5.LII); regula potrivit căreia nimeni nu poate fi arestat decât dacă este surprins în flagrant delict sau în baza unui ordin scris al unei autorităţi judiciare competente (art.5.LXI); principiul potrivit căruia statul trebuie să acorde compensaţii pentru erori judiciare (art.5.LXXV) etc.
Capitolul II, care se referă la drepturile, sociale enumeră în art.7 drepturile muncitorilor rurali şi urbani, printre care protecţia împotriva concedierii arbitrare, asigurarea de şomaj, salariul minim la nivelul economiei naţionale, plata sporită a muncii de noapte, participarea la profituri sau la rezultatele unei activităţi indiferent de salariu, alocaţia de familie, un program normal de ore de muncă, recunoaşterea contractelor colective, asigurarea de accidente, interzicerea oricărei discriminări etc.
În ce priveşte drepturile asociaţiilor sau uniunilor profesionale, acelaşi capitol prevede că negocierile colective de muncă urmează a fi efectuate cu participarea uniunilor, acestea având dreptul să apere interesele individuale sau colective ale diferitelor categorii de muncitori, inclusiv litigiile de muncă şi administrative. Pe de altă parte, se prevede interzicerea concedierii unor funcţionari ai uniunilor, din momentul înregistrării candidaturii lor la o funcţie de conducere sau de reprezentare a unei asemenea uniuni şi în cazul în care ei au fost aleşi; se mai interzice concedierea lor şi timp de un an după încetarea acestei funcţii, cu excepţia situaţiei în care ei ar comite o infracţiune prevăzută prin lege. Constituţia mai prevede (art.9) că dreptul la grevă este garantat, fiind de competenţa muncitorilor de a decide exercitarea lui în scopurile menţionate.
Capitolul III, ce se referă la naţionalitate, prevede dobândirea cetăţeniei prin naştere sau prin naturalizare. Cetăţenia braziliană se dobândeste prin naştere de către persoanele născute pe teritoriul Braziliei, chiar din părinţi străini, cu condiţia însă ca ei să nu fie în serviciul altor ţări. De asemenea, dobândesc cetăţenia prin naştere persoanele născute în străinătate dintr-un tată sau o mamă braziliană, cu condiţia ca ambii sau unul din ei să fie în serviciul Republicii Federative a Braziliei. Mai dobândesc cetăţenia braziliană prin naştere persoanele născute în străinătate dintr-un tată sau mamă braziliană, cu condiţia ca ei să vină să locuiască în Brazilia şi să opteze pentru naţionalitatea braziliană.
Prin naturalizare, dobândesc cetăţenia braziliană aceia care sunt originari din ţările de limbă portugheză, domiciliază un an neîntrerupt şi au o reputaţie morală bună, dar şi cetăţenii de orice naţionalitate, rezidenţi în Brazilia de peste 15 ani, care n-au suferit pedepse criminale.
O dispoziţie aparte este aceea care prevede că drepturile inerente brazilienilor vor putea fi acordate cetăţenilor portughezi având reşedinţa în Brazilia, pe bază de reciprocitate. Legea nu poate stabili discriminări între cetăţenii brazilieni naturalizaţi şi cei născuţi, cu excepţia cazurilor prevăzute de Constituţie.
Constituţia Braziliei mai prevede că o serie de funcţii în stat sunt rezervate exclusiv celor care au cetăţenia braziliană prin naştere (preşedintele şi vicepreşedintele republicii, preşedintele Camerei, preşedintele Senatului, preşedintele Curţii Supreme Federale, diplomaţii de carieră şi ofiţerii forţelor armate).
Cetăţenia braziliană poate fi pierdută prin anularea hotărârii de naturalizare sau prin dobândirea unei alte cetăţenii. Se exceptează totuşi de la pierderea cetăţeniei braziliene situaţia în care se produce recunoaşterea naţionalităţii originare în virtutea dreptului străin sau când naturalizarea a fost impusă potrivit reglementărilor străine unui cetăţean brazilian rezident într-un stat străin, ca o condiţie a permanenţei sale în acest teritoriu sau pentru exercitarea drepturilor civile.
Tot în cadrul prevederilor cu privire la naţionalitate există o dispoziţie (art. 13) care precizează că limba portugheză este limba oficială a Repubilcii Federative a Braziliei.
Capitolul IV se referă la drepturile politice şi prevede că suveranitatea poporului poate fi exercitată prin sufragiu universal şi prin votul direct şi secret, prin plebiscit, referendum sau iniţiativă populară. Participarea la alegeri este obligatorie pentru persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani, dar opţională pentru cei care sunt analfabeţi, cei care au depăşit 70 de ani sau au vârsta între 70 şi 80 de ani. Străinii nu pot fi înregistraţi în listele electorale şi nici obligaţi să efectueze serviciul militar. Condiţiile de eligibilitate prevăd: naţionalitatea braziliană, exerciţiul deplin al drepturilor politice, înscrierea în listele electorale, domiciliul într-o circumscripţie electorală, calitatea de membru al unui partid politic şi o vârstă minimă. Această vârstă este de 35 de ani pentru preşedinte, vicepreşedinte şi senatori, 30 de ani pentru guvernatori şi viceguvernatori, 21 pentru deputaţi, primari şi 18 ani pentru consiliile municipale.
O dispoziţie interesantă este aceea care prevede că preşedintele republicii, guvernatorii de state şi de districte federale şi primarii, precum şi aceia care le-au succedat sau i-au înlocuit în timpul ultimelor 6 luni înainte de alegeri, nu sunt eligibili în aceleaşi funcţii. Pentru a putea participa, ei trebuie să demisioneze din funcţiile lor cu cel puţin 6 luni înainte de alegeri.
Membrii forţelor armate pot fi înregistraţi şi desemnaţi drept candidaţi dacă au mai puţin de 10 ani de serviciu, caz în care vor trebui să se retragă din activităţile militare, iar dacă au mai mult de 10 ani de serviciu vor fi eliberaţi din sarcinile lor militare de către superiori; dacă vor fi aleşi - vor fi automat trecuţi în retragere.
Capitolul V, care se referă la partidele politice, cuprinde dispoziţii privitoare la condiţiile în care aceste partide pot fi constituite, respectându-se suveranitatea naţională, regimul democratic şi pluralismul. Se mai prevede, printre altele, că partidele politice trebuie să aibă caracter naţional, că ele trebuie să se abţină de a primi asistenţă financiară de la entităţi străine, un guvern sau un subordonat al acestora; că ele trebuie să dea socoteală de cheltuieli Curţilor electorale şi să acţioneze în cadrul Congresului naţional în conformitate cu legea. Partidelor politice li se asigură autonomia de a stabili structura lor internă, organizarea şi operaţiunile pe care le desfăşoară, urmând ca printr-o lege să fie stabilite regulile referitoare la loialitatea de partid şi disciplină.
După verificarea condiţiilor legale, partidele vor fi înregistrate la Curtea Supremă Electorală. Partidele politice sunt îndreptăţite să gestioneze fondurile partidelor şi să aibă acces liber la radio şi televiziune, în condiţiile prevăzute de lege. Partidele politice nu au dreptul de a înfiinţa organizaţii paramilitare.
Organizarea statului
Titlul III din Constituţia Braziliei este consacrat organizării statului. Constituţia precizează că organizarea politică şi administrativă a Republicii Federative a Braziliei cuprinde: uniunea, statele, districtul federal, municipalităţile, fiecare dintre acestea fiind autonomă în măsura în care Constituţia dispune.
Uniunea dispune de proprietăţile care îi aparţin în prezent şi care îi sunt atribuite, precum şi de teritoriile neocupate, în scopul apărării frontierelor, de căile de comunicaţii, lacuri, râuri, resursele naturale şi platoul continental, precum şi de zona economică exclusivă, de marea teritorială, resursele
hidraulice, minerale etc.
Uniunea are dreptul să întreţină relaţii cu statele străine şi să participe în organizaţiile internaţionale, să declare războiul şi pacea, să asigure apărarea naţională, să declare starea de asediu, să emită monedă, să elaboreze şi să aducă la îndeplinire planuri pentru amenajarea teritoriului, în scopul dezvoltării economice şi sociale, să întreţină serviciile poştale şi aerine. Printre alte atribuţii ce sunt în competenţa exclusivă a Uniunii, Constituţia prevede dreptul acesteia de a permite unor forţe străine, în situaţii prevăzute în legea specială, să tranziteze teritoriul naţional sau să rămână pe acesta, în mod temporar (art.21.IV). Se mai prevede, totodată, printre atribuţiile Uniunii, dreptul de a-şi organiza şi menţine serviciile oficiale de statistică, geografie, geologie şi cartografie, în scop naţional, de a promova apărarea permanentă împotriva unor dezastre, în special împotriva secetei şi inundaţiilor, de a stabili un serviciu naţional pentru gospodărirea resurselor hidrice, de a stabili directive pentru dezvoltarea urbană, de a înfăptui servicii de poliţie maritimă, aeriană şi de frontieră.
O atribuţie importantă prevăzută de art.21.XXIII este aceea privind controlul şi folosirea energiei nucleare în scopuri paşnice.
Uniunea dispune de puterea exclusivă de a legifera într-o serie de domenii cum ar fi legislaţia civilă, comercială, penală, electorală, agrară, maritimă, aeronautică, dreptul spaţial şi dreptul muncii. În afara acestor ramuri, în care puterea de a legifera aparţine Uniunii, ea este competentă şi într-o serie de alte materii, cum ar fi comerţul efectuat între state, regimul traficului şi transporturilor, regimul populaţiei indiene, al naţionalităţii, emigrării, imigrării, securităţii sociale, apărării teritoriului.
Există anumite domenii în care atât Uniunea cât şi statele federale au dreptul de a emite legi, cum ar fi domeniul fiscal, al producerii şi consumului, regimul vânătorii, pescuitului, apărării naturii, protejarea moştenirii istorice, culturale şi artistice, educaţia, procedura judiciară, protecţia copiilor, a persoanelor handicapate.
În asemenea situaţii, competenţa Uniunii este limitată la stabilirea unor reguli generale care nu exclud competenţe suplimentare din partea statelor. În cazul în care nu există o lege federală sau reguli generale, statele îşi vor putea exercita deplina lor competenţă legislativă.
O prevedere importantă este şi aceea care dispune că apariţia unei legi generale suspendă
aplicaţiunea legilor statelor, în măsura în care acestea sunt contrare.
Statele federate sunt guvernate de constituţiile şi legile lor. Urmând exemplul Constituţiei americane, Constituţia Braziliei înscrie în mod expres principiul că toate puterile care nu sunt prohibite statelor de a fi exercitate, aparţin acestora. În proprietatea statelor se găsesc zone de pământ, ape, râuri,
teritorii neocupate - în măsura în care nu sunt incluse în proprietatea Uniunii.
Numărul deputaţilor statelor în Adunările legislative va reprezenta de 3 ori mai mult decât numărul acestora în Camera Deputaţilor şi când numărul de 36 va fi atins, va fi sporit cu atâţia membri cu cât numărul deputaţilor federali excede cifra 12. Termenul pe care sunt aleşi deputaţii statelor este de 4 ani. Adunările legislative au dreptul să adopte reglementări interne de poliţie şi administrative, precum şi ale secretariatelor lor. De asemenea, prin lege va fi asigurată iniţiativa populară în procesul legislativ în cadrul statului.
Guvernatorii şi viceguvernatorii statelor sunt aleşi pe 4 ani, iar alegerile pentru aceştia se desfăşoară cu 90 de zile înainte de sfârşitul mandatului predecesorilor lor.
Municipalităţile sunt reglementate printr-o lege organică. Alegerile pentru municipalităţi se desfăşoară în conformitate cu prevederile Constituţiei Braziliei şi ale constituţiilor statelor respective.
Primarii, viceprimarii şi consilierii sunt aleşi pe un interval de 4 ani, prin alegeri directe, care se ţin simultan în întreaga ţară. Investitura primarului şi a viceprimarului au loc în ziua de 1 ianuarie a anului următor anului alegerilor. Numărul consilierilor se stabileşte în proporţie cu numărul populaţiei. Membrii consiliilor sunt inviolabili pentru opiniile exprimate şi pentru votul pe care l-au exprimat.
Primarii pot fi judecaţi numai de Curtea de justiţie.
Municipalităţile au dreptul de a emite legi în probleme de interes local şi a aduce completări legislaţiei federale sau a statelor în domeniile în care este cazul. Ele pot institui şi colecta impozite în cadrul jurisdicţiei lor, să creeze , să organizeze sau să desfiinţeze districte în conformitate cu legislaţia statului, să înfăptuiască programe de educaţie, programe tehnice şi financiare de cooperare, de dezvoltare urbană şi a teritoriului, să promoveze protejarea moştenirii istorice şi culturale locale. Municipalităţile sunt controlate de Camera municipală şi de Curtea de Conturi.
Districtul federal, care nu poate fi împărţit în municipalităţi, va fi guvernat de o lege organică, prevederile Constituţiei privind puterile legislative şi alegerea guvernatorilor aplicându-se în mod corespunzător.
Teritoriile pot fi împărţite în municipalităţi. În municipalităţile care au peste 100.000 de locuitori vor exista instanţe judiciare de primă şi de a doua instanţă, membri ai acuzării publice şi apărători publici federali.
Uniunea nu va interveni în problemele statelor sau ale districtelor federale decât în cazuri cu totul speciale, cum ar fi menţinerea integrităţii naţionale, respingerea unei invazii străine, pentru a pune capăt unei grave încălcări a ordinii publice, pentru a garanta liberul exerciţiu al puterilor unităţilor federaţiei, pentru a asigura politica financiară a federaţiei sau aplicarea legilor ori respectarea unor principii constituţionale ca, de pildă, forma republicană, sistemul reprezentativ şi democratic, drepturile persoanelor.
Constituţia cuprinde prevederi detaliate legate de administraţia publică, de principiile pe care aceasta trebuie să se întemeize, precum şi de drepturile funcţionarilor publici, stabilind în mod concret o serie de prevederi legate de drepturile acestora. Sunt înscrise şi o serie de prevederi legate de membrii forţelor armate şi funcţionarii serviciilor militare.
Puterile statului
Puterea legislativă
Constituţia Braziliei consacră principiul separaţiei puterilor.
Puterea legislativă aparţine Congresului naţional, care se compune din Camera Deputaţilor şi Senatul federal, fiecare alese pe o durată de 4 ani.
Camera deputaţilor se compune din reprezentanţi ai poporului, aleşi printr-un sistem proporţional în fiecare stat, teritoriu şi district federal. Fiecare teritoriu alege 4 deputaţi.
Senatul federal este compus din reprezentanţii statelor şi ai districtului federal, aleşi prin majoritatea de voturi, fiecare stat şi district federal alegând 3 senatori pentru o perioadă de 8 ani. O treime şi respectiv două treimi din reprezentanţii statelor şi ai districtului federal urmează să fie reînoiţi la fiecare 4 ani în mod alternativ. Fiecare senator este ales împreună cu 2 supleanţi. Cu excepţia unor cazuri speciale, hotărârile fiecărei Camere şi ale comitetelor lor vor fi luate cu majorităţi simple, când majoritatea absolută a membrilor este prezentă.
În ce priveşte puterile Congresului, acesta adoptă legile din competenţa uniunii. Este de competenţa exclusivă a Congresului naţional ratificarea tratatelor internaţionale din care rezultă sarcini cu privire la proprietatea naţională; autorizarea preşedintelui republicii de a declara război ori de a permite trupelor străine să treacă pe teritoriul naţional; autorizarea preşedintelui şi a vicepreşedintelui de a lipsi din ţară mai mult de 15 zile, de a opri actele normative ale puterii executive care depăşesc autoritatea lor şi limitele delegării legislative. De asemenea, sunt de competenţa exclusivă a Congresului naţional: asigurarea apărării competenţei legislative în faţa amestecului altor puteri, luarea în considerare a actelor de concesiune sau reînoirea lor pentru staţiile de radio şi televiziune; autorizarea preşedintelui de a aproba organizarea unui referendum, precum şi de a autoriza exploatarea resurselor hidrice sau prospectarea surselor minerale în teritoriile indiene.
Este de competenţa exclusivă a Camerei Deputaţilor de a autoriza, cu majoritate de două treimi, procedura legală împotriva preşedintelui, vicepreşedintelui sau ministrului de stat.
Senatul, în schimb, are în competenţa sa dreptul de a efectua procedura judiciară şi judecarea preşedintelui şi a vicepreşedintelui, pentru crime şi malversaţiuni, precum şi a miniştrilor de stat pentru crime de aceeaşi natură. De asemenea, tot Senatul are dreptul exclusiv de a desfăşura proceduri şi judecata magistraţilor Curţii Supreme Federale, Procurorului General al Republicii, Avocatului General al Uniunii pentru crime sau malversaţiuni.
Deputaţii şi senatorii se bucură de inviolabilitatea opiniilor lor şi a votului exprimat. Ei nu pot fi arestaţi decât în caz de flagrant delict. Deputaţii şi senatorii vor fi judecaţi de Curtea Supremă Federală. Imunităţile deputaţilor şi senatorilor se menţin pe durata stării de asediu; ei nu pot fi suspendaţi decât prin votul a două treimi din membrii Camerei din care fac parte, în situaţia unor acte comise în afara sediului Congresului.
Regimul deputaţilor şi senatorilor este amplu tratat în Constituţia braziliană. Se prevede, de pildă, că după asumarea mandatului ei nu pot să fie proprietari, administratori sau directori ai unor companii care se bucură de beneficii din contracte încheiate cu statul.
Sesiunile Congresului naţional au loc în capitala federală, între 15 februarie - 30 iunie şi 1 august - 15 decembrie.
În cadrul Congresului naţional şi al ambelor Camere funcţionează comisii permanente şi temporare, în compunerea cărora sunt reprezentate în mod proporţional grupurile parlamentare. Comisiile dezbat legile, desfăşoară audienţe publice, solicită informaţii miniştrilor, primesc petiţii, solicită mărturii din partea unor autorităţi sau cetăţeni şi examinează infăptuirea programelor de dezvoltare.
Procesul legislativ se referă la procedura amendamentelor la Constituţie, legile suplimentare, legile ordinare, legile delegate, măsurile provizorii, decretele legislative şi rezoluţiile.
Amendamentele la Constituţie pot fi efectuate la propunerea unei treimi din membrii Camerei Deputaţilor sau ai Senatului, a preşedintelui republicii, sau a mai mult de jumătate din adunările legislative ale unităţilor federaţiei. Constituţia nu poate fi amendată în timpul unei intervenţii federale, a unei stări de apărare sau de asediu. Propunerea se discută şi se votează în fiecare Cameră, în două lecturi, trebuind să întrunească 3/5 din votul membrilor respectivi. Amendamentul la Constituţie este promulgat de corpul director al Camerei Deputaţilor şi al Senatului federal. Cu toate acestea, nu vor putea fi luate în considerare amendamente care privesc forma federativă a statului, votul direct, secret, universal şi periodic, separaţia puterilor statului, drepturile şi garanţiile individuale.
Iniţiativa elaborării sau modificării legilor, indiferent de categoria acestora, aparţine membrilor sau comisiilor celor două Camere, preşedintelui republicii, Curţii Supreme Federale, Curţilor Superioare, Procurorului General al Republicii, dar şi cetăţenilor - în anumite situaţii.
Preşedintele Republicii poate opune dreptul său de veto, dacă consideră că o lege - total sau parţial - este neconstituţională sau contrară interesului public. Neexercitarea acestui drept în termen de 15 zile este considerată ca o sancţionare tacită a legii. În cazul exercitării unui veto prezidenţial, legea se reexaminează în şedinţă comună a Congresului, în termen de 30 de zile, iar veto-ul poate fi respins prin majoritatea absolută a deputaţilor şi senatorilor, prin vot secret.
1.2.32Puterea executivă
Puterea executivă este exercitată de preşedintele Republicii, asistat de miniştri de stat.
Preşedintele are, printre altele, puterea exclusivă de a numi şi demite pe miniştrii de stat, de a declanşa procedura legislativă în anumite cazuri, de a sancţiona, promulga şi ordona publicarea legilor, de a exercita dreptul de veto cu privire la anumite legi, total sau în parte, de a întreţine relaţiile cu statele străine , de a acredita reprezentanţii diplomatici, de a încheia tratate internaţionale, de a exercita prerogativa de comandant suprem al forţelor armate, de a numi înalţi demnitari ai statului etc.
În Constituţie sunt prevăzute expres ce anumite acte ale preşedintelui pot constitui fapte criminale. Dacă acuzaţiile împotriva preşedintelui sunt acceptate de către o majoritate de două treimi a membrilor Camerei Deputaţilor, el va fi supus judecăţii Curţii Supreme Federale pentru ofense criminale comune, sau în faţa Senatului, pentru fapte criminale. În asemenea situaţii el va putea fi suspendat din funcţie de către instanţele menţionate. Dacă după o perioadă de 180 de zile judecata nu sa încheiat, suspendarea preşedintelui ia sfârşit fără a prejudicia asupra mersului normal al judecăţii.
Miniştrii de stat sunt aleşi dintre cetăţenii care au împlinit vârsta de 21 de ani şi sunt în posesia drepturilor politice. Ei exercită coordonarea unor agenţii federale, au dreptul să emită instrucţiuni în aplicarea legilor şi supun preşedintelui rapoarte anuale cu privire la administrarea ministerului pe care îl conduc.
Constituţia Braziliei prevede existenţa unui Consiliu al Republicii, ca un înalt for consultativ al preşedintelui, din care fac parte vicepreşedintele, preşedinţii Camerelor, liderii majorităţii şi minorităţii în fiecare Cameră, ministrul justiţiei şi 6 cetăţeni brazilieni în vârstă de peste 35 de ani, care au fost numiţi de preşedinte, doi aleşi de Senatul federal şi doi aleşi de Camera Deputaţilor pe termen de 3 ani. Consiliul Republicii îşi exprimă opinia cu privire la intervenţia federală, starea de apărare şi starea de asediu, precum şi cu privire la problemele ce ţin de stabilitatea instituţiilor democratice.
Un alt organism consultativ este Consiliul Naţional de Apărare, competent în problemele suveranităţii naţionale şi apărării, din componenţa căruia fac parte vicepreşedintele, preşedinţii Camerelor, ministrul justiţiei, miniştrii militari, ministrul pentru relaţiile externe şi ministrul planificării. În competenţa Consiliului Naţional al Apărării revine exprimarea unor păreri cu privire la declararea de război şi încheierea păcii, decretarea stării de apărare, de asediu sau intervenţie federală, elaborarea de propuneri cu privire la zonele de securitate şi studierea iniţiativelor pentru garantarea independenţei.
1.2.33Putereajudecătorească
În Brazilia, puterea judecătorească cuprinde Curtea Supremă Federală, Curtea Superioară de Justiţie, Curţile federale regionale şi judecătorii federali, curţile şi judecătorii de muncă, curţile şi judecătorii electorali, curţile şi judecătorii militari, curţile şi judecătorii statelor, districtului federal şi ai teritoriilor.
Art.95 din Constituţia Braziliei garantează inamovibilitatea judecătorilor, prevăzând totodată drepturile şi îndatoririle lor.
Curtea Supremă Federală a Braziliei se compune din 11 judecători aleşi dintre cetăţenii cu o pregătire juridică deosebită şi o reputaţie fără pată, în vârstă între 35 şi 65 de ani. Curtea Supremă Federală este competentă în special în probleme de constituţionalitate, şi desfăşoară procedurile împotriva unor înalţi demnitari. Printre alte atribuţii ea are de soluţionat litigiile între state străine sau organizaţii internaţionale şi Uniune, disputele şi conflictele între Uniune şi state, sau între Uniune şi districtul federal, cererile de extrădare ale unor state străine.
Curtea Superioară de Justiţie se compune din cel puţin 33 de judecători. Membrii săi sunt numiţi de preşedintele Republicii dintre jurişti, având vârsta între 33 şi 65 de ani. În competenţa sa revin desfăşurarea unor proceduri şi a procesului în primă instanţă pentru infracţiunile comise de guvernatorii statelor sau ai districtului federal, judecătorii curţilor de justiţie ale statelor sau ai districtului federal. De asemenea, ea are şi o serie de competenţe în cazul unui apel ordinar sau al unui apel extraordinar sau al unui apel special. Astfel, un apel special poate fi declarat în faţa Curţii Superioare de Justiţie dacă o decizie dată de instanţa de apel este contrară unui tratat sau dreptului federal, ori îl lipseşte pe acesta de efectivitate.
În afara instanţelor menţionate mai sus, în sistemul brazilian există curţi federale regionale şi judecători federali.
Jurisdicţia muncii este asigurată de Curtea Superioară de muncă, compusă din 27 de judecători, de curţile regionale de muncă precum şi de consiliile de conciliere şi judecată.
Jurisdicţia electorală cuprinde Curtea Superioară Electorală, curţile electorale regionale, judecătorii electorali şi consiliile electorale. Aceste organisme îşi desfăşoară activitatea în cadrul competenţelor lor speciale.
În afară de instanţele menţionate în cele ce preced, există instanţele militare, curţile şi judecătorii statelor.
Constituţia Braziliei se referă în mod special la acuzarea publică, ca instituţie permanentă, necesară pentru îndeplinirea funcţiei jurisdicţionale a statului şi apărarea ordinii juridice şi a regimului democratic. Se arată că acuzarea publică se desfăşoară la nivel federal, la nivelul jurisdicţiei muncii, instanţelor militare, precum şi la nivelul statelor, districtelor sau teritoriilor.
Constituţia detaliază drepturile şi obligaţiile celor care fac parte din acuzarea publică. Printre altele, ei nu pot să participe în activitatea unor companii comerciale şi nici să exercite funcţii salariate, cu excepţia activităţilor din învăţământ. De asemenea, ei nu pot să se angajeze în activităţi politice, decât în cazul excepţiilor prevăzute de lege.
Acuzarea publică are, printre altele, dreptul exclusiv de a iniţia procesele criminale, de a efectua investigaţiile pentru a proteja proprietatea publică şi socială, de a declanşa acţiuni de neconstituţionalitate, de a apăra juridic drepturile şi interesele populaţiei indiene, de a exercita controlul asupra activităţilor de poliţie.
Constituţia mai prevede şi instituţia Avocatului general al uniunii, care este responsabil de activităţile de consultanţă juridică şi asistenţă acordată puterii executive. El reprezintă Uniunea - direct sau prin agenţii subordonaţi - în probleme judiciare sau extrajudiciare. El este numit de preşedintele Republicii.
O altă instituţie garantată de Constituţia braziliană este Apărarea juridică publică. Constituţia Braziliei prevede în mod expres, în art.133, că "aceasta este indispensabilă administrării justiţiei şi este inviolabilă pentru actele sau manifestările în exerciţiul profesiunii sale înăuntrul limitelor legii. Modalităţile de organizare a Apărării publice juridice urmează a fi stabilite printr-o lege specială".
Apărarea statului şi a instituţiilor democratice
În Titlul V al Constituţiei braziliene sunt precizate condiţiile în care se declară starea de apărare, starea de asediu, sunt enunţate o serie de prevederi legate de forţele armate şi de securitatea publică.
În ce priveşte starea de apărare, aceasta este instituită prin decret al preşedintelui republicii în scopul de a apăra sau de a restabili în zone publice ordinea şi pacea socială, ameninţată prin instabilitate instituţională sau afectată de calamităţi naturale. Decretul trebuie să determine perioada stării de apărare, specificând zonele la care se referă, măsurile coercitive privind restrângerea unor drepturi, precum dreptul de asociere, secretul corespondenţei, secretul comunicaţiilor telegrafice şi telefonice.
Starea de apărare nu poate depăşi 30 de zile şi poate fi extinsă încă odată numai în cazul în care raţiunile care au determinat decretarea ei persistă.
Starea de asediu se declară în situaţii deosebite, respectiv în cazurile în care s-a produs o serioasă disfuncţionalitate cu efecte largi, la scara întregii naţiuni, măsurile luate în starea de apărare dovedindu- se ineficiente. Decretul cu privire la starea de asediu trebuie să specifice perioada stării, garanţiile constituţionale care urmează să fie suspendate, preşedintele desemnând executorul acestor măsuri şi zonele la care se referă. Starea de asediu nu poate fi decretată pe mai mult de 30 de zile, ea neputând fi extinsă, urmând a se declara perioadă de război sau de agresiune armată. Dacă autorizarea de a decreta starea de asediu se cere în timpul vacanţei parlamentare, preşedintele Senatului federal trebuie să convoace într-o sesiune extraordinară Congresul naţional, în termen de 5 zile, pentru a examina acest act, Congresul rămânând în sesiune până la adoptarea măsurilor coercitive. În această perioadă pot fi luate o serie de măsuri printre care obligarea unor persoane să rămână în locuri specifice, deţinerea într- o clădire pentru persoanele acuzate, efectuarea unor restricţii cu privire la inviolabilitatea corespondenţei şi secretul comunicaţiilor, suspendarea libertăţii de întrunire, efectuarea de percheziţii, intervenţia companiilor publice de utilitate şi rechiziţia proprietăţii.
În ce priveşte forţele armate, Constituţia Braziliei conţine numai o serie de prevederi generale precizând că ele îşi desfăşoară activitatea sub comanda preşedintelui Republicii. De remarcat sunt prevederile potrivit cărora principiul habeas corpus nu se aplică pedepselor disciplinare, ca şi posibilitatea efectuării unui serviciu alternativ serviciului militar pentru persoane care, din motive de conştiinţă religioasă sau filozofică sau din convingeri politice, doresc să nu participe la activităţile militare. Femeile şi clericii sunt scutiţi de obligaţiile militare, obligatorii în timp de pace, dar pot primi alte îndatoriri - prin lege.
În ce priveşte securitatea publică, se prevede că aceasta se exercită prin poliţia federală, poliţia rutieră, poliţia feroviară, poliţia civilă, poliţiile militare şi brigăzile militare de pompieri.
Problemele financiare. Ordinea economică şi financiară
Titlul VI al Constituţiei Braziliei se ocupă de problemele financiare şi de buget, stabilind totodată delimitările între competenţa financiară a Uniunii şi competenţa statului, a districtului federal şi a municipalităţilor. Se fac unele precizări în legătură cu taxele care sunt de competenţa Uniunii, printre care importul de produse străine, exportul către alte ţări al produselor naţionale sau naţionalizate. În competenţa Uniunii intră şi taxele pe produsele industrializate, creditele, schimburile externe, tranzacţiile de asigurări, proprietatea rurală, marile averi, potrivit termenilor unor legi speciale. În Constituţie sunt prevăzute şi anumite criterii după care se determină taxele federale.
Cu referire la finanţele publice, Constituţia cuprinde o serie de dispoziţii cu privire la elaborarea bugetului, urmărirea executării acestuia, precum şi cu privire la adoptarea de amendamente pentru corectarea bugetului. Se mai prevede că prin legi speciale vor fi reglementate finanţele publice, datoria internă şi externă, garantarea de credite, supervizarea instituţiilor financiare şi efectuarea tranzacţiilor financiare de către agenţii ale Uniunii, ale districtului federal sau ale municipalităţilor.
Titlul VII al Constituţiei Braziliei cuprinde o serie de prevederi legate de principiile generale ale activităţii economice. Art. 170 din Constituţia braziliană prevede că ordinea economică, întemeiată pe aprecierea valorii muncii umane şi a liberei întreprinderi, are ca scop să asigure fiecăruia o viaţă demnă, în conformitate cu cerinţele justiţiei sociale, respectându-se printre altele principiile suveranităţii naţionale, proprietăţii private, funcţiei sociale a proprietăţii, libera competiţie, protecţia consumatorului, protecţia mediului, reducerea diferenţelor regionale şi sociale, realizarea unei depline folosiri a forţei de muncă, un tratament preferenţial pentru micile întreprinderi braziliene cu capital naţional. Constituţia prevede că o serie de activităţi constituie monopolul Uniunii, printre care producerea şi exploatarea de petrol şi gaze naturale, hidrocarburi, importuri şi exporturi de produse rezultând din activităţile menţionate, transportul peste ocean de petrol, prospectarea, îmbogăţirea, reprocesarea şi industrializarea minereurilor extrase din minele de aur, sau din cele care asigură substanţe nucleare. Constituţia braziliană mai cuprinde o serie de prevederi legate de politica dezvoltării urbane şi de principiile acesteia, precum şi în legătură cu politica agrară şi reforma agrară. Reţin atenţia prevederile art.185, care interzice exproprierea proprietăţii agrare mici şi mijlocii şi a proprietăţii productive. În Constituţia braziliană se întâlnesc şi prevederi legate de sistemul financiar naţional, prevăzându-se că acesta este astfel structurat încât să asigure dezvoltarea echilibrată a ţării şi să servească intereselor colective.
Constituţia mai prevede, totodată, condiţiile pentru participarea capitalului străin în special în problemele ce ţin de interesul naţional sau pe baza unor înţelegeri internaţionale. În cadrul sistemului financiar naţional intră şi crearea unor fonduri de asigurări, stabilirea unor criterii restrictive pentru transferul economiilor din venituri sub rata altor regiuni cu mai mare dezvoltare, precum şi operaţiunile de credit cooperatist şi cerinţele de a obţine pentru aceasta condiţii operaţionale şi structurile caracteristice ale instituţiilor financiare.
Ordinea socială
În acest capitol sunt cuprinse o serie de prevederi generale şi de detaliu în legătură cu ordinea socială. Art. 194 alin.I precizează că bunăstarea socială cuprinde un complex integral de acţiuni iniţiate de guvern şi de către societate, cu scopul de a asigura dreptul la sănătate, securitate socială şi asistenţă. Bună starea socială se asigură pe principii de universalitate, uniformitate, participare echitabilă, diversitatea bazei financiare, caracterul democratic şi descentralizat al conducerii administrative etc.
În ceea ce priveşte sănătatea se prevede existenţa unor sisteme publice integrate, finanţate cu fonduri de la buget. Asistenţa de sănătate este deschisă şi întreprinderilor particulare. Sistemul unificat de sănătate controlează producerea medicamentelor în interesul sănătăţii şi efectuează acţiuni preventive, ocupându-se totodată de pregătirea personalului de specialitate.
Cu privire la securitatea socială, planurile pentru securitate socială urmează să asigure compensaţii în caz de boală, deces, accidente de muncă, ajutor pentru persoanele cu venituri mici, protecţia maternităţii, protecţia muncitorilor aflaţi în situaţie de şomaj, precum şi pensii pentru decesul unor persoane asigurate.
În Constituţia Braziliei sunt înscrise şi o serie de prevederi de asistenţă socială pentru persoanele aflate în nevoie, această activitate având ca scop protejarea familiei, a maternităţii, a copiilor şi a persoanelor în vârstă. Acţiunile guvernului în domeniul asistenţei sociale urmează a fi transpuse în viaţă cu fonduri din bugetul pentru bunăstarea socială.
Constituţia braziliană mai cuprinde o prevedere generală legată de educaţie, prevăzându-se condiţii egale, stimularea ridicării standardelor de calitate şi promovarea unei administraţii democratice. Sunt înscrise prevederi referitoare la drepturile culturale şi accesul la sursele de cultură naţională, sprijinirea activităţilor sportive, promovarea ştiinţei şi tehnologiei, a comunicaţiilor sociale, precum şi a unor dispoziţii legate de protecţia mediului.
Prevederi speciale ale Constituţiei se referă la protecţia familiei, copiilor, adolescenţilor şi persoanelor în vârstă. Reţine atenţia şi menţionarea în mod special în art.231 a drepturilor populaţiei indiene, ale cărei obiceiuri, limbă şi tradiţii trebuie respectate, precum şi a dreptului asupra terenurilor ocupate în mod tradiţional, pentru posesia lor permanentă, asupra căreia ea urmează să beneficieze de uzufructul asupra bogăţiilor solului, râurilor şi lacurilor.
Resursele hidrice, inclusiv potenţialul energetic sau resursele minerale în teritoriile indiene pot fi prospectate numai cu autorizarea Congresului Naţional. Terenurile la care se referă art.231 al Constituţiei Braziliei sunt inalienabile şi nu sunt supuse unor sarcini care să le greveze. Strămutarea unor grupuri indiene din terenurile lor este oprită, o asemenea transmutare putându-se efectua numai cu aprobarea Congresului Naţional, în cazul unor catastrofe sau unor epidemii care reprezintă un risc pentru populaţia lor sau în interesul suveranităţii ţării. Actele de ocupaţie sau posesiune asupra terenurilor indiene sunt nule şi neavenite, cu excepţia celor efectuate în interesul Uniunii, în conformitate cu prevederile unor legi suplimentare. Art.232 din Constituţia Braziliei precizează că indienii, comunităţile şi organizaţiile lor se găsesc sub protecţia legii pentru a-şi apăra drepturile şi interesele, acuzatorul public intervenind pentru apărare în acţiuni de acest fel.
[1] The New Encyclopedia Iritannica, 15th edition, vol.15, Macropaedia, pag.185; Encyclopedia Universalis France, S.A., 1990. Corpus 4, pag.495; Horia C.Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Statele lumii de la A la Z, Editura Meronia, Bucureşti, 2002, pag.88; The World Almanac and look of Facts, 1996, World Almanac Books, Funk and Wadnalis Corporation, editor: Robert Famighetti, Mahwah, New Jersey, 1995, pag.746.
[2] Constitution of the Federative Republic of Irazil, 1988, 1994 Revised edition, Translated and revised by Istvan Vajda, Patricia de Queiroz, Carvallo Zimbres, Vanira Tavares de Souza, Brasilia, 1994, 182 pag.