Date istorice
Pe cuprinsul arhipelagului filipinez au locuit încă din perioade foarte vechi populaţii migratoare influenţate de civilizaţii indiene, chineze şi indoneziene. În 1521, Magellan a fost primul european care debarca în insule. A urmat epoca cuceririlor spaniole, începând din 1565. În timpul regelui Filip al Il-lea (după numele căruia insulele au fost denumite), religia catolică a fost introdusă în Filipine
luând locul religiei islamice, care fusese răspândită de negustorii şi misionarii arabi[1].
Secolul XIX este caracterizat printr-o perioadă de revolte împotriva administraţiei coloniale spaniole. Răscoalele anticolonialiste (peste 100 în 350 de ani) culminează cu războiul de eliberare din 1896 şi proclamarea independenţei Filipinelor la 12 iunie 1898. Ca urmare a Tratatului de pace de la Paris din 10 decembrie 1898, prin care s-a pus capăt războiului hispano-american, Filipinele au fost cedate de către Spania Statelor Unite. Un regim de autoguvernare este acordat de S.U.A. Filipinelor în 1916 şi apoi în 1935, când primul preşedinte constituţional al ţării devine Manuel Luis Quezon.
În timpul celui de al doilea război mondial, Filipinele sunt ocupate de japonezi, devenind apoi republică independentă în 1946. În fruntea ţării au fost aleşi succesiv mai mulţi reprezentanţi ai clasei înstărite din insule. În 1965, preşedintele Diosdado Macapagal a fost înfrânt în alegeri de Ferdinand Marcos, liderul partidului naţionalist. Acesta iniţiază măsuri rapide de dezvoltare economică şi reformă agrară, fiind reales în 1969, dar contestat de insurgenţii comunişti şi de mişcările separatiste musulmane din Sud. La scurt timp după realegerea sa, datorită nemulţumirilor populare, preşedintele Marcos a decretat legea marţială, în 1972. El a început să conducă ţara prin decrete, recurgând totodată la referendumuri pentru a-şi justifica puterea. Autoritatea lui Marcos a fost însă contestată de liderii opoziţiei care l-au acuzat de corupţie. Principalul lider al acesteia, Benigno Aquino, a fost condamnat la moarte. În mod succesiv, Ferdinand Marcos a adoptat anumite măsuri de relaxare, a permis activitatea partidelor politice şi a convocat din nou alegeri parlamentare. În 1981, Marcos a renunţat la legea marţială şi numeroşi deţinuţi politici au fost eliberaţi.
Printr-un nou referendum, Marcos propune întoarcerea la democraţie, el continuând însă să rămână preşedinte. Între timp se produce o deteriorare a condiţiilor economice, iar liderul opoziţiei, reîntors din exil, în 1983, la Manilla, este ucis pe aeroport, probabil de către serviciile secrete ale lui Ferdinand Marcos.
Alegerile din 1994 prilejuiesc o confruntare puternică între forţele fidele lui Marcos şi opoziţie. Organizaţiile mişcării naţionaliste democratice unite - UNIDOM - propun drept contracandidat al lui Marcos în alegeri pe văduva lui Benigno Aquino, Corason Aquino, în pofida inexperienţei sale politice, considerând-o un simbol al luptei împotriva regimului dictatorial. Campania electorală se desfăşoară cu peste 100 de morţi şi numeroase fraude electorale, iar proclamarea lui Marcos ca învingător în alegeri este contestată de opoziţie care, printr-o amplă mişcare populară şi ca urmare a protestelor internaţionale, reuşeşte să răstoarne regimul dictatorial.
Preşedinţia Republicii este asumată de Corason Aquino care dizolvă Adunarea naţională fidelă lui Marcos, eliberează prizonierii politici şi acordă o amnistie generală rebelilor din noua armată a poporului (N.P.A.). În februarie 1987, printr-un plebiscit naţional, este aprobată "Constituţia libertăţii", care îi dă mandat lui Corason Aquino să conducă ţara până la 30 iunie 1992[2].
Ca urmare a alegerilor pentru Congres, coaliţia condusă de Corason Aquino câştigă 90% din locuri în Parlament. În 1988 este adoptată o lege cu privire la reforma agrară, dar un referendum cu privire la autonomia regiunilor din Sud eşuează în 1989. Marcos moare în exil, dar Corason Aquino refuză să accepte înmormântarea lui în Filipine. Au loc mai multe atentate (şapte) împotriva preşedintelui Corason Aquino.
Întrucât politica de reconciliere nu a dat roadele scontate şi ca urmare a încercării de lovitură de stat a colonelului Gregorie "Gringo" Honasan, guvernul Aquino efectuează o întoarcere spre dreapta în politica sa, renunţând la încercările de conciliere cu liderii musulmani şi cu rebelii comunişti.
În noiembrie 1991, Imelda Marcos se întoarce în ţară după şase ani de exil, se declară candidat prezidenţial pentru următoarele alegeri, dar în mai 1992, cu prilejul noilor alegeri, generalul Fidel
Ramos este ales preşedinte cu o largă majoritate. În timpul preşedinţiei lui Fidel Ramos (1992-1998) se produce o îmbunătăţire a situaţiei economice a ţării, dar continuă luptele împotriva forţelor separatiste din Frontul Islamic de Eliberare Moro. Actualul şef al statului este Gloria Macapagal Arroyo, aleasă la 20 ianuarie 2001, care îi succede lui Joseph Estrada, ales la 11 mai 1998, acuzat de corupţie şi constrâns să părăsească funcţia de şef al statului.
Gloria Macapagal Arroyo este fiica fostului preşedinte Diosdado Macapagal, având anterior o carieră politică recunoscută, ca senator şi apoi vicepreşedinte.
Gloria Macapagal Arroyo - şef al statului de la 20 ianuarie 2001, a fost realeasă la 10 mai 2004, cu 12.905.808 voturi (40%) până în mai 2010.
În campania electorală din anul 2004 ea a avut drept contracandidat pe Fernando Poe Jr., artist, cel mai bun prieten al fostului preşedinte demis Joseph Estrada. Aşa cum au prezis sondajele de opinie, alegerile prezidenţiale din 2004 au fost câştigate de Gloria Macapagal Arroyo cu o majoritate de 1 milion de voturi mai mult decât a obţinut Fernando Poe.
Organizarea constituţională actuală a Filipinelor
Actuala Constituţie a fost aprobată prin plebiscit în feburarie 1987[3]. Ea a fost propusă de o Comisie constituţională şi urmează, în linii mari, prevederile constituţiilor democratice. Constituţia cuprinde un număr de 18 articole. Problemele cuprinse în Constituţie sunt: teritoriul naţional; declaraţia cu privire la principiile politicii statului; drepturile şi libertăţile cetăţeneşti; cetăţenia; sufragiul; puterea legiuitoare; puterea executivă; puterea judecătorească; comisiile constituţionale; guvernarea locală; autonomia regională; desemnarea persoanelor oficiale; economia naţională şi patrimoniul; justiţia socială şi drepturile omului; educaţia, ştiinţa şi tehnologia; arta, cultura şi sporturile; prevederi generale; amendamente şi prevederi tranzitorii.
În ceea ce priveşte organizarea puterii, reţinem existenţa sistemului bicameral, cuprinzând o Cameră a reprezentanţilor, compusă din 254 de membri, şi un Senat compus din 24 de senatori. Sistemul electoral este un sistem mixt, o parte dintre deputaţi (204) fiind aleşi pe liste de partide, iar alţii (50) numiţi de preşedinte din rândul unor profesiuni sau comunităţi minoritare.
Membrii Camerei reprezentanţilor sunt aleşi pe trei ani, iar senatorii prin vot direct, pe şase ani, jumătate dintre ei fiind aleşi la fiecare trei ani. Legile urmează să fie discutate de ambele Camere, existând o procedură de armonizare a punctelor de vedere în cazul adoptării legilor într-o formă divergentă de Senat faţă de Camera Deputaţilor.
Constituţia filipineză recunoaşte posibilitatea preşedintelui de a-şi exercita dreptul de veto, ce poate fi însă înlăturat de către Congres cu o majoritate de două treimi.
În ce priveşte puterea executivă, ea revine Preşedintelui Filipinelor, care este ales prin vot universal, pe un interval de şase ani. El este ajutat de un vicepreşedinte, ales de asemenea prin vot direct de către popor.
Atât preşedintele, cât şi vicepreşedintele nu pot să primească decât două învestituri succesive.
Constituţia filipineză prevede o procedură de înlăturare din funcţie a preşedintelui similară cu Constituţia americană.
Acordând un rol important Curţii Constituţionale, Constituţia Republicii Filipine cuprinde prevederi detaliate în legătură cu organizarea acesteia. În Constituţie mai sunt înscrise prevederi în legătură cu asigurarea autonomiei locale, probleme economice, asigurarea drepturilor omului în contextul unor măsuri sociale şi educaţionale. Sunt prevăzute importante obligaţii ale statului de a asigura o politică economică corespunzătoare şi de a promova o politică de protecţie a mediului.
[1] Horia C.Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Statele lumii de la A la Z, ediţia 8-a, Editura Meronia, Bucureşti, 2002, pag.199.
[2] Webster's New World Encyclopedia, College edition, Prentice Hall, General References, New York, 1993, pag.823.
[3] Constitutions of the Countries of the World, vol.18, Philippines, Supplement, by Gisbert H.Flanz, Oceana Publications, Inc., Dobbs Ferry, New York, december 1986, pag.163 şi urm.