Pin It

Istoria şi evoluţie politică

Amerigo Vespucci a stimulat cercetările ce aveau să ducă la descoperirea lui Rio de la Plata de către Juan Diaz de Solis, în 1516, şi a strâmtorii Magellan, de Ferdinand Magellan, în 1520. Aceşti doi călători au pus în lumină contururile Coastei atlantice a ceea ce se numeşte astăzi Argentina. Încercând să-şi constituie o aşezare în sus de la Plata, pe care au denumit-o Mar dulce sau Marea proaspătă, Solis şi puţinii săi prieteni au fost ucişi de către indieni într-o ambuscadă. Supravieţuitorii acestei expediţii s-au întors în Spania. Rio de la Plata nu a mai fost explorat până când Magellan a ajuns acolo, în 1520 şi apoi, după el, Sebastian Cabot, în 1526. Cel din urmă i-a reunit pe supravieţuitorii expediţiei lui Solis, care vorbeau despre bogăţiile regiunii. Cabot a descoperit râurile Parana şi Paraguay şi a pus bazele primei aşezări spaniole în bazinul la Plata - Sancti Spiritus1.

O altă expediţie a pornit din Spania în 1528, sub comanda lui Diego Garcia, un fost ofiţer din expediţia lui Solis.

Toate expediţiile, de fapt, căutau o încântătoare "cetate a cezarilor", o variantă a Eldorado-ului, care a incitat, de altfel, numeroase expediţii şi explorări în această perioadă. Baza de la Sancti Spiritus a fost şi ea distrusă ca urmare a unui atac al indienilor.

O nouă expediţie spaniolă a avut loc în 1535, sub conducerea lui Pedro de Mendoza, care a sfârşit, de asemenea, în mod tragic. În acelaşi timp, o expediţie sub conducerea lui Juan de Ayolas şi Domingo Martinez de Irala a încercat să urce pe râurile Plata şi Paraguay. Ambele expediţii porniseră din Buenos Aires, dar puţinii colonişti care locuiau acolo s-au deplasat în 1541 spre Assuncion, care a rămas în tot acest timp rezidenţa permanentă în zonă şi care a jucat un rol important în cucerirea Argentinei de Nord. În 1580, Buenos Aires este refondat de Juan de Garay cu sprijinul locuitorilor din Assuncion, dar mult timp a rămas izolat de zona de Nord.

În această perioadă se înregistra o emigraţie foarte slabă din Spania, datorită atracţiei mult mai puternice pe care o exercitau pe atunci Mexic asupra spiritelor dornice de aventură, Peru şi alte colonii spaniole. Cu toate acestea, o societate puternică s-a dezvoltat chiar din primele comunităţi, cu sprijinul forţei de muncă indiene şi sprijinul cailor, catârilor şi navelor importate de către spanioli. La acestea se adăugau produsele naturale ale ţării, care erau exploatate cu forţa de muncă indiană. Misiunile catolice au îndeplinit şi ele un rol remarcabil în procesul de colonizare.

În perioada colonială, din punct de vedere politic Argentina constituia o provincie ce făcea parte din vice-regatul Peru, până în 1776. Trei din oraşele sale - Tucuman, Cordoba şi Buenos Aires - au dobândit o anumită faimă în această regiune şi au contribuit mult la edificarea unităţii naţionale argentiniene.

Mişcarea de independenţă a început odată cu lupta împotriva invaziei britanice a zonei Buenos Aires, în 1806-1807. Intervenţia lui Napoleon în Spania a împărţit ţara între sprijinitorii celor două guverne rivale: unul dintre acestea era condus chiar de fratele lui Napoleon, Joseph Bonaparte, iar celălalt fusese creat de o juntă patriotică în numele regelui exilat Ferdinand al VlI-lea şi era sprijinit de britanici. Mişcarea legitimă era sprijinită mai mult de creoli decât de spaniolii originari. În această perioadă oraşul Buenos Aires - ca şi alte aşezări - era condus de un consiliu municipal care se numea cabildo. O asemenea instituţie spaniolă s-a dezvoltat în colonii încă din secolul XVII. Deşi puterile sale erau limitate, el era singurul organ care le-a dat coloniştilor experienţa autoconducerii. Cu timpul, cabildo a devenit un fel de organizaţie deschisă, un fel de adunare publică a oraşului, care includea membri importanţi ai comunităţii. La 25 mai 1810, un asemenea cabildo deschis a pus bazele unui guvernământ autonom, care urma să administreze vice-regatul la Plata în numele regelui Ferdinand al VII-lea. Cu toate acestea, când Ferdinand şi-a restaurat puterea, în 1814, el s-a dovedit a fi unul dintre cei mai răi regi pe care i-a avut Spania. În consecinţă, o adunare care a reprezentat majoritatea locuitorilor ţării s-a reunit la San Miguel de Tucuman şi la 9 iulie 1816 a proclamat independenţa ţării, sub numele de Provinciile Unite de la Rio de la Plata. Noul stat independent a avut de făcut faţă unor ciocniri cu forţele spaniole care ameninţau ţara de la bazele lor din Peru, până când şi această ţară a fost eliberată de sub dominaţia spaniolă de Jose de San Martin şi Simon Bolivar, în 1820-1824. Consolidarea independenţei statului Rio de la Plata a fost legată de îndepărtarea spaniolilor şi proclamarea independenţei de către provinciile spaniole vecine.

După o scurtă perioadă în care se manifesta rivalitatea între două organizaţii politice, guvernul revoluţionar permanent de la Buenos Aires şi Liga popoarelor libere, ambele organizaţii s-au destrămat şi se părea că oraşul Buenos Aires îşi va pierde poziţia ca sediu al Guvernului naţional. În toate provinciile, pe atunci, s-au ridicat lideri militari care şi-au asumat puterea. Întrucât între diferitele provincii existau mari deosebiri, oraşul Buenos Aires era singurul în măsură să ia iniţiativa unificării ţării. În provincia Buenos Aires s-a afirmat "partidul ordinii", care - preluând puterea de la militari - a întreprins o politică de reforme şi de consolidare a statului, bucurându-se de sprijinul proprietarilor rurali şi al comercianţilor urbani.

În decembrie 1824 s-au desfăşurat lucrările unei prime adunări constituante, care a creat funcţia de preşedinte al republicii şi l-a ales pe Bernardino Rivadavia ca prim preşedinte. Au urmat un război civil şi un război împotriva Braziliei, care au dus la demisia lui Rivadavia. Puterea a fost preluată de colonelul Manuel Dorrego, sprijinit de anumite grupuri locale de interese. În 1828, în timpul preşedinţiei sale, Uruguayul se desprinde de Argentina, deşi fusese considerat indispensabil pentru integritatea naţională a acestei ţări. După mai multe confruntări între diferiţi lideri locali, puterea este preluată de Juan Manuel de Rosas (1829-1852), care a reuşit să obţină un sprijin mult mai mare decât predecesorii săi, fiind susţinut de moşieri, de exportatori şi de alte grupuri de interese. El reuşeşte să reunească provinciile într-un sistem federal, sub conducerea oraşului Buenos Aires. Rosas nu a avut o preşedinţie uşoară, fiind nevoit să facă faţă unor rebeliuni şi disputelor pentru influenţă în zonă, din partea Braziliei şi Uruguayului.

Între timp se produce o dezvoltare economică a unor oraşe care se aflau, în trecut, cu mult în urma provinciei Buenos Aires. Printre acestea se remarca Santa Fe, unde în 1852 generalul Urquiza reuneşte o Convenţie constituţională la care oraşul Buenos Aires a refuzat să participe, dar unde este adoptată o nouă constituţie pentru întreaga ţară, care intră în vigoare la 25 mai 1853. Provincia Buenos Aires, care a refuzat câţiva ani să se alăture noii confederaţii, a sfârşit prin a fi încorporată de către Urquiza prin forţa armată. Urquiza a fost urmat la preşedinţie de Santiago Derqui, care a ajuns la o înţelegere cu guvernatorul din Buenos Aires, Bartolomeu Mitre. Urquiza i-a recunoscut acestuia dreptul de a conduce ţara, dar şi-a păstrat pentru el autoritatea asupra provinciilor Entre Rios şi Corrientes. Noul preşedinte Bartolomeu Mitre (1862-1868) şi-a văzut slăbită puterea datorită forţelor de opoziţie. În această perioadă, Argentina, Brazilia şi Uruguay se aliază într-un război de uzură împotriva Paraguayului. Deşi procesul de edificare a statului naţional pare să prindă contur, el nu duce la consolidarea grupărilor liberale care îl susţinuseră pe Mitre în 1861-1862. Armata refuză să sprijine politica preşedintelui şi unul dintre nepoţii lui Rosas reuşeşte chiar să-i convingă pe militari să-l sprijine pe candidatul prezidenţial Domingo Faustino Sarmiento, originar din San Juan. Acesta este urmat la putere de Nicolas Avellaneda, ministrul său de justiţie şi educaţie, care are de făcut faţă unor dificultăţi economice. Avellaneda a adoptat o politică de austeritate şi a încercat să încheie un acord cu forţele în declin ale naţionalismului liberal. La conducerea statului a urmat generalul Julio Argentino Roca, originar din Tucuman, care desfaşurase cu succes operaţiuni militare în luptele cu indienii. În timpul său, ţara a fost dominată de partidul autonomiei naţionale, care se compunea dintr-o alianţă a unor variate grupuri de interese. Formula lui Roca "Pace şi administraţie eficientă" îi satisfăcea pe mulţi oameni de afaceri şi proprietari agrari, care vedeau cu ochi buni expansiunea economică a Argentinei. Dar perioada de expansiune economică a urmat după criza din 1890, care a fost însoţită de o criză politică. În consecinţă, după 1890 s-a afirmat în viaţa politică un nou partid - Uniunea civică radicală. Revenit la putere, Roca nu a reuşit să amelioreze prea mult situaţia, iar sistemul politic argentinian vădea tot mai mult necesitatea unei reforme a mecanismului electoral. În 1912, preşedintele Roque Saenz Pena a convins Congresul să adopte o lege cu privire la sistemul electoral, care instaurează votul obligatoriu şi secret pentru toţi cetăţenii bărbaţi majori. Hipolito Irigoyen devine primul preşedinte ales prin acest sistem de vot.

A urmat o perioadă de afirmare a Frontului radical, care a pus capăt sistemului patronajului politic folosit de conservatori pentru a-şi promova candidaţii. Administraţia radicală a dovedit totodată preocuparea pentru a-şi extinde baza politică şi pentru a ajunge la înţelegere cu uniunile muncitoreşti moderate. Ea elaborează chiar un plan de reformă universitară. Sistemul se dovedeşte ineficace în condiţiile crizei din 1929, care provoacă o acţiune a militarilor pentru a prelua puterea politică în ţară.

O lovitură de stat militară, care l-a înlăturat de la putere pe preşedintele Irigoyen, a instalat ca preşedinte pe generalul Jose Felix Uriburu, favorabil ideilor fasciste. A urmat apoi la preşedinţie un alt general - Justo, sprijinit de o coaliţie de conservatori şi socialişti independenţi, ales cu o largă maj oritate. Noul preşedinte a trebuit să facă faţă unor dificultăţi economice şi chiar obligat să efectueze reforme nepopulare, ca de pildă restructurarea sistemului monetar. Următorul preşedinte, Roberto Ortiz, a solicitat intervenţia federală în provincia Buenos Aires, aflată în mâinile unei oligarhii conservatoare corupte. După retragerea sa din motive de sănătate, următorul preşedinte - Ramon S.Castillo - a restaurat puterea coaliţiei conservatoare.

La izbucnirea celui de al doilea război mondial, Argentina şi-a declarat neutralitatea. Preşedintele Castillo a pierdut puterea ca urmare a unei lovituri de stat condusă de ministrul său de război, generalul Pedro P.Ramirez.

Perioada care a urmat a fost confruntată cu alegerea între sistemul reprezentativ şi instalarea unei dictaturi militare. Generalul Ramirez, devenit preşedinte în 1943, a menţinut neutralitatea, dar a instaurat un regim autoritar, stabilind cenzura presei şi dizolvarea partidelor politice. Sub presiunea Statelor Unite, el a rupt relaţiile diplomatice cu Germania. Deşi un alt conducător militar i-a urmat la putere, generalul Edelmiro J.Farrell, presiunile pentru întoarcerea democraţiei erau tot mai puternice.

O stabilizare a ţării se obţine în momentul în care Juan Domingo Peron devine preşedinte. El ocupase anterior funcţiile de ministru al muncii, iar apoi vice-preşedinte şi ministru de război. În toate activităţile sale el reuşise să obţină un important sprijin popular, inclusiv din partea sindicatelor. Pentru a candida în alegeri, Peron a organizat Partidul muncii, care s-a impus repede pe scena politică, şi a reuşit să obţină controlul ambelor Camere ale Congresului. Perioada preşedinţiei lui Peron a fost foarte importantă în viaţa politică a Argentinei, el efectuând o serie de reforme sociale şi economice (naţionalizarea transporturilor, a unor ramuri ale industriei, etatizarea comerţului exterior, separarea deplină a bisericii de stat ş.a.). Cu toate acestea, stilul său de conducere era autoritar şi individualist.

După o perioadă de prosperitate, inflaţia a început să se arate şi ţara a început să cunoască dificultăţi. Reforma constituţională din 1949 i-a permis lui Peron să fie reales în 1951, dar guvernul său a început să adopte tot mai mult o orientare conservatoare, în special după moartea soţiei preşedintelui, Eva Peron, în iulie 1952, puternică personalitate politică, care a dat regimului peronist imaginea unei democraţii populare. După moartea Evei Peron, preşedintele nu a mai reuşit să menţină situaţia sub control, având de făcut faţă unor nemulţumiri din partea studenţilor şi a bisericii.

După lovitura de stat care l-a obligat pe Peron să părăsească ţara (septembrie 1955), Argentina cunoaşte tot mai accentuate intervenţii ale forţelor armate în viaţa politică a statului. Puterea este preluată succesiv de generalul Lonardi şi apoi de generalul Pedro Eugenio Aramburu, devenit preşedinte în noiembrie 1955. Noul regim militar a dizolvat partidul peronist şi a trecut sindicatele sub administrarea statului. Cu toate acestea, peroniştii au păstrat o considerabilă putere politică şi în 1958

  • au sprijinit pe Arturo Frondizi, un lider radical care a promis să le permită reîntoarcerea în viaţa politică. Devenit preşedinte, Arturo Frondizi a manifestat un puternic interes pentru atragerea investitorilor străini, ducând totodată şi o campanie împotriva inflaţiei, devenind nepopular datorită măsurilor întreprinse. Peroniştii, reorganizaţi în 1962, au redobândit controlul asupra unor importante provincii, inclusiv provincia Buenos Aires. Forţele armate însă i-au retras sprijinul acordat lui Frondizi, au dizolvat Congresul şi au instalat un guvern care şi-a desfăşurat activitatea 18 luni, prezidat de Jose Maria Guido, preşedintele pro tempore al Senatului.

Alegerile din iulie 1963 au consacrat victoria lui Arturo Ilia, candidatul Uniunii populare radicale civice. Acesta a încercat să revitalizeze politica economică a lui Frondizi, dar încercările sale de a limita puterea peroniştilor s-au dovedit ineficiente. Peroniştii au sprijinit o încercare de forţă din iunie 1966, care l-a adus la putere pe generalul Juan Carlos Ongania. Perioada lui Ongania a fost marcată de răzmeriţe, răscoale şi manifestări studenţeşti. În acelaşi timp, buna funcţionare a instituţiilor statului era periclitată de acţiunile armatei populare revoluţionare (un grup troţkist) şi de grupurile peroniste, dintre care Montoneros au capturat şi ucis pe fostul preşedinte Aramburu, care organiza o mişcare de reîntoarcere la regulile constituţionale. În aceste condiţii, forţele armate au răsturnat guvernul Ongania, în iunie 1970. Generalul Roberto Marcelo Levingston a luat locul lui Ongania şi a fost înlocuit, la rândul său, de către generalul Alejandro Agustin Lanusse. În martie 1973 a fost ales preşedinte Hector Campora, cu sprijinul unei coaliţii peroniste, Frontul justiţialist de eliberare. După alegeri, Hector Campora cedează puterea lui Peron, reîntors în ţară. Acesta este ales, tot în 1973, ca preşedinte al statului, având ca vice-preşedinte pe soţia sa, Maria Estella Martinez de Peron. Noua sa politică economică îmbină stabilizarea monetară cu controlul preţurilor şi veniturilor şi limitarea profiturilor exportatorilor agrari. Moartea lui Peron, la 1 iulie 1974, aduce în fruntea statului pe soţia sa. Noua preşedintă nu reuşeşte să se menţină la putere, iar încrederea exagerată a acesteia în Lopez Rega se dovedeşte defavorabilă imaginii sale politice. Puterea este preluată din nou de militari, la 24 martie 1976, care constituie o juntă militară, alcătuită din comandanţii celor trei arme. Congresul naţional este dizolvat iar activitatea partidelor politice şi a sindicatelor este suspendată. Generalul Jorge Rafael

Videla este desemnat preşedinte de către juntă, iar în 1978 este reales pentru un nou mandat, până în martie 1981, când funcţia sa este preluată de Roberto Viola.

La 12 decembrie 1981, preşedintele Viola se retrage din motive de sănătate, atribuţiile sale fiind preluate în ziua următoare de general locot.Leopoldo Galtieri, comandantul şef al armatei. Acesta, spre deosebire de predecesorii săi Videla şi Viola, hotărăşte să-şi păstreze funcţiile militare şi să rămână membru al juntei. Junta militară are de făcut faţă însă unor mari dificultăţi de ordin economic, precum şi unor diferende cu Chile referitoare la Canalul Beagle şi cu Marea Britanie privind insulele Malvine (Falkland). Eşecul conflictului militar cu Marea Britanie duce la retragerea lui Galtieri din funcţia de preşedinte, la 17 iunie 1982. Noul preşedinte devine generalul Reynaldo Bignone, care permite activitatea partidelor politice şi anunţă alegeri generale. Cu sprijinul peroniştilor şi al grupărilor radicale, alegerile sunt câştigate la 30 octombrie 1983 de Raul Alfonsin, un jurist care decretează o amnistie dar anunţă judecarea unor membri ai fostelor guverne militare. Mai mulţi membri ai fostei junte militare sunt condamnaţi, inclusiv Videla şi Viola. Galtieri, achitat în proces, va fi condamnat în 1986 pentru incompetenţa sa şi a altor ofiţeri în timpul războiului din insulele Falkland. Acţiunile întreprinse împotriva militarilor duc la rebeliuni deschise împotriva noilor autorităţi, militarii opunându-se judecării unor ofiţeri pentru activităţile anterioare. Programul lui Alfonsin, un program de austeritate, "Planul austral" - de la denumirea noii monede naţionale australul - se dovedeşte eficace pentru a stopa inflaţia şi pentru a reinstala încrederea în economia argentiniană. Alegerile din 1989 îl aduc la putere pe Carlos Saul Menem, (reales în 1995) un peronist care face apel la clasele sărace şi muncitoare, sprijinitori tradiţionali ai peronismului. Datorită dificultăţilor economice, Alfonsin este obligat să demisioneze cu 5 luni mai devreme de terminarea mandatului şi preşedintele Menem îşi preia funcţia la 8 iulie 1989. Preşedintele Menem se pronunţă pentru economie liberă de piaţă, cu tarife scăzute, bazată pe un pact privind cuantumul salariilor, încheiat între reprezentanţii muncitorilor, cercurilor de afaceri şi ai guvernului, susţinând totodată privatizarea companiilor de stat ineficiente. Pentru a obţine sprijinul militarilor, preşedintele Menem amnistiază o serie de ofiţeri implicaţi în încălcări ale drepturilor omului şi îl graţiază chiar pe fostul preşedinte Galtieri. În timpul său, războiul dintre Argentina şi Marea Britanie ia sfârşit în mod formal şi sunt restabilite relaţiile diplomatice.

Alegerile prezidenţiale din 26 octombrie 2002 sunt câştigate de Fernando de la Rua, obligat să demisioneze însă datorită unor puternice manifestaţii de stradă, determinate de agravarea situaţiei economice. După demisia sa se succed la putere în mai puţin de un an: Ramon Puerta, Adolfo Rodriguez Saa şi Eduardo Camano.A urmat, fiind ales de Congres la 1 ianuarie 2002, Eduardo Duhalde, avand un mandat limitat. El a fost guvernator al provinciei Buenos Aires şi preşedinte al Congresului Naţional Justiţialist.

Actualul preşedinte al ţării este Nestor Carlos Kirchner Ostoic, fost guvernator al statului Santa Cruz, având o orientare politică peronistă de centru stânga. El a fost ales la 27 aprilie 2003, după ce Carlos Menem, dandidatul cel mai bine plasat - care obţinuse 24% dintre voturi - s-a retras din competiţia prezidenţială. Ca urmare a retragerii lui Carlos Menem, Kirchner a devenit preşedinte al Argentinei cu numai de 22% din voturi. El a moştenit o situaţie economică grea, dar a reuşit să renegocieze datoria publică şi să obţină anumite progrese pe plan economic, ceea ce i-a sporit popularitatea.

Analiza prevederilor Constituţiei din 1994

Noua constituţie argentiniană, adoptată la Santa Fe de Parana la 20 august 1994, urmează sistemul constituţiei S.U.A. şi al altor republici prezidenţiale de pe continentul latino-american. Constituţia cuprinde un număr de 129 articole şi 17 dispoziţiuni tranzitorii[1].

Prima parte a Constituţiei conţine două capitole, primul dedicat Declaraţiei drepturilor şi garanţiilor, iar cel de al doilea, noilor drepturi şi garanţii. Partea a doua este consacrată autorităţilor naţiunii. Titlul I, consacrat guvernului federal, cuprinde mai multe secţiuni. Secţiunea I, consacrată puterii legislative, conţine un capitol referitor la Camera deputaţilor, unul privitor la Senat, un al treilea capitol referitor la dispoziţii comune ambelor camere, un capitol ce se referă la atribuţiile Congresului (în întregul său), un capitol referitor la modul de elaborare şi sancţionare a legilor, un capitol consacrat Curţii de conturi (Auditoria General de la Nacion) şi un capitol consacrat Avocatului poporului (Defensor del Pueblo).

Secţiunea a doua a Titlului I se referă la puterea executivă. Ea conţine un prim capitol referitor la natura şi durata acesteia. Un alt capitol este consacrat modalităţilor şi perioadei pe care sunt aleşi preşedintele şi vicepreşedintele naţiunii. Un al treilea capitol este dedicat puterii executive; un al patrulea capitol se referă la şeful Guvernului şi miniştrii puterii executive.

Secţiunea a treia se referă la puterea judecătorească, ea cuprinzând un capitol consacrat naturii şi duratei acesteia, un capitol consacrat puterii judiciare, cu o secţiune consacrată Ministerului Public.

Titlul II al Părţii a doua din Constituţie se referă la autorităţile naţiunii şi la guvernele provinciilor. Constituţia se încheie cu un set de dispoziţii tranzitorii, în număr de 17.

Considerăm deosebit de interesant să semnalăm că din punctul de vedere al tehnicii legislative, fiecare articol din Constituţia Argentinei cuprinde în subsol referinţe la articolele corespunzătoare ale constituţiilor celor 22 de provincii, precum şi la articole asemănătoare ale unor constituţii străine, în special ale statelor latino-americane, ceea ce facilitează, evident, studiile de drept comparat.

Întrucât Constituţia Republicii Argentina cuprinde, în general, prevederi asemănătoare celor din Constituţia S.U.A. şi Braziliei, vom evidenţia numai acele aspecte care ni se pare că prezintă elemente de specificitate.

Principii fundamentale. Drepturi şi garanţii

În ceea ce priveşte organizarea politică, Constituţia Argentinei din 1994 proclamă la loc de frunte principiul că naţiunea argentiniană adoptă ca formă de guvernământ Republica Federală.

Trebuie reţinut caracterul solemn al angajamentului asumat de membrii Congresului, care au adoptat forma revizuită a Constituţiei din 1994: "Noi, reprezentanţii poporului Republicii Argentina, reuniţi în Congresul General Constituant, prin voinţa şi votul provinciilor alcătuitoare, în conformitate cu acordurile preexistente, în vederea realizării uniunii naţionale, a întăririi justiţiei, a consolidării păcii interne, a asigurării apărării comune, a promovării bunăstării generale şi a garantării libertăţii, pentru noi, pentru urmaşii noştri şi pentru toţi locuitorii Pământului care doresc să se stabilească pe teritoriul argentinian, cu ajutorul lui Dumnezeu, izvor al raţiunii şi al dreptăţii, dispunem, decretăm şi instituim această Constituţie pentru Naţiunea Argentiniană".

De remarcat sunt şi dospoziţiile art.2 din Constituţie, care prevede expres faptul că Guvernul federal susţine cultul catolic apostolic. Mai sunt de menţionat principiul potrivit căruia fiecare provincie îşi elaborează o Constituţie proprie, în sistemul reprezentativ republican, în conformitate cu principiile, declaraţiile şi garanţiile Constituţiei Naţionale, care trebuie să asigure administrarea justiţiei, a unităţilor teritoriale şi învăţământul primar. În termenii acestor prevederi, Guvernul federal garantează fiecărei provincii dreptul de a dispune liber de instituţiile sale şi libera exercitare a funcţiilor acestora (art.5). Este de menţionat, de asemenea, în cadrul prevederilor generale, şi ideea că Guvernul federal intervine în teritoriul provinciilor pentru garantarea formei de guvernământ republicane, respingerea invaziilor străine şi pentru a-şi inspecta autorităţile constituite, pentru a le susţine sau restabili, în cazul în care au fost înlăturate, ca urmare a unei revolte sau invazii de către altă provincie (art.6). Mai trebuie relevate ideile enunţate în articolele următoare, şi anume că documentele publice şi procedurile judiciare dintr-o provincie se bucură de deplină forţă juridică în celelalte; Congresul poate, prin legi generale, să stabilească forţa probatorie a acestor acte şi proceduri, precum şi efectele lor legale (art.7) . Constituţia menţionează şi faptul că cetăţenii fiecărei provincii se bucură de toate drepturile, privilegiile şi imunităţile datorate calităţii de cetăţean în toate celelalte provincii. Extrădarea criminalilor constituie o obligaţie reciprocă pentru toate provinciile (art.8). Este relevat şi faptul că pe teritoriul ţării nu vor exista decât puncte vamale naţionale, care vor aplica tarifele aprobate de Congres (art.9). De asemeni, se dispune că în interiorul Republicii nu se aplică taxe vamale pe circulaţia articolelor de producţie sau fabricaţie naţională, nici pe circulaţia mărfurilor de orice fel, expediate prin punctele vamale externe (art. 10). Totodată, este de subliniat că articolele de producţie sau fabricaţie naţională sau străină şi turmele de animale de orice specie, care tranzitează teritoriul unei provincii, sunt scutite de taxe numite de tranzit, la fel şi mijloacele de transport, pe uscat sau pe apă, folosite la deplasarea lor; acestora nu li se poate aplica nici în continuare vreun alt fel de taxă pentru tranzitarea teritoriului (art.11). De asemenea, vapoarele care se deplasează dintr-o provincie în alta nu au obligaţia să intre, să ancoreze sau să plătească taxe de tranzit iar desemnarea preferenţială, prin legi sau reglementări comerciale, a unui port sau altul, este interzisă (art.12). O dispoziţie importantă este acea potrivit căreia "În cadrul Republicii pot fi admise noi provincii, dar nu se poate constitui o provincie pe teritoriul alteia sau al altora, nici nu se poate forma o provincie din mai multe fără consimţământul Legislativului din provinciile interesate" (art.13).

Cu referire la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, esenţiale sunt prevederile art.l4, potrivit cărora "Toţi locuitorii Ţării se bucură de următoarele drepturi, în conformitate cu legile care reglementează exercitarea lor: dreptul la muncă şi la exercitarea unei îndeletniciri legale; dreptul de a naviga şi de a face comerţ; dreptul de a adresa petiţii autorităţilor; dreptul de a intra, de a rămâne, de a tranzita şi de a ieşi de pe teritoriul argentinian; dreptul de a-şi publica ideile în presă, fără cenzură prealabilă; dreptul de a uza şi a dispune de proprietatea pe care o deţin; dreptul de a se asocia, în scopuri utile; dreptul de a-şi practica liber cultul; dreptul de a preda şi învăţa".

Prevederi esenţiale sunt consacrate protecţiei muncii. Astfel, în art.l4 (bis) se precizează că munca, în diversele ei forme, se bucură de protecţia legilor, şi anume a acelora care asigură muncitorului condiţii demne şi echitabile de muncă; zi de muncă limitată; odihnă şi concedii plătite; retribuire corectă; salariu minim vital variabil (în funcţie de fluctuaţia preţurilor); remunerare egală pentru funcţie egală; participare la câştigurile întreprinderii, drept de control al producţiei şi de cooperare în conducere; protecţie faţă de destituirea arbitrară; stabilitate pentru funcţionarul public; organizare sindicală liberă şi democratică, recunoscută prin simpla înscriere într-un registru special.

Pentru uniunile sindicale este garantat dreptul de a încheia acorduri colective de muncă; muncitorilor li se recunoaşte dreptul de a recurge la conciliere şi arbitraj, precum şi dreptul la grevă. Reprezentanţii uniunilor se bucură de garanţiile necesare pentru participarea la activitatea sindicală şi de cele legate de stabilitatea locului de muncă.

Statul urmează să ia măsuri de protecţie socială, cu caracter integral şi inalienabil. În mod special, legea va stabili: asigurarea socială obligatorie, care incumbă entităţilor naţionale sau provinciale, cu autonomie financiară şi economică, administrate de cei interesaţi, cu participarea statului, fără posibilitatea suprapunerii contribuţiilor; pensie pentru limită de vârstă şi pensie variabilă; protecţia integrală a familiei; protecţia bunurilor familiale; compensaţia economică familială şi accesul la o locuinţă demnă.

De asemeni, relevante ni se par prevederile art.15, potrivit cărora "În Republica Argentina nu există sclavi; puţinii care mai există azi sunt declaraţi liberi odată cu depunerea jurământului pe această Constituţie; o lege specială va reglementa despăgubirile care decurg din această declaraţie. Orice contract de cumpărare şi vânzare de persoane este o crimă de care se fac răspunzători cei care îl încheie şi notarul sau funcţionarul care îl autorizează. Sclavii care sunt aduşi în ţară, într-un fel sau altul, îşi dobândesc libertatea prin simplul fapt că păşesc pe teritoriul Republicii".

Totodată, sunt de relevat şi acele idei consacrate de art.16, potrivit căruia Naţiunea Argentiniană nu admite privilegii de sânge, nici de naştere; nu există privilegii personale, nici titluri nobiliare. Toţi locuitorii ei sunt egali în faţa legii şi au drept la muncă, fără altă condiţie decât identitatea. Egalitatea constituie baza impozitării şi a obligaţiilor publice.

Cu referire la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti se cuvin a fi semnalate şi prevederile art.17, potrivit căruia proprietatea este inviolabilă şi nici un membru al Naţiunii nu poate fi privat de ea, decât în virtutea unei sentinţe întemeiată pe lege. Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu despăgubire prealabilă. Numai Congresul poate impune contribuţiile stipulate în articolul 4. Nu există nici o obligaţie personală în afara celor prevăzute de lege sau de o sentinţă fundamentată legal. Orice autor sau inventator este proprietar exclusiv al operei, invenţiei sau descoperirii sale, în termenii stabiliţi de lege. Sancţionarea cu confiscarea bunurilor este eliminată pentru totdeauna din Codul penal argentinian. Nici o forţă armată nu poate face rechiziţii, nici să ceară ajutor de nici un fel.

În legătură cu administrarea justiţiei, art.18 aduce precizări esenţiale, stabilind că nici un membru al Naţiunii nu poate fi pedepsit fără judecată prealabilă, fundamentată pe legislaţia în vigoare la data săvârşirii infracţiunii, nici judecat de instanţe speciale, nici incriminat de către organele de justiţie desemnate de lege, înainte de proces. Nimeni nu poate fi obligat să facă declaraţii împotriva propriei sale voinţe; nici nu poate fi arestat, decât în baza unui ordin scris, emis de autoritatea competentă. Apărarea persoanei şi a drepturilor sale în timpul procesului este garantată. Domiciliul este inviolabil, la fel şi corespondenţa scrisă şi documentele personale; legea va stipula în ce caz şi cu ce justificare se va putea proceda la reţinerea şi predarea corespondenţei şi la pătrunderea în domiciliul persoanei inculpate. Sunt abolite pentru totdeauna pedeapsa cu moartea pentru motive politice, orice fel de tortură şi pedeapsa cu biciuirea. Penitenciarele ţării vor fi îngrijite şi curate, spre siguranţa şi nu spre pedeapsa deţinuţilor şi orice fel de măsură de maltratare fizică sau psihică, luată sub pretextul precauţiilor, determină tragerea la răspundere a judecătorului care a autorizat măsura respectivă.

O prevedere originală este cea pe care o cuprinde art.19, şi anume: "Acţiunile personale ale cetăţenilor care nu încalcă legea şi nu prejudiciază nici morala publică nici terţe persoane sunt în seama lui Dumnezeu, în afara autorităţii magistraţilor. Nici un cetăţean al Naţiunii nu este obligat să facă ce nu este specificat în lege, nici nu este privat de ceea ce ea nu interzice".

Cât priveşte drepturile străinilor, art.20 precizează că străinii se bucură pe teritoriul Ţării de toate drepturile civile ale cetăţeanului; pot să-şi desfăşoare activitatea în industrie, comerţ sau să-şi practice profesia; pot să aibă în proprietate terenuri, să le cumpere sau să le înstrăineze; să navigheze pe râuri sau de-a lungul coastelor; să-şi practice cultul în mod liber; să facă testament şi să se căsătorească în conformitate cu legea. Nu sunt obligaţi să solicite acordarea cetăţeniei, nici să plătească contribuţii financiare extraordinare. Pot dobândi naţionalitatea, dacă au avut domiciliul timp de doi ani pe teritoriul statului argentinian; autorităţile pot reduce acest termen în favoarea solicitantului în cazuri temeinic justificate şi dacă persoana dovedeşte a fi adus servicii deosebite

Republicii.

Pentru a asigura unitatea şi integritatea statului, Constituţia prevede obligaţia cetăţenilor de a­şi apăra patria (art.21). Relevante sunt însă şi prevederile art.22, care arată că "Poporul nu deliberează, nici nu guvernează decât prin reprezentanţii săi sau prin intermediul autorităţilor create prin această Constituţie. Orice forţă armată sau reuniune de persoane care îşi arogă drepturile poporului şi revendică drepturi în numele acestuia, comite un delict de răzvrătire". La acestea se adaugă şi prevederile din articolul următor (23), care dispun că "În caz de agitaţie internă sau atac străin, care ar pune în pericol aplicarea prevederilor acestei Constituţii şi exercitarea funcţiilor autorităţilor create în virtutea prevederilor ei, va fi declarată stare de asediu în provincia sau teritoriul unde ordinea publică este perturbată, zone în care garanţiile constituţionale sunt suspendate. În perioada de suspendare, preşedintele Republicii nu are drept de a condamna, din proprie iniţiativă, nici de a aplica pedepse. Puterile lui faţă de persoane se vor limita, în această situaţie, la a dispune arestarea şi mutarea lor dintr- un loc în altul al ţării, dacă aceste persoane nu preferă să părăseacă teritoriul argentinian".

Importante prevederi cu implicaţii în domeniul judiciar sunt conţinute în art.24, care consacră ideea promovării revizuirii legislaţiei. Originală este şi prevederea art.25 care dispune că Guvernul federal stimulează imigrarea europeană. El nu poate restrânge, limita sau greva cu impozite intrarea pe teritoriul argentinian a străinilor care doresc să cultive pământul, să aducă îmbunătăţiri în industrie sau să predea ştiinţele şi artele.

În cadrul prevederilor generale sunt consacrate şi o serie de idei de drept internaţional, ca întărirea relaţiilor paşnice cu ţările străine (art.27), ca şi ideea libertăţii de navigaţie pentru toate statele pe râurile interioare ale ţării (art. 26).

O prevedere de principiu este cuprinsă în art.29, care dispune că Congresul nu poate acorda Executivului naţional, nici Legislativelor provinciale, guvernatorilor de provincii, facultăţi extraordinare, nici puterea publică în totalitatea ei, nici dispune subordonarea sau supremaţia acestora, de natură să lase la discreţia guvernelor sau a vreunei persoane viaţa, onoarea sau averea argentinienilor. Asemenea acte sunt nule şi atrag de la sine trimiterea în judecată şi pedepsirea celor care le dispun, consimt sau semnează, consideraţi a fi infami trădători de ţară.

Printre prevederile cuprinse în capitolul intitulat "Noile drepturi şi garanţii" remarcăm pe cele din art.38, care dispun că "Partidele politice sunt instituţii fundamentale ale sistemului democratic. Crearea şi exercitarea activităţii lor sunt libere, cu respectarea prevederilor prezentei Constituţii, care garantează organizarea şi funcţionarea democratică, reprezentarea minorităţilor, competenţa pentru a candida la funcţii publice eligibile, accesul la informare publică şi la popularizarea ideilor proprii. Statul contribuie la susţinerea materială a activităţilor lor şi a pregătirii liderilor lor. Partidele politice trebuie să facă publice sursele şi destinaţia fondurilor şi patrimoniilor lor".

În legătură cu drepturile noi de care beneficiază cetăţenii sunt de menţionat şi prevederile art.41, în conformitate cu care toţi locuitorii se bucură de dreptul la un mediu sănătos, echilibrat, apt pentru dezvoltarea fiinţei umane, pentru ca activităţile productive să asigure necesităţile prezentului fără să compromită generaţiile următoare; ei au datoria să protejeze mediul. Deteriorarea mediului atrage, cu prioritate, obligaţia reparării, potrivit legii. Autorităţile vor asigura respectarea acestui drept, folosirea raţională a resurselor naturale, conservarea patrimoniului natural şi cultural, a diversităţii biologice, vor lua măsuri de informare şi educare în domeniul mediului înconjurător.

Guvernul (la Nacion) are îndatorirea să stabilească normele de constituire a bugetelor minime de protejare a mediului iar provinciile pe aceea de a le completa. Normele la nivel naţional nu trebuie să modifice (alterar) jurisdicţiile locale.

Este interzisă introducerea pe teritoriul naţional a reziduurilor periculoase - în prezent sau viitor

  • sau a deşeurilor radioactive.

De asemenea, sunt de remarcat şi dispoziţiile înscrise în articolul următor (42), care dispun: consumatorii şi utilizatorii bunurilor şi ai serviciilor au dreptul, în cadrul relaţiei de consum, la protecţia sănătăţii, a securităţii şi a intereselor economice, la o informare corespunzătoare şi conformă cu realitatea, la libertatea de alegere şi la condiţii de tratament echitabil şi demn.

Autorităţile vor asigura respectarea acestor drepturi, educarea în spiritul consumului, apărarea concurenţei împotriva oricărei forme de distorsionare (distorsion) a pieţelor, controlul monopolurilor naturale şi legale, controlul calităţii şi al eficienţei serviciilor publice, constituirea asociaţiilor de consumatori şi utilizatori.

Legea va stabili mijloacele eficiente de prevenire şi soluţionare a conflictelor, cadrul legal al serviciilor publice de competencia nacional, cu includerea participării asociaţiilor de consumatori şi utilizatori, a provinciilor interesate, la activitatea organismelor de control.

În sfârşit, o prevedere deosebit de importantă pe care dorim să o semnalăm în cadrul acestor prevederi specifice pentru Republica Argentina, este cea din art.43, în conformitate cu care orice persoană are dreptul să intenteze acţiune, directă şi rapidă, în condiţiile în care nu există un alt mijloc judiciar mai potrivit, împotriva oricărui act sau omisiuni, din partea autorităţilor publice sau a unor persoane particulare care, efectiv sau iminent, vatămă, restrânge, alterează sau ameninţă, în mod arbitrar şi ilegal, drepturile şi garanţiile recunoscute prin prezenta Constituţie, un tratat ori o lege. Dacă este cazul, judecătorul poate să declare drept neconstituţională norma pe care se bazează actul sau omisiunea vătămătoare.

Poate fi intentată acţiune împotriva oricărei forme de discriminare privind dreptul la protejarea mediului înconjurător, a concurenţei, a utilizatorului şi a consumatorului, ca şi a drepturilor colective în general; acţiunea poate fi intentată de către persoana vătămată, de Avocatul poporului şi de asociaţiile de profil, înregistrate conform legii, care stipulează condiţiile şi formele lor de organizare.

Orice persoană poate intenta acţiune într-o cauză pentru a lua cunoştinţă de datele referitoare la ea şi de scopul propus, date existente în registre sau baze de date publice sau particulare, folosite ca surse de referinţă; pentru a solicita eliminarea, rectificarea, confidenţialitatea sau actualizarea datelor respective, în caz de fals sau discriminare. Secretul surselor de informaţie pentru presa scrisă este absolut.

Când dreptul vătămat, restrâns, alterat sau ameninţat vizează libertatea fizică, în cazul în care forma şi condiţiile de detenţie sunt înăsprite în mod ilegal, în cazul dispariţiei forţate a unor persoane (în 1995, autorităţile militare argentiniene au recunoscut că în perioada dictaturii au practicat arestarea abuzivă şi asasinarea prin aruncare în ocean, de la mare înălţime, a mii de persoane, aşa-zis "dispărute" - n.aut.) acţiunea de habeas corpus poate fi intentată de persoana vătămată sau de oricine altcineva care acţionează în favoarea sa. Judecătorul trebuie să rezolve cazul imediat, chiar în condiţii de stare de asediu.

Probleme privind organizarea statală

Argentina reprezintă o republică prezidenţială şi, totodată, un stat federal. Ea este alcătuită din

  • de provincii, un district federal al capitalei şi un teritoriu naţional - Dara de Foc. Teritoriul Antarctic argentinian este considerat teritoriu independent.

Respectând principiul separaţiei puterilor, în Argentina puterea legislativă este exercitată de un Congres, compus din două Camere - una alcătuită din deputaţii Naţiunii şi alta din senatorii provinciilor şi oraşului Buenos Aires.

Puterea executivă este exercitată de Preşedintele Naţiunii Argentiniene, care poate fi înlocuit în anumite situaţii de vice-preşedinte. Tot din puterea executivă fac parte şeful Guvernului şi miniştrii.

Puterea judecătorească este exercitată de Curtea Supremă de Justiţie şi de tribunalele de grad inferior acesteia, care sunt stabilite de Congres.

În ceea ce priveşte puterea legislativă şi atribuţiile acesteia, Constituţia Argentinei se ocupă în cadrul unor capitole separate de Camera Deputaţilor, Senat, precum şi de atribuţiile Congresului luat în integralitatea sa şi cuprinzând ambele Camere. În Camera Deputaţilor, procentul este de un reprezentant la 33.000 de locuitori, în timp ce în Senat fiecare provincie trimite trei senatori. Atât deputaţii, cât şi senatorii, sunt aleşi prin vot direct, pe baza unui sistem majoritar,

Vicepreşedintele Naţiunii este şi preşedinte al Senatului, dar el nu va avea drept de vot decât în situaţia în care voturile vor fi împărţite. Senatul are însă şi un preşedinte provizoriu, care îl prezidează în caz de absenţă a vicepreşedintelui sau când acesta exercită funcţiile de Preşedinte al Naţiunii Argentiniene.

Ambele Camere se reunesc în sesiuni ordinare, de la 1 martie până la 30 noiembrie. Ele pot fi convocate în sesiuni extraordinare de Preşedintele Naţiunii sau îşi pot proroga sesiunile. Constituţia prevede pentru reprezentanţii aleşi ai naţiunii un sistem de imunităţi şi inviolabilităţi similar celor înscrise în alte constituţii.

Punerea la dispoziţia justiţiei a deputaţilor sau senatorilor acuzaţi de fapte grave se va putea face numai cu votul a două treimi din deputaţi sau senatori.

Respectând principiul separaţiei puterilor, Constituţia argentiniană prevede că nici un membru al Congresului nu va putea să primească misiuni din partea puterii executive decât cu asentimentul Camerei respective. Membrii clerului nu pot fi membri ai Congresului şi nici guvernatori de provincii.

Sunt de competenţa Congresului Naţiunii argentiniene legislaţia vamală, stabilirea unor contribuţii indirecte, stabilirea reglementărilor privind banca federală, stabilirea modalităţilor de plată a datoriilor interne şi externe ale Naţiunii, reglementarea navigaţiei pe râurile interioare, sistemul monetar, elaborarea Codului civil, comercial, de minerit, precum şi de muncă şi protecţie socială, elaborarea legilor cu privire la naturalizare şi naţionalitate, reglementarea comerţului cu statele străine, stabilirea limitelor teritoriului naţional şi a numărului provinciilor, asigurarea securităţii frontierelor, recunoaşterea preexistenţei etnice şi culturale a popoarelor indigene argentiniene, combaterea sărăciei şi lupta pentru progresul social, stabilirea unor tribunale de rang inferior Curţii Supreme, admiterea demisiei preşedintelui sau vicepreşedintelui, aprobarea tratatelor încheiate cu state străine şi cu organizaţii internaţionale.

O prevedere importantă care se cuvine a fi semnalată este aceea potrivit căreia Declaraţia americană a drepturilor şi îndatoririlor omului, Declaraţia Universală a drepturilor omului, Convenţia americană asupra drepturilor omului, Pactele drepturilor omului şi alte declaraţii şi convenţii încheiate în această materie au o forţă constituţională, nefiind permise derogări de la prevederile lor.

În ceea ce priveşte modalitatea de elaborare şi de adoptare a legilor, Constituţia argentiniană prevede, în principiu, discutarea lor de ambele Camere ale Congresului. Un proiect de lege respins în totalitate de una dintre Camere nu va putea fi reluat în anul respectiv. În situaţia în care un proiect de lege adoptat de una din Camere este dezbătut şi adoptat de cealaltă Cameră cu modificări, prima Cameră va putea să accepte modificările aduse dar va putea să insiste asupra redactării originare, cu condiţia ca modificările sau corecturile să nu fi fost adoptate de cealaltă Cameră cu o majoritate de două treimi din parlamentarii prezenţi. Într-o asemenea situaţie, proiectul va fi transmis puterii executive cu adăugirile făcute de Camera ce a operat revizuirea, afară de situaţia în care Camera originară insistă asupra redactării originare, cu votul a două treimi din parlamentarii prezenţi. În cazul când proiectul este respins în total sau în parte de către puterea executivă, el va fi transmis cu obiecţiile acesteia

Camerei de origine, pentru a-l discuta din nou. Dacă aceasta îl va confirma cu o majoritate de două

treimi, va fi transmis Camerei care a propus revizuirea. Dacă ambele Camere îl vor vota cu o majoritate egală, proiectul va deveni lege şi va fi transmis puterii executive pentru promulgare. Votul în ambele Camere va fi nominal, parlamentarii urmând să se exprime prin da sau nu.

"Auditoria General de la Nacion" reprezintă un organism de asistenţă tehnică al Congresului, cu autonomie funcţională, care efectuează controlul extern al sectorului public naţional în ceea ce priveşte aspectele sale patrimoniale, economice, financiare şi operative. El va urmări controlul legalităţii gestiunii al întregii activităţi a administraţiei publice, centralizată şi descentralizată, indiferent care ar fi modalităţile sale de organizare.

Defensor del Pueblo reprezintă o instituţie similară Avocatului poporului din ţara noastră. El are ca scop principal apărarea şi protecţia drepturilor omului. El este desemnat şi eliberat din funcţie de Congres, cu votul a două treimi din membrii prezenţi ai fiecărei Camere. Ales pe 5 ani, mandatul său poate fi reînoit o singură dată. În sistemul argentinian, Defensor del Pueblo deţine legitimare procesuală şi beneficiază de drepturile şi privilegiile parlamentarilor.

Puterea executivă este exercitată de Preşedintele Naţiunii Argentiniene, care va putea fi înlocuit

  • în caz de indisponibilitate - de vicepreşedinte. Preşedintele şi vicepreşedintele sunt aleşi pe 4 ani şi pot fi realeşi o singură dată. După validarea alegerilor, ei depun un jurământ în faţa Preşedintelui Senatului, în cadrul unei sesiuni reunite a Congresului. Atât preşedintele cât şi vicepreşedintele naţiunii sunt aleşi de popor prin vot direct. Alegerile se vor desfăşura cu două luni înainte de încheierea mandatului preşedintelui în exerciţiu. În cazul în care nici un candidat nu a întrunit majoritatea, un al doilea tur de scrutin se va organiza între primii doi candidaţi clasaţi în competiţie, în interval de 30 de zile de la încheierea primului tur de scrutin.

În legătură cu modalităţile de alegere a preşedintelui şi vicepreşedintelui Naţiunii, mai semnalăm următoarele prevederi de amănunt: în cazul în care echipa clasată pe primul loc în urma primului tur de scrutin obţine mai mult de 45% din voturile declarate valabile, membrii ei sunt proclamaţi preşedinte şi vicepreşedinte ai Republicii (art.97); în cazul în care echipa clasată pe primul loc în urma primului tur de scrutin obţine cel puţin 45% din voturile declarate valabile şi, în plus, între această echipă şi cea imediat următoare se înregistrează o diferenţă mai mare de zece puncte (procentuale) din totalul de voturi exprimate, membrii ei sunt proclamaţi preşedinte şi vicepreşedinte ai Republicii (art.98).

În ceea ce priveşte atribuţiile puterii executive, se menţionează că preşedintele este conducătorul suprem al Naţiunii, şef al guvernului şi responsabil politic cu administrarea generală a ţării. El poate emite instrucţiuni şi regulamente pentru a asigura executarea legilor. El participă la formarea legilor, în limitele prevederilor Constituţiei, le promulgă şi dispune publicarea lor.

Puterea executivă nu va putea însă, în nici un caz, să emită dispoziţii cu caracter legislativ, sub sancţiunea unei nulităţi absolute. Numai când circumstanţe excepţionale fac imposibilă legiferarea şi nu este vorba de norme cu caracter penal, financiar, electoral sau cu privire la regimul partidelor politice, se vor putea emite decrete pentru raţiuni de necesitate, de urgenţă. Asemenea decrete vor trebui să fie supuse însă, în 10 zile, Comisiei bi-camerale permanente. Aceasta le va supune Camerelor şi ele vor trebui să fie sancţionate cu majoritatea absolută a membrilor Congresului.

Printre atribuţiile puterii executive revine şi numirea magistraţilor de la Curtea Supremă, numirea şi revocarea ambasadorilor, deschiderea sesiunilor Congresului, prorogarea sesiunilor ordinare ale Congresului, confirmarea tratatelor încheiate cu reprezentanţii statului, exercitarea comandamentului forţelor armate, declararea stării de război etc.

În ceea ce priveşte şeful guvernului şi membrii acestuia, ei exercită administraţia generală a ţării, efectuează anumite acte ce sunt necesare în acest scop, exercită funcţiile şi atribuţiile care le sunt delegate de Preşedintele Naţiunii, trimit Congresului proiectele de legi, participă la sesiunile

Congresului fără drept de vot, furnizează informaţiile şi explicaţiile care le sunt solicitate de Camere, contrasemnează anumite decrete etc.

Dispoziţiile Constituţiei Argentinei cu privire la puterea judecătorească subliniază că aceasta este exercitată în principal de Curtea Supremă de Justiţie şi de tribunale de rang inferior, pe care le stabileşte Congresul (art.108). Selecţia magistraţilor se face de Consiliul magistraturii, ale cărui competenţe sunt prevăzute de o lege specială. Printre atribuţiile sale sunt: organizarea de concursuri pentru ocuparea posturilor de magistraţi, emiterea de propuneri pentru numirea unor magistraţi de rang inferior, exercitarea unor competenţe disciplinare, elaborarea de norme legate de funcţionarea organelor judecătoreşti în scopul asigurării independenţei justiţiei.

Constituţia Naţiunii Argentina consacră existenţa Ministerului Public, ca un organ independent, cu autonomie funcţională şi independenţă financiară, având ca funcţie de a promova înfaptuireajustiţiei şi apărarea legalităţii, a intereselor generale ale societăţii.

În ceea ce priveşte guvernele provinciilor, acestea, potrivit art.121, exercită toate puterile care nu au fost delegate prin Constituţie Guvernului federal. Constituţia Argentinei prevede că fiecare provincie îşi elaborează propria sa constituţie, asigurându-se autonomia municipalităţilor şi ordinea instituţională. Se mai prevede că provinciile au dreptul de a crea, în cadrul lor, regiuni - pentru mai buna administrare. Au de asemenea dreptul de a crea diferite organe, cu condiţia ca aceasta să nu intre în competenţa unor organe la nivel naţional. Provinciile pot emite reglementări şi chiar încheia convenţii sau tratate, cu asentimentul Congresului federal. Ele pot adopta reglementări prin care să promoveze industria, imigrarea, construirea de căi ferate şi navigabile, colonizarea pământului, introducerea noilor industrii, importul de capital străin şi explorarea râurilor.

Consacrând rolul special al provinciei Buenos Aires, art.125 alin.2 dispune în mod expres că provincia şi oraşul Buenos Aires îşi vor putea conserva organismele de securitate socială pentru angajaţii publici şi profesionali, pentru a promova progresul economic, educaţia, ştiinţa şi cultura.

Art. 126 din Constituţia Argentinei precizează că întrucât provinciile nu pot să exercite puterea ce a fost delegată Naţiunii, ele nu pot încheia tratate parţiale (sau teritoriale), cu caracter politic, nici să adopte legi în ce priveşte comerţul, navigaţia interioară sau exterioară, să bată monedă, să emită bilete de bancă fără autorizarea Congresului federal, nici să elaboreze coduri, reglementări, în domeniul naturalizării, falsului de monedă etc. După cum precizează art.127 din Constituţie, nici o provincie nu poate declara război unei alte provincii. Neînţelegerile dintre provincii vor fi supuse Curţii Supreme de Justiţie.

Guvernatorii provinciilor sunt consideraţi agenţi naturali ai guvernului pentru a face să fie respectate Constituţia şi legile Naţiunii.

Dintre dispoziţiile tranzitorii menţionăm pe cea care reconfirmă dreptul legitim şi imprescriptibil de suveranitate al Naţiunii Argentiniene asupra insulelor Malvine, Georgia de Sud şi Sandwich de Sud.

 

 

[1]     Constitucion de la Nacion Argentina Reformada en 1994, Santa Fe, Parana, 1994, Publicacion del Ministerio de Justicia, Secretaria de Asuntos Registrales, Direccion Nacional del Registro Oficial, Buenos Aires, agost de 1994, 96 p.