Date istorice
Teritoriile care constituie în prezent aria de acţiune a statului Chile au fost locuite, la început, de indieni araucani, fiind apoi invadate de incaşi, în secolul XV. Primul european care a atins teritoriul chilian a fost Ferdinand Magellan, care a navigat prin strâmtoarea care a primit ulterior numele său.
O expediţie spaniolă, condusă de Pedro de Valdivia, a întemeiat oraşul Santiago, în 1541. Ulterior, Chile a fost cucerit de spanioli, devenind o componentă a viceregatului Peru, iar din 1778, Căpitănia generală Chile. Independenţa Republicii Chile a fost proclamată în 1818, iar între 18791883, Chile a participat la "războiul Pacificului", în lupta cu Peru şi Bolivia, cucerind un număr considerabil de teritorii, printre care provincia Antofagasta şi ample porţiuni din Peru[1].
Istoria statului Chile s-a caracterizat prin permanente dispute între forţele conservatoare şi cele liberale care au alternat la guvernare. Între 1964 şi 1970, la conducerea statului s-a aflat Preşedintele Eduardo Frei, susţinut de Partidul Creştin Democrat. În 1970, ca urmare a alegerilor, la conducerea statului a venit o coaliţie de stânga, marxistă, preşedinte al statului fiind ales dr.Salvador Allende (Gossens), care a promis un program de reforme sociale şi naţionalizări. La 11 septembrie 1973 s-a produs o sângeroasă lovitură de stat militară, condusă de generalul Augusto Pinochet. În cursul luptelor, preşedintele Allende a fost ucis, Pinochet a devenit conducătorul de fapt al statului şi preşedintele juntei de guvernământ, anunţând o dură politică de represiuni împotriva oponenţilor săi de stânga. În 1976, generalul Pinochet a proclamat "democraţia autoritară", iar în 1977 a interzis partidele politice. Un simulacru de referendum desfăşurat în 1978 a încercat să dea legitimitate
politicii sale[2].
Împotriva politicii lui Pinochet s-a conturat o amplă opoziţie politică democratică, care nu putea tolera excesele autorităţilor în reprimarea opozanţilor, arestările fără mandat, torturile etc. În 1983 s-au desfăşurat ample acţiuni în sprijinul reinstalării democraţiei, Împotriva guvernului au început să manifeste pături tot mai largi ale populaţiei, inclusiv biserica catolică şi elemente ale armatei. În octombrie 1988, Pinochet a propus ca să păstreze funcţia de şef al statului pentru alţi opt ani, dar această propunere a fost repinsă printr-un plebiscit. Un alt plebiscit, care a avut loc în august 1989, a aprobat o serie de schimbări constituţionale, tinzând să asigure reîntoarcerea la pluralismul politic[3].
Preşedinte al ţării a fost ales, în aceste condiţii, în martie 1990, democratul creştin moderat Patricio Aylwin. Poziţiile juntei militare slăbind, a fost instituită o Comisie guvernamentală în scopul investigării execuţiilor sumare săvârşite şi a cazurilor de dispariţii. Comisia stabilită de preşedintele Aylwin a stabilit că în timpul guvernării lui Pinochet au murit 2.279 persoane, dintre care 2.115 executate de poliţia secretă. În urma transformărilor survenite în Chile, partidele politice şi-au legalizat activitatea (în prezent acţionând 25 de formaţiuni politice). Militarii continuă să joace totuşi un rol important în viaţa politică, numeroasele manifestaţii "pentru" şi "împotriva" lui Pinochet în ultimii ani demonstrând că în Republica Chile există încă un echilibru precar între forţele conservatoare şi cele democratice. Actualul şef al statului este Michelle Bachelet Jeria, de la 11 martie
2006; ea a fost aleasă la 11 decembrie 2005 cu 53,5% din voturi.
Organizarea constituţională
Din punctul de vedere al evoluţiei constituţionale, primele acte constituţionale au fost cele trei legi cunoscute sub numele de "Patria Vieja" (Old Fatheerland): Regulamentul cu privire la funcţionarea autorităţii executive provizorii, aprobat la 14 august 1811 de Congresul deputaţilor; Regulamentul provizoriu din 27 octombrie 1812 şi Regulamentul cu privire la Guvernul provizoriu, aprobat la 17 martie 1814.
După proclamarea oficială a independenţei ţării, la 12 februarie 1818, au fost aprobate două Carte constituţionale, iar la 30 octombrie 1822 prima Constituţie propriu zisă a statului, cuprinzând 248 articole, care proclama libertatea, independenţa şi unitatea naţiunii chiliene, stabilind totodată pentru prima oară limitele frontierelor statului. Potrivit Constituţiei politice din 1822 urmau să fie constituite trei puteri independente: puterea legislativă, exercitată de un Congres bicameral; puterea executivă - ce aparţinea unui director, asistat de trei miniştri; puterea judecătorească, aparţinând instanţelor judecătoreşti organizate ierarhic.
Adunarea legislativă se compunea din deputaţi şi senatori, o curte a reprezentanţilor urmând să se întrunească atunci când Camera inferioară s-ar fi aflat în vacanţă. Deputaţii erau aleşi în mod direct, iar senatorii, potrivit unor criterii corporatiste de către deputaţi, de directori şi de către judecători. Religia oficială a statului era religia catolică, dar s-a renunţat la interzicerea altor religii, aşa cum se preconizase în varianta prioritară a Constituţiei elaborată înainte de 1822.
Constituţia promulgată la 29 decembrie 1823 cuprindea 277 articole şi a fost prima care a fost aprobată de către un Congres constituţional şi care a folosit termenul "Republică". Ea favoriza un guvern puternic centralizat.
Puterile Senatului sporeau, acesta dobândind o funcţie de supervizare şi având posibilitatea să opună un drept de veto Camerei naţionale. Puterile directorului suprem erau, în linii mari, aceleaşi ca şi în Constituţia din 1822, dar acesta dispunea în plus de dreptul exclusiv de a iniţia legile. El era ales pentru patru ani, mandatul său putând fi reînnoit, şi dispunea de puterea de a emite legi în situaţii de criză.
Constituţia a fost suspendată în iulie 1824 şi abrogată în luna decembrie a aceluiaşi an
Un nou Congres constituţional a avut loc în 1828 şi a promulgat, la 8 august, noua Constituţie politică a Republicii Chile, care cuprindea 134 articole. Această Constituţie menţiona principiul separaţiei puterilor, era inspirată din principii democratice, în special de Constituţia S.U.A., promova toleranţa religioasă şi menţinea sistemul bicameral. Ca urmare a descreşterii influenţei liberalilor şi a afirmării forţelor conservatoare, o Convenţie constituţională a fost convocată din nou în 1832, promulgând o Constituţie cu trăsături autoritare, care înlocuia totodată echilibrul dintre puterea centrală şi cea locală cu o tendinţă de centralizare puternică. În acelaşi timp, Constituţia sporea puterile preşedintelui şi reducea puterile organelor locale. Această Constituţie a fiinţat până în 1925, ea suferind însă mai multe amendamente determinate în special de modul în care s-a succedat alternanţa liberalilor şi conservatorilor la conducerea statului.
De menţionat, sub regimul acestei constituţii, este criza constituţională care a avut loc la 1 ianuarie 1891. Preşedintele Jose Manuel Balmaceda a sfidat autoritatea Congresului, refuzând să confirme Cabinetul ales de parlament. Un grup de deputaţi au hotărât atunci să instaleze un contra- guvern în Nordul ţării. Confruntările armate între gupările opuse au dus la răsturnarea preşedintelui Balmaceda.
Constituţia din 1925 a fost aprobată prin plebiscitul desfăşurat la 30 august, iar promulgarea sa oficială a avut loc la 18 octombrie. Constituţia din 1925 cuprinde 110 articole împărţite în 10 capitole.
Ea menţinea sistemul bicameral, consacra dreptul exclusiv al Camerei Deputaţilor de a se ocupa de problemele bugetare, dar stabilea, în acelaşi timp, un executiv puternic, întruchipat în persoana preşedintelui. Acesta dispunea de foarte multe prerogative, fiind şi şef al Senatului, şi având dreptul de iniţativă legislativă. Constituţia cuprindea garanţii pentru drepturile cetăţeneşti, în special pentru dreptul de proprietate, consacrând totodată dreptul cetăţenilor de a fi apăraţi împotriva injustiţiilor. Biserica era separată de stat. Erau consacrate şi anumite prevederi legate de protecţia muncii şi de asigurarea bunăstării sociale.
Constituţia din 1925 a suferit şi ea mai multe amendamente. Acestea au vizat în special procedura de impeachment a magistraţilor Curţii Superioare (1943), liberalizarea prevederilor cu privire la naţionalitate (1957), compensaţiile pentru exproprieri (1967), sublinierea funcţiilor sociale ale proprietăţii (1967), dreptul comisiilor mixte ale Congresului de a elabora şi aproba anumite legi (1970) etc.
În timpul preşedintelui Salvador Allende Gossens au fost iniţiate o serie de reforme constituţionale vizând în special drepturile cetăţeneşti, protecţia socială, preşedintele Allende propunând la un moment dat (4 noiembrie 1971) trecerea la sistemul parlamentar unicameral.
În ultima parte a guvernării preşedintelui Allende au început să se manifeste serioase divergenţe între forţele conservatoare şi cele democratice, forţele conservatoare neacceptând ideea transformărilor sociale şi a naţionalizărilor. Starea de urgenţă a fost proclamată în mai multe provincii, dar în iulie 1973 Camera Deputaţilor, cu 81 de voturi la 52, a refuzat cererea preşedintelui Allende de a declara starea de urgenţă în Santiago. La 11 septembrie 1973 guvernul preşedintelui Allende a fost răsturnat de o juntă militară, al cărei preşedinte era generalul Augusto Pinochet Ugarte, dar din care mai făceau parte amiralul Jose Toribio Merino, generalul Gustavo Leigh şi şeful poliţiei, Cezar Mendoza. Junta a declarat starea de asediu, a închis frontierele ţării şi a impus o cenzură severă. Ea a promulgat o serie de decrete-legi prin care se stabilea că forţele armate, în calitate de autoritate supremă, îl numesc pe generalul Pinochet ca preşedinte, restrângând o serie de garanţii stabilite prin Constituţie. Totodată, junta a suspendat partidele politice, a arestat o serie de oameni politici de stânga, inclusiv pe Luis Corvalan - liderul partidului comunist -, a dizolvat Congresul naţional şi a suspendat autonomia universitară.
La 26 noiembrie acelaşi an, o comisie constituţională sprijinită de junta militară a prezentat schiţa unui proiect de Constituţie care întărea sistemul prezidenţial, recunoştea prerogativele Congresului şi ale puterii judecătoreşti, dar consacra atribuţii importante forţelor armate. La un an de la lovitura de stat, generalul Pinochet a anunţat ridicarea stării de asediu. Printr-un decret-lege din 2 decembrie 1974 el a acceptat separarea puterii executive de cea legiuitoare, puterea executivă revenind generalului Pinochet (care la 17 decembrie şi-a asumat în mod expres funcţia de preşedinte), în timp ce puterea legislativă continua să aparţină juntei militare.
În perioada 1975-1980 au fost emise de către junta militară o serie de acte constituţionale care au reprezentat concesii acordate forţelor democratice dar şi încercări de "cosmetizare" a regimului Pinochet. Astfel, a fost constituit Consiliul de Stat, ca organ consultativ, având misiunea să îl sfătuiască pe preşedinte, în componenţa acestuia intrând toţi foştii preşedinţi ai statului (1976); s-a admis prioritatea drepturilor naturale asupra drepturilor statului şi îndatorirea statului de a proteja drepturile individuale (1976); s-au recunoscut drepturile cetăţenilor în special ale populaţiilor originare (1976) ş.a.
Ca urmare a presiunilor politice interne şi acţiunilor pentru restabilirea democraţiei, junta militară a acceptat constituirea unui nou Congres constituţional. Elaborată de către Comisia pentru studierea reformei constituţionale, compusă din jurişti specialişti în drept constituţional, noua Constituţie a fost supusă Consiliului de Stat, juntei militare, iar apoi Parlamentului, printr-un plebiscit,
la 11 septembrie 1980. Noua Constituţie a fost aprobată într-o proporţie de doi la unu, ea preconizând prelungirea guvernării militare până în 1997 şi rămânerea în funcţie încă opt ani a preşedintelui Pinochet. Noua Constituţie consacra sistemul bicameral, independenţa justiţiei şi largi drepturi prezidenţiale.
În septembrie 2005 în Republica Chile a fost efectuată o reformă constituţională. Mandatul prezidenţial a fost redus de la şase la patru ani; preşedintele a căpătat dreptul să ceară înlocuirea comandantului Forţelor Armate; a fost eliminată instituţia senatorilor pe viaţă (introdusă de Pinochet), ceea ce a avut drept consecinţă reducerea Senatului la 38 membri, cu începere din anul 2006. Prin reforma constituţională, copiii chilienilor înscrişi pe paşapoartele părinţilor dar care fuseseră născuţi în străinătate au căpătat dreptul de cetăţenie deplină, beneficiind ei înşişi nu de un simplu titlu de călătorie, ci de un paşaport chilian.
Anii care au urmat după căderea regimului militar au fost marcaţă de confruntări între forţele democratice care doreau încetarea regimului militar şi elementele conservatoare care preferau regimul lui Pinochet reîntoarcerii la democraţie. Evenimentul cel mai important l-a constituit respingerea la 5 octombrie 1988, cu 54% voturi contra şi 43% pentru, a propunerii generalului Pinochet, de a se accepta, pe calea unui plebiscit, o serie de prevederi constituţionale tranzitorii vizând menţinerea sa la putere până în 1997. Ca urmare a negocierilor purtate între diverse forţe politice, a avut loc un nou plebiscit, la 30 iulie 1989, prin care a fost pus în discuţie un pachet de amendamente la Constituţie, ce marcau evidente schimbări şi pregătirea noilor alegeri prezidenţiale. Propunerile au fost acceptate de 85,7% din votanţi, care au reprezentat 93% din numărul alegătorilor.
Ca urmare a desfăşurării noilor alegeri, la 14 decembrie 1989 Patricio Aylwin Azocar a fost ales preşedinte cu 55,2% din sufragii. Noul preşedinte şi-a inaugurat mandatul la 11 martie 1990. Au fost eliberaţi o serie de deţinuţi politici şi s-a stabilit înfiinţarea "Comisiei pentru adevăr şi reconciliere naţională". Deşi Pinochet şi ceilalţi lideri militari au criticat înfiinţarea acestei comisii, având în vedere în special atribuţia acesteia de a investiga crimele comise în perioada dictaturii militare, ea a început să- şi desfăşoare activitatea. Fostul preşedinte Salvador Allende a fost reînhumat la 4 septembrie 1990 la cimitirul naţional din Santiago. Pinochet a continuat să deţină funcţii importante în stat, rămânând un timp comandant suprem al forţelor armate şi devenind apoi senator pe viaţă. El a decedat in 2006 dupa ce i s-au intentat mai multe acţiuni judiciare, rămase nesoluţionate.
- Analiză a prevederilor Constituţiei Republicii Chile din 1980
Constituţia Republicii Chile din 1980 cuprinde 14 capitole şi un capitol distinct de prevederi tranzitorii. Ea însumează în total 119 articole, la care se adaugă cele 29 de puncte cuprinse în capitolul "Dispoziţii tranzitorii"[4].
Constituţia cuprinde o serie de prevederi generale legate de suveranitatea statului, drepturile cetăţenilor, naţionalitatea şi cetăţenia, drepturile constituţionale. În ce priveşte preşedintele Republicii, se stabileşte alegerea sa prin vot universal, cu majoritate absolută a voturilor valide, durata mandatului fiind de opt ani, preşedintele neputând fi reales pentru perioada imediat următoare. Atribuţiile preşedintelui Republicii sunt în general asemănătoare celor de care dispune preşedintele S.U.A.
Preşedintele este ajutat de miniştri de stat, al căror număr este stabilit prin lege. Constituţia cuprinde prevederi detaliate în legătură cu starea de "excepţie constituţională", prin aceasta înţelegându-se situaţiile în care preşedintele dispune de puteri sporite pentru a face faţă unor situaţii de urgenţă. Cu toate acestea, este recunoscut şi dreptul Camerelor parlamentului să fie informate şi să se
pronunţe prin vot asupra puterilor sporite ce urmează să-i fie conferite preşedintelui în timpul stării de asediu.
Congresul naţional se compune din două Camere. Camera Deputaţilor cuprinde 120 de membri aleşi prin vot direct, în cadrul unor districte electorale.
Senatul este de asemenea alcătuit din 48 membri, dintre care 38 aleşi prin vot direct de fiecare dintre cele 13 regiuni ale ţării, fiecare regiune având dreptul de a alege doi senatori. Din compunerea Senatului mai fac parte, ca senatori de drept, foştii preşedinţi ai republicii, doi foşti judecători ai Curţii Supreme, un fost controlor general, un fost comandant al armatei, un fost rector al Universităţii etc.
Urmând exemplul altor constiuţii latino-americane, Constituţia Republicii Chile departajează atribuţiile Camerei Deputaţilor de cele ale Senatului. Ea înscrie totodată o serie de prevederi în legătură cu puterile exclusive ale Congresului (în integralitatea sa) de a aproba sau respinge tratate internaţionale supuse de şeful statului înainte de a fi ratificate de acesta, precum şi prerogativa ambelor Camere reunite de a se pronunţa asupra stării de asediu (art.50).
Spre deosebire de alte state latino-americane la care ne-am referit, Republica Chile consacră instituţia unei Curţi Constituţionale, distinctă de Curtea Supremă de Justiţie. Aceasta se compune din şapte membri, dintre care trei sunt judecători la Curtea Supremă, aleşi de către Curte prin vot secret, cu majoritate; un jurist numit de preşedintele Republicii; doi jurişti aleşi de Consiliul Naţional de securitate şi un jurist ales de Senat, cu majoritatea absolută a senatorilor. Curtea Constituţională exercită un control al constituţionalităţii legilor organice înainte de promulgare, rezolvă problemele de constituţionalitate care ar putea apare în procesul elaborării legilor, soluţionează problemele ce pot apare în legătură cu constituţionalitatea unor decrete-legi având forţă de lege, decide asupra constituţionalităţii decretelor supreme promulgate de Preşedintele Republicii în cadrul puterii sale reglementare. Printre atribuţiile sale mai figurează şi soluţionarea unor plângeri în cazul în care Preşedintele Republicii nu a promulgat o lege când ar fi trebuit, sau dacă a promulgat un text diferit de ceea ce corespunde din punct de vedere constituţional; calitatea de a decide asupra neconstituţionalităţii unor organizaţii, mişcări sau partide politice, de a declara responsabile persoanele care au atentat la ordinea instituţională a republicii ş.a.
Dintre alte prevederi ale Constituţiei chiliene mai menţionăm dispoziţiile privind Oficiul controlorului general al Republicii (instituţie similară Curţii de Conturi) şi Consiliul Naţional de Securitate (similar Consiliului Sprem de Apărare a Ţării din ţara noastră).
Remarcăm, dintre dispoziţiile tranzitorii, prevederea cu nr. 18, care consacră drepturile speciale ale juntei militare în perioada de tranziţie, prevedere care - aşa cum se cunoaşte - exprimă rolul pe care armata continuă să-l joace în viaţa politică chiliană. De altfel, observăm că în Constituţia chiliană există un capitol special (Capitolul 10, "Forţele armate, forţele de ordine şi securitate publică") care cuprinde prevederi instituţionale în legătură cu statutul forţelor armate, numirea comandantului şef, numirea, promovarea şi punerea în retragere a unor ofiţeri din forţele armate şi din poliţie.
[1] Horia C.Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Statele lumii de la A la Z, ediţia 8-a, Editura Meronia, Bucureşti, 2002, pag.122; Union Interparlementaire. Chronique des election parlementaires, vol.31, 1er janvier-31 decembre 1997, Geneve, 1998, pag.57- 63.
[2] Webster's New World Encyclopedia, College edition, Prentice Hall, General References, New York, 1993, pag.225.
[3] Constitutions of the Countries of the World, vol.5, Chile, by Jay Sigler, Albert P.Blaustein e.a., Oceana Publications, Inc., Dobbs Ferry, Dew York, october 1991, Chronology.
[4] Idem, pag.39 şi urm. 226