Istoric şi organizare politică
Primele populaţii care au sosit în Finlanda cu mii de ani în urmă au aparţinut, se pare, unor triburi nordice, printre care strămoşii laponilor de astăzi. Un alt grup de populaţii migratoare, venind din Sud şi Sud-Est, s-a stabilit aici cu circa 3.000 de ani în urmă. Acestea vorbeau, probabil, un dialect fino-ugric şi sunt, se pare, strămoşii finlandezilor de astăzi. In teritoriul actual al Finlandei şi-au făcut apariţia mai târziu şi alte populaţii, strămoşii tavastianilor, veniţi din regiunile de Sud-Est[1].
Chiar înainte de Era Vikingilor (sec.VIII-XI) suedezii au început să debarce pe coastele Finlandei. Sfârşitul Erei Vikingilor a facilitat penetraţiile suedeze şi daneze, precum şi cele ale ruşilor şi germanilor.
Începând din secolul al XII-lea, Finlanda devine un câmp de dispute între Rusia şi Suedia. In secolele XII-XIII teritoriul Finlandei este cucerit de Suedia şi guvernat ca ducat (din 1284) şi apoi ca mare ducat (din 1581). Finlanda cunoaşte în aceste timpuri şi două invazii daneze, în 1195 şi 1201. In 1216, regele Suediei - la acea dată ţară catolică - primeşte din partea Papei confirmarea drepturilor sale. Intre timp, Rusia începe o campanie de creştinare ortodoxă forţată în Estul Finlandei (1227). Aceasta trece sub suveranitatea Suediei, dar influenţa rusă continuă să se menţină în răsăritul ţării.
Suedezii încep să administreze ţara în conformitate cu tradiţiile suedeze, să ridice castele şi să strângă impozite. In 1362 regele Haakon al Suediei recunoaşte dreptul populaţiei finice de a participa la alegerile regale, la fel ca şi populaţia din celelalte regiuni ale Suediei. In perioada dominaţiei suedeze, finlandezii descoperă treptat sentimentul unităţii. In timpul regelui Gustav al II-lea Adolf (1611-1632) Finlanda devine o parte integrantă a regatului.
Prin pacea de la Stolbovo (1617), Rusia cedează Regatului Suediei - Ingermanland şi o parte din Karelia. Populaţia teritoriilor cedate era de religie ortodoxă greacă şi, atunci când guvernul Suediei a iniţiat o trecere forţată la luteranism, mulţi oameni au trecut în Rusia iar locul lor a fost luat de finii luterani. In timpul marelui război din Nord, ruşii au ocupat Finlanda timp de opt ani (1713-1721) iar prin Tratatul de la Uusikaupunki (Nystad) din 1721, Suedia a fost nevoită să cedeze Rusiei partea de Sud-Est a Finlandei, cu Viipuri şi provinciile baltice. In timpul următorului război ruso-suedez (17411743) împărăteasa Elisabeta şi-a făcut cunoscută intenţia de a transforma Finlanda într-un stat separat, sub suveranitatea Rusiei. Proiectul nu s-a realizat însă, iar prin pacea de la Turku (1743) Rusia s-a mulţumit cu anexarea unei părţi din Finlanda.
Propunerea ţarinei Elisabeta a fost reluată mai târziu de Alexandru I, iar prin Tratatul de pace de la Hamina (Frederikshann) din 1809, care a pus capăt războiului ruso-suedez din 1808-1809, Finlanda a fost încorporată Rusiei ca mare ducat autonom. Intre 1809-1863 Finlanda a fost condusă de către o birocraţie aleasă de împăratul rus. In pofida caracterului autoritar al regimului, au fost puse în aplicare un număr de reforme importante. Helsinki a devenit capitală şi multe edificii importante datează din această perioadă. In timpul lui Alexandru al II-lea (1855-1881) limba finică a reuşit să fie pusă pe picior de egalitate cu limba suedeză în administraţie şi în justiţie. De altfel, până în 1890 Rusia a respectat poziţia specială a Finlandei în raporturile cu Imperiul Rus.
In ultimele decenii ale secolului al XlX-lea au început însă să se manifeste unele tendinţe vizibile de asimilare din partea Rusiei. Astfel, s-au făcut încercări de a se introduce limba rusă în administraţie şi în justiţie, ca a treia limbă de stat, şi a-i convinge pe finlandezi să servească în armata rusă. Darul Nicolae al Il-lea a emis un decret, la 15 februarie 1899, în conformitate cu care se auto-împuternicea - fără
consimţământul Dietei finlandeze (recunoscută de Rusia încă din 1809) - să suspende legile aplicabile pe teritoriul Finlandei în cazul în care acestea ar fi afectat interesele ruse.
În 1906, sub influenţa forţelor patriotice finlandeze, a fost impusă reforma sistemului parlamentar, vechea Dietă - compusă din patru Camere - fiind înlocuită cu un Parlament modern unicameral, ales prin sufragiu universal şi egal.
În martie 1917, în condiţiile revoluţiei ruse, Finlanda dobândeşte din nou statutul de autonomie. După preluarea puterii de către bolşevici în noiembrie 1917, Parlamentul adoptă (la 6 decembrie 1917) Declaraţia de independenţă a Finlandei, care este recunoscută de Lenin şi de guvernul său în ultima zi a aceluiaşi an. Cu toate că despărţirea Rusiei decursese în mod paşnic, elemente pro-comuniste care dobândiseră controlul asupra Partidului Social Democrat au pus stăpânire pe Helsinki şi pe o serie de oraşe industriale din Sud. Ordinea este restabilită numai cu ajutorul trupelor germane, mulţi revoluţionari fiind executaţi sau întemniţaţi. O parte dintre aceştia se refugiază la Moscova, unde înfiinţează Partidul Comunist din Finlanda.
În condiţiile unor incertitudini politice şi ale confruntării dintre diversele tendinţe, încercările de a instaura monarhia eşuează. După perioada de regenţă a Generalului Mannerheim se adoptă Constituţia din 17 iulie 1919, primul preşedinte ales al ţării devenind Kaarlo Juho Stahlberg, liderul Partidului Naţional Progresist. Dintre evenimentele perioadei interbelice menţionăm, în mod special, reorganizarea Partidului Social Democrat cu lichidarea elementelor extremiste, legile reformei agrare (din 1918 şi 1922), instaurarea egalităţii lingvistice, soluţionarea problemelor frontierei orientale a Finlandei de către Liga Naţiunilor, în conformitate cu cerinţele asigurării securităţii ţării.
Ca urmare a respingerii de către Finlanda a ultimatumului sovietic din 1939, Finlanda devine ţinta unei agresiuni armate din partea U.R.S.S. În pofida eroismului armatei finlandeze, aceasta este obligată - faţă de superioritatea forţelor sovietice - să încheie un Tratat de pace la Moscova, la 12 martie 1940, prin care Finlanda este determinată să cedeze U.R.S.S. o vastă zonă de teritoriu în Sud-Estul ţării. Participantă la războiul ruso-german, odată cu înfrângerea armatelor germane, Finlanda este nevoită să ceară armistiţiu în 1944. Armistiţiul este încheiat, dar cu condiţia recunoaşterii Tratatului de la Moscova din 1940, defavorabil pentru Finlanda.
După armistiţiu, în Finlanda se formează un guvern de coaliţie sub conducerea lui Juho Kusti Paasikivi, care este ales preşedinte al ţării în 1946. Tratatul de pace de la Paris din 1947 legalizează pierderile teritoriale în favoarea U.R.S.S. Între 1948-1991 Finlanda este legată de fostul stat sovietic de un tratat de " prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală". În toată perioada postbelică Finlanda a dus o politică de strictă neutralitate. În 1992 a solicitat în mod oficial aderarea la Comunitatea Economică Europeană.
Actualul şef al statului este Tarja Halonen, realeasă la 29 ianuarie 2006, cu un procent de 51,8%, la cel de al doilea tur de scrutin. Primul ministru al Finlandei este Matti Vanhannen, din Partidul Liberal.
Analiza prevederilor Constituţiei din 17iulie 1919. (Forma de guvernământ)
Constituţia Finlandei din 17 iulie 1919[2] - încă în vigoare - constituie legea fundamentală care reglementează organizarea şi funcţionarea statului finalndez, înscriind totodată principiile fundamentale care guvernează activitatea organelor de stat şi drepturile cetăţenilor. Potrivit prevederilor Constituţiei, Finlanda este o republică semi-prezidenţială. Activitatea legislativă este exercitată de preşedinte şi Edeskunta (Parlamentul), compus din 200 de membri, aleşi prin vot direct, pe un mandat de patru ani. Puterea executivă se exercită de preşedinte şi Consiliul de Stat (Guvernul) format în urma alegerilor
legislative.
2.3.21Prevederi generale
Articolul 1 din Constituţia Finlandei precizează că "Finlanda este o republică suverană a cărei Constituţie este stabilită prin prezenta formă de guvernământ şi prin alte legi fundamentale".
O serie de prevederi cu caracter general sunt înscrise în articolul 2 care dispune că:
-puterea publică aparţine Naţiunii, reprezentată de Camera Reprezentanţilor în sesiune;
-puterea legislativă este exercitată de Camera Reprezentanţilor împreună cu Preşedintele Republicii; -puterea executivă supremă este încredinţată Preşedintelui Republicii. In ceea ce priveşte guvernământul general, există un Consiliu de Miniştri, alcătuit dintr-un prim ministru şi miniştri, în numărul necesar;
-puterea judecătorească este exercitată de tribunale independente şi, în ultimă instanţă, de Curtea Supremă şi Curtea Administrativă Supremă;
-teritoriul Republicii Finlanda este indivizibil. Frontierele sale nu pot fi modificate decât cu consimţământul Camerei Reprezentanţilor;
-naţionalitatea finlandeză aparţine, de drept, oricărei persoane care este născută din părinţi finlandezi (Legea nr.518 din 1 decembrie 1967);
-naturalizarea finlandeză poate fi acordată străinilor în condiţiile şi formele expres prevăzute de
lege.
2.3.22Drepturile generale şi protecţiajuridică a drepturilor cetăţenilorfinlandezi
In Constituţia Finlandei sunt prevăzute şi garantate următoarele drepturi:
-egalitatea în faţa legii (art.5);
-asigurarea vieţii, onoarei, libertăţii şi bunurilor personale (art.6 alin. 1);
-dreptul de circulaţie şi de liberă alegere a domiciliului (art.7);
-dreptul cetăţenilor finlandezi de a-şi exercita cultul, în public sau în particular (art.8);
-egalitatea deplină a cetăţenilor, indiferent de credinţa căreia aparţin (art.9);
-libertatea cuvântului, libertatea de a edita publicaţii, libertatea întrunirilor şi libertatea de a constitui asociaţii (art.10);
-inviolabilitatea domiciliului (art. 11);
-secretul corespondenţei, al telegramelor şi al convorbirilor telefonice (art.12);
-dreptul cetăţenilor de a fi judecaţi numai de tribunale instituite prin lege (art.13);
-interzicerea titlurilor de nobleţe sau demnităţilor ereditare (art.15).
Dintre alte prevederi înscrise în Capitolul II al Constituţiei mai menţionăm: egalitatea limbilor finlandeză şi suedeză ca limbi naţionale ale Finlandei, inclusiv în faţa autorităţilor şi a tribunalelor (art. 14) şi posibilitatea stabilirii unor restrângeri ale drepturilor fundamentale în caz de război sau de insurecţie (art.16).
In legătură cu politica naţională a statului finlandez mai sunt de amintit prevederile art.14 alin.2, care dispune că "Statul va satisface nevoile culturale şi economice ale populaţiei de limbă finlandeză şi celei de limbă suedeză potrivit unor principii identice".
2.3.23Legislaţia
Iniţiativa legislativă, ca şi dreptul de a solicita modificarea, interpretarea autentică sau abrogarea unei legi aparţin atât Preşedintelui Republicii, cât şi Camerei reprezentanţilor. Posibilitatea exercitării unui drept parlamentar de iniţiativă legislativă este garantată de Legea organică a Camerei
reprezentanţilor (art.18).
Odată aprobată de Cameră (sistemul parlamentar finlandez fiind unicameral), legea este supusă aprobării Preşedintelui Republicii, care poate solicita un aviz consultativ Curţii Supreme sau Curţii Administrative Supreme, în raport cu natura problemelor ce formează obiectul legii. În cazul în care Preşedintele nu aprobă legea, aceasta va intra totuşi în vigoare dacă este aprobată fără modificări de către Camera nou aleasă, cu majoritatea absolută a voturilor exprimate. În caz contrar, legea va fi considerată caducă.
Dacă într-un interval de timp de trei luni, de când legea i-a fost transmisă spre aprobare, Preşedintele nu o aprobă, se consideră că el a refuzat aprobarea (art.19).
În principiu, toate legile trebuie să prevadă şi data intrării lor în vigoare. Dacă o lege nu este publicată până la data prevăzută pentru intrarea sa în vigoare, ea dobândeşte forţă obligatorie din ziua publicării sale (Legea nr.607 din 15 august 1980). Textele actelor normative sunt redactate în ambele limbi - finlandeză şi suedeză (art. 22).
2.3.24Guvernământul şi Administraţia
Constituţia Finlandei cuprinde în cadrul Capitolului IV, sub titlul "Guvernământul şi Administraţia", o serie de prevederi legate de instituţia prezidenţială, de Guvern şi de administraţia centrală şi locală.
Preşedintele Republicii este ales pe o perioadă de şase ani, de către 301 electori, el trebuind să fie cetăţean finlandez prin naştere. Potrivit Legii nr.738 din 13 februarie 1982, condiţiile de votare şi de alegere a electorilor sunt aceleaşi ca pentru desemnarea membrilor Camerei Reprezentanţilor.
Finlanda nu cunoaşte instituţia vicepreşedintelui. În cazul în care preşedintele este împiedicat să-şi exercite atribuţiile, prerogativele sale sunt îndeplinite de primul ministru, iar dacă şi acesta se găseşte într- o situaţie care nu-i permite să îndeplinească aceste îndatoriri, de către ministrul care ţine locul primului ministru.
Principalele atribuţiuni ale Preşedintelui, potrivit Constituţiei Finlandei, sunt următoarele:
-convoacă în sesiuni extraordinare Camera reprezentanţilor;
-ordonă desfăşurarea de alegeri;
-deschide şi închide lucrările parlamentare;
-are dreptul de a emite decrete în probleme de ordin administrativ care nu sunt de competenţa Guvernului, cu condiţia ca acestea să nu cuprindă modificări ale legilor;
-poate graţia total sau reduce pedepsele, cu avizul Curţii Supreme;
-este comandantul suprem al forţelor armate;
-poate acorda naturalizarea finlandeză unui cetăţean străin sau să aprobe retragerea naţionalităţii finlandeze;
-supraveghează administraţia de stat;
-conduce relaţiile externe.
Hotărârile Preşedintelui trebuie luate în cadrul şedinţelor Consiliului de Miniştri, la propunerea miniştrilor; ele sunt semnate de preşedinte şi contrasemnate de ministrul de resort.
Consiliul de Miniştri
Membrii Consiliului de Miniştri trebuie să se bucure de încrederea Camerei Reprezentanţilor; ei sunt aleşi de către Preşedinte dintre cetăţenii finlandezi originari, cunoscuţi pentru onorabilitatea şi capacitatea lor. O prevedere importantă pe care o semnalăm este aceea înscrisă în art.36 alin.2, care dispune că "Ministrul de care aparţin problemele privind administrarea justiţiei şi cel puţin unul dintre ceilalţi miniştri trebuie să aibă o formaţiune juridică". De asemenea, menţionăm prevederile art.37, care enunţă ideea: "Consiliul de miniştri va trebui să cuprindă un Cancelar al justiţiei, care trebuie să posede o cunoaştere aprofundată a dreptului. Cancelarul va fi asistat de un adjunct al Cancelarului justiţiei, care îl va înlocui în caz de nevoie".
În legătură cu Consiliul de Miniştri mai trebuie reţinute următoarele prevederi înscrise în art.40 şi
urm.:
-Consiliul de Miniştri este prezidat de primul ministru iar în lipsa acestuia de un ministru desemnat anume de Preşedintele Republicii;
-problemele Consiliului de Miniştri se discută, de regulă, în şedinţele plenare ale Guvernului, cu excepţia acelora care prin decret au fost conferite unui anumit ministru, în calitatea sa de şef al ministerului în cauză;
-membrii Consiliului de Miniştri sunt responsabili pentru gestiunea lor în faţa Camerei Reprezentanţilor;
-există răspunderea solidară a miniştrilor pentru hotărârile adoptate, afară de cazul în care au exprimat opinii diferite în legătură cu problemele în cauză;
-dacă o hotărâre a Preşedintelui Republicii, transmisă Consiliului pentru a fi executată, este considerată a fi ilegală de către Guvern, acesta poate, după consultarea Cancelarului de justiţie, să solicite Preşedintelui să o retragă sau să o modifice;
-dacă Guvernul sau unul dintre membrii săi acţionează ilegal în exerciţiul funcţiilor sale, Cancelarul de justiţie are dreptul să facă o observaţie, iar dacă nu se ţine cont de aceasta, să o înscrie în procesul-verbal al şedinţei Consiliului sau să încunoştiinţeze pe Preşedintele Republicii. Dacă Preşedintele decide punerea sub acuzare a unor miniştri, acuzarea în faţa Înaltei Curţi va fi susţinută de Cancelar. Cancelarul are dreptul, în cazul săvârşirii unor acte de înaltă trădare de către însuşi Preşedintele Republicii, să sesizeze Camera reprezentanţilor. Pentru actele îndeplinite în exerciţiul funcţiei sale - cu excepţia situaţiilor menţionate - Preşedintele nu poate fi pus sub acuzare.
Ombudsman-ul
Art.49 din Constituţia Finlandei prevede că, în cursul primei sale sesiuni ordinare, Camera Reprezentanţilor va alege, potrivit procedurii stabilite de preşedintele său, un jurist eminent în funcţia de ombudsman, "însărcinat, în virtutea unui regulament elaborat de către Cameră, să supravegheze aplicarea legilor în activitatea tribunalelor şi a altor autorităţi". Ombudsman-ul are aceleaşi drepturi ca şi Cancelarul de justiţie: să asiste la şedinţele Consiliului, precum şi la acelea ale tribunalelor şi ale organelor administrative; să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale Consiliului de Miniştri, ale ministerelor, tribunalelor şi altor autorităţi şi "sub responsabilitatea prevăzută de lege pentru Ministerul Public, să intenteze sau să facă să se intenteze o acţiune pentru culpă sau neglijenţă în serviciu".
Organizarea administrativă
Din punct de vedere administrativ, Finlanda este împărţită în departamente, arondismente şi comune.
Modificarea numărului departamentelor se poate face numai pe cale legislativă. Orice alte schimbări în organizarea administrativă se stabilesc de către Guvern, în cazul în care nu există dispozitiuni legale contrarii (art.50 alin.2).
Sunt de remarcat prevederile art.50 alin.3, care dispun că "Atunci când se efectuează o modificare a limitelor circumscripţiilor administrative, se va avea în vedere ca noile circumscripţii, în măsura în care circumstanţele o permit, să cuprindă populaţii vorbind aceeaşi limbă - finlandeza sau suedeza - sau, în orice caz, ca minorităţile lingvistice £are nu pot constitui circumscripţii distincte, n.aut.) să fie pe cât de mici este posibil".
Departamentele sunt administrate de către prefecţi. Administrarea comunelor se întemeiază pe principiul autonomiei, potrivit dispoziţiilor legilor speciale. Participarea cetăţenilor de origine irlandeză, norvegiană, suedeză şi daneză la administrarea comunelor este garantată de lege (Legea nr.334 din 23 aprilie 1976).
2.3.25Tribunalele
Sistemul judiciar finlandez cuprinde un număr de instanţe de grade diferite, în fruntea cărora se găseşte Curtea Supremă - cea mai înaltă instanţă judecătorească, compusă dintr-un preşedinte şi un număr de judecători.
Instanţa supremă pentru recursurile în materie administrativă - în afara unor situaţii exceptate în mod expres - este Curtea Administrativă Supremă, care supraveghează exercitarea jurisdicţiei administrative de către autorităţile aflate în subordine.
Dacă fie Curtea Supremă, fie Curtea Administrativă Supremă apreciază ca fiind necesară modificarea unei interpretări autentice a unei legi sau a unui decret, ele vor înainta o propunere în acest sens Preşedintelui Republicii (art.58).
In cazul punerii sub acuzare a unui ministru, a unui membru al Curţii Supreme sau al Curţii Administrative Supreme ori a Cancelarului de justiţie, pentru acte ilegale comise în exerciţiul funcţiunilor lor, cauza va fi judecată de către o Curte specială, denumită Înalta Curte, a cărei funcţionare este stabilită prin dispoziţiuni ce au caracterul unei legi fundamentale. In cazul în care Camera reprezentanţilor a hotărât punerea sub acuzare, aceasta va fi susţinută de Ombudsman-ul parlamentar.
Potrivit prevederilor art.60 din Constituţie, este interzisă instituirea unor tribunale excepţionale.
2.3.26Finanţele publice
Constituţia Finlandei dispune, în art.61, că toate impozitele - inclusiv taxele vamale - vor fi stabilite prin lege. Totodată, legea reglementează principiile generale după care bunurile productive şi întreprinderile comerciale de stat vor fi administrate şi exploatate. De asemenea, prin lege urmează a fi stabilite principiile noilor bugete ale administraţiilor şi instituţiilor publice, precum şi modificarea sau abrogarea principiilor stabilite anterior.
Bugetul anual este adoptat de Camera Reprezentanţilor, în formele stabilite de lege. Creditele bugetare nu pot fi depăşite şi nici reportate de la un exerciţiu bugetar la altul, afară de cazul când în buget există prevederi contrarii. Nu se pot opera nici transferuri ale unor părţi ale bugetului special aprobat de către Camera Reprezentanţilor la un alt capitol al bugetului.
Banca Finlandei se găseşte sub garanţia şi controlul Camerei reprezentanţilor şi sub supravegherea comisarilor aleşi de către aceasta. Banca este administrată potrivit unui regulament, adoptat cu procedura stabilită de lege.
7Apărarea naţională
In conformitate cu prevederile art.75 din Constituţie, fiecare cetăţean este obligat să participe la apărarea ţării. Recruţii vor fi încorporaţi, pe cât posibil, în unităţi compuse din cetăţeni care vorbesc aceeaşi limbă, dar limba comandamentului forţelor armate va fi finlandeza.
2.3.28Invăţământul
Universitatea din Helsinki are dreptul de administrare autonomă; dispoziţiile privind funcţionarea sa se stabilesc prin decret, al cărui conţinut va fi avizat favorabil mai întâi de către Consiliul Universităţii.
Statul încurajează învăţământul şi cercetarea, subvenţionând învăţământul secundar general şi învăţământul primar. Învăţământul primar este gratuit. La nevoie, statul poate să subvenţioneze instituţiile de învăţământ pentru profesiunile tehnice, agricultură şi profesiunile anexe, pentru comerţ, navigaţie şi arte frumoase.
2.3.29Comunităţile religioase
Organizarea şi administrarea Bisericii evanghelice luterane este reglementată printr-o lege specială, iar a celorlalte comunităţi - prin dispoziţiuni care vor fi stabilite.
2.3.210Funcţiile publice
În art.84 este înscris principiul că, de regulă, numai cetăţenii finlandezi pot fi numiţi în funcţii publice. Art.86 aduce importanta precizare că "Aptitudinea, capacitatea şi virtutea civică dovedită constituie baza generală a numirii în funcţiuni publice".
În Constituţie sunt precizate şi funcţiile pentru care anumite persoane pot fi numite numai prin
decrete semnate de Preşedintele Republicii.
Constituţia garantează inamovibilitatea judecătorilor şi statutul special al funcţionarilor de stat.
Alte prevederi cu caracter constituţional
Alături de prevederile Constituţiei Finlandei din 17 iulie 1919, mai au valoarea unor acte constituţionale recunoscute: Legea organică a Camerei reprezentanţilor, adoptată la Helsinki la 13 ianuarie 1928, şi Regulamentul Camerei reprezentanţilor, adoptat la 19 decembrie 1927[3]. Prevederile acestor documente, care se referă la activitatea parlamentară, sunt în general similare celor pe care le întâlnim şi în alte ţări cu regim semi-prezidenţial.
Se cuvin a fi relevate numai câteva elemente de specificitate, care diferenţiază reglementările
existente în Finlanda de cele care sunt aplicabile în alte ţări.
-art.39 din Legea organică a Camerei Reprezentanţilor, modificată prin Legea nr.278 din 18 martie 1982, prevede constituirea în primele cinci zile ale fiecărei legislaturi a unui corp de electori parlamentari, în număr de cel puţin 45, aleşi de către Cameră prin scrutin proporţional, dacă nu există consens asupra candidaturilor, şi care urmează să hotărască asupra componenţei Comisiilor permanente parlamentare;
-sistemul finlandez prevede constituirea, printre organismele de lucru, a unei "mari comisiuni" care are importante atribuţiuni în ceea ce priveşte procesul legislativ, ea fiind cea care îşi dă avizul în timpul celei de a doua lecturi a proiectelor de legi;
-remarcabile atribuţiuni revin, în sistemul finlandez, preşedintelui Camerei (Speaker-ul), ale cărui prerogative se apropie de cele existente în sistemul britanic. De remarcat este faptul că, potrivit art.55, el nu are totuşi dreptul de a lua cuvântul la dezbateri, să participe la votare, nici să facă propuneri legislative, cu excepţia celor care sunt necesare pentru aplicarea legilor fundamentale, rezoluţiilor şi regulamentelor Camerei;
-în ceea ce priveşte procesul legislativ, în Finlanda se menţine sistemul - valabil în aproape toate statele europene - ca proiectele de legi să fie mai întâi dezbătute şi prezentate cu avizul comisiilor de specialitate.
Adoptarea proiectelor de legi în Finlanda presupune "trei lecturi" (art.66). Prima lectură include
comunicarea rapoartelor comisiilor specializate, dezbaterea lor cu posibilitatea ca deputaţii - în cadrul unei dezbateri generale - să se pronunţe asupra proiectului. A doua lectură cuprinde o dezbatere a proiectului articol cu articol, pe baza propunerilor Marii comisiuni. In această fază a dezbaterilor proiectele pot fi adoptate, retransmise Marii comisiuni, sau poate fi solicitat un nou aviz din partea comisiei de specialitate. A treia lectură are loc cel mai târziu la trei zile după terminarea celei de a doua, când proiectul este supus la vot. El poate fi adoptat fără modificări, aşa cum a fost dezbătut în cadrul celei de a doua lecturi, sau poate să fie respins. O particularitate a sistemului finlandez constă în aceea că un proiect de lege, chiar adoptat cu majoritate, poate fi "lăsat în suspans", la cererea unei treimi din numărul deputaţilor. Intr-un asemenea caz, propunerea legislativă va fi examinată din nou, la următoarea şedinţă a Parlamentului, ce va avea loc după noile alegeri (Legea nr.818 din 28 august 1922).
Noua Constituţie a Finlandei
La 11 iunie 1999 a fost adoptată noua Constituţie a Finlandei, care a intrat în vigoare la data de 1 martie 2000[4]. Elaborarea noii Constituţii a devenit necesară datorită cerinţei de a se integra într-un singur document mai multe acte constituţionale anterioare, în scopul sistematizării lor din punct de vedere terminologic şi adaptării prevederilor constituţionale la noile exigenţe europene. In acest document au fost înglobate Legea constituţională a Finlandei din 17 iulie 1919, Legea Parlamentului din 13 ianuarie 1928, Legea Inaltei Curţi de Acuzare din 25 noiembrie 1922 şi Legea cu privire la dreptul Parlamentului de a supraveghea legalitatea actelor oficiale ale membrilor Consiliului de Stat, Cancelarului pentru justiţie şi Ombudsmanului parlamentar, din 25 noiembrie 1922.
Toate aceste legi constituţionale, a căror valabilitate a fost reafirmată, au cunoscut în decursul timpului anumite modificări şi precizări. Reunirea lor într-un singur document cu valoare constituţională a fost nu numai o operă de tehnică legislativă importantă, dar şi o contribuţie la dezvoltarea şi precizarea reglementărilor constituţionale existente în Finlanda.
Noua Constituţie cuprinde 131 de secţiuni (articole), care sunt grupate în 12 capitole: prevederi fundamentale (Capitolul I), drepturile şi libertăţile de bază (Capitolul II), Parlamentul şi reprezentanţii (Capitolul III), activitatea parlamentară (Capitolul IV), preşedintele republicii şi Guvernul (Capitolul V), legiferarea (Capitolul VI), finanţele statului (Capitolul VII), relaţiile internaţionale (Capitolul VIII), administrarea justiţiei (Capitolul IX), supravegherea legalităţii (Capitolul X), administraţia şi autoguvernarea (Capitolul XI), apărarea naţională (Capitolul XII), prevederi finale (Capitolul XIII).
Reţin atenţia în primul rând prevederile fundamentale, care reafirmă suveranitatea republicii Finlanda, ataşamentul său faţă de drepturile şi libertăţile omului şi suveranitatea poporului.
Constituţia Finlandei consacră, totodată, în mod expres, principiul separaţiei puterilor, indivizibilitatea teritoriului de stat, criteriile potrivit cărora se recunoaşte naţionalitatea finlandeză, ca şi interdicţia de a lipsi pe cineva de cetăţenia sa.
Importante elemente de noutate se regăsesc în Capitolul II, consacrat drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Sunt reglementate în cadrul acestui capitol: egalitatea cetăţenilor, dreptul la viaţă, libertatea personală şi integritatea, principiul legalităţii în cauzele penale, libertatea de deplasare, dreptul la intimitate, libertatea religiei şi conştiinţei, libertatea de expresie şi dreptul de a avea acces la informare, libertatea de întrunire, libertatea de asociere, drepturile electorale, protecţia proprietăţii, dreptul la educaţie, dreptul la limbă şi cultură, dreptul de a munci şi libertatea de a se angaja într-o activitate comercială, dreptul la securitate socială, responsabilitatea pentru mediu, dreptul unei persoane adusă în faţa unei instanţe de judecată de a i se examina cauza cu obiectivitate şi într-un timp rezonabil, protecţia drepturilor şi libertăţilor de bază, situaţia drepturilor şi libertăţilor în caz de pericol (criză).
Urmând practica unor constituţii moderne, Constituţia Finlandei garantează în secţiunea 10 dreptul la intimitate, stabilind că viaţa particulară a fiecăruia, onoarea şi demnitatea sa sunt garantate. De asemenea, mai reţinem prevederile secţiunii 12 alin.2, referitoare la dreptul fiecărei persoane la informaţie în ceea ce priveşte documentele aflate în posesia autorităţilor publice.
Finlanda cunoaşte un sistem bilingv în ce priveşte limba naţională, stabilind că atât finlandeza cât şi suedeza sunt considerate limbi naţionale. În acelaşi timp se recunoaşte dreptul fiecăruia de a se dezvolta în propria cultură, inclusiv cultura unor popoare indigene, cum este cultura sami, sau dreptul populaţiei de origine romani de a-şi dezvolta şi menţine limba şi cultura.
Secţiunea 20 consacră responsabilitatea pentru protecţia mediului, dispunând că există o răspundere comună pentru protecţia naturii şi a biodiversităţii sale, a mediului şi a moştenirii naţionale. Autorităţile publice trebuie să se preocupe să granteze fiecăruia dreptul la un mediu sănătos şi posibilitatea de a influenţa hotărârile care privesc propriul său mediu de viaţă.
Prevederile privind organizarea de stat sunt în general similare şi preluate din Constituţia din 1919. Reţin totuşi atenţia o serie de elemente noi în ce priveşte Parlamentul: astfel, secţiunea 28 alin. 1 din Constituţie prevede că pe durata în care un deputat face parte din Parlamentul European, i se suspendă calitatea de deputat în Parlamentul Finlandei, fiind înlocuit de supleantul său.
Alin.3 al aceleiaşi secţiuni prevede că dacă un deputat îşi neglijează în mod grav şi repetat atribuţiile sale, Parlamentul poate - după ce va fi ascultat opinia Comitetului pentru dreptul constituţional
- să-l demită definitiv sau să-l suspende pe o anumită perioadă, ca urmare a unei hotărâri ce va fi adoptată cu cel puţin două treimi din numărul voturilor.
Potrivit alin.4, dacă o persoană care are calitatea de deputat a fost condamnată, Parlamentul poate decide dacă va continua să funcţioneze ca parlamentar. În asemenea situaţie, Parlamentul poate să decidă încheierea mandatului acestuia printr-o hotărâre adoptată cu cel puţin două treimi din voturile exprimate.
De menţionat că, potrivit secţiunii 30, imunitatea parlamentară funcţionează numai în ce priveşte opiniile exprimate în Parlament sau în considerarea unei probleme ce ţine de activitatea parlamentară.
Secţiunea 32, intitulată "Conflict de interese", prevede că un parlamentar poate fi "descalificat" dacă nu respectă prevederile menţionate.
În ceea ce priveşte procedura parlamentară, secţiunea 49 dispune în mod expres că acele probleme care nu au fost soluţionate într-o sesiune parlamentatră se înscriu automat pe agenda sesiunii următoare, cu excepţia cazului în care între timp au avut loc noi alegeri parlamentare.
Secţiunea 50, deosebit de importantă, se referă la transparenţa activităţii parlamentare, stabilind totodată situaţiile în care urmează să primeze aspectele de confidenţialitate. Atât finlandeza cât şi suedeza sunt limbi ce pot fi folosite în activitatea parlamentară, iar Guvernul şi celelalte autorităţi supun documentele necesare dezbaterii în ambele limbi (secţiunea 51).
Atribuţiile preşedintelui republicii şi ale Guvernului sunt cele menţionate de Constituţia din 1919. De menţionat este că în situaţia în care preşedintele se află în imposibilitate să-şi exercite atribuţiile, prerogativele sale sunt preluate de primul-ministru, iar dacă şi acesta se află într-o situaţie de imposibilitate - de locţiitorul său.
În cuprinsul Constituţiei nu se mai foloseşte termenul de "Consiliu de Stat" pentru Guvern, ca în Constituţia din 1919, termen de natură să creeze confuzii, folosindu-se peste tot titulatura de "Guvern".
Este de observat că o importantă prevedere a secţiunii a 63, intitulată "Interesele personale ale miniştrilor", prevede că în momentul începerii mandatului un membru al Guvernului nu mai poate îndeplini nici un fel de alte activităţi care i-ar împiedica desfăşurarea normală a activităţii sale. După numirea sa, fiecare ministru trebuie să prezinte Parlamentului o informare cu privire la activităţile sale comerciale, acţiunile pe care le deţine şi alte venituri, precum şi cu privire la orice alte îndatoriri pe care le are şi interese care ar fi relevante în cazul în care activitatea sa va fi evaluată.
Cu privire la preşedintele republicii, o dispoziţie importantă este cea pe care o cuprinde secţiunea
- 2, potrivit căreia preşedintele republicii poate în orice situaţie să demită guvernul sau numai pe un ministru, dacă acesta nu se mai bucură de încrederea Parlamentului, chiar dacă nu s-a făcut o cerere specială în acest sens.
Constituţia din 1999 menţine existenţa unor prevederi separate speciale cu privire la Cancelarul pentru Justiţie al Guvernului. Atât Cancelarul, cât şi substitutul său sunt numiţi de preşedintele republicii şi trebuie să fie cunoscători ai dreptului.
Iniţiativa legislativă aparţine fie Guvernului, fie Parlamentului, dar numai printr-o moţiune propusă de un parlamentar (secţiunea 70). Procedura legislativă cuprinde două dezbateri în şedinţe plenare, urmând ca decizia finală să se adopte în cea de a treia dezbatere, când Parlamentul va statua asupra acceptării sau respingerii unei propuneri.
În cadrul unei proceduri parlamentare, un rol important revine Comitetului pentru dreptul constituţional, care va emite avize cu privire la constituţionalitatea unei propuneri legislative sau asupra altor probleme conexe, sau privind tratatele internaţionale care reglementează drepturile omului (secţiunea 74).
Legile adoptate de Parlament sunt supuse preşedintelui spre confirmare, el urmând a decide asupra legilor ce i-au fost înaintate, într-un termen de 3 luni, fie confirmându-le, fie restituindu-le Parlamentului pentru o nouă dezbatere.
Prevederi noi se regăsesc şi în ceea ce priveşte tratatele internaţionale.
Secţiunea 93 dispune că problemele politicii externe sunt de competenţa preşedintelui în colaborare cu Guvernul. Preşedintele decide în problemele păcii şi războiului, cu consimţământul Parlamentului.
O prevedere nouă, ce merită semnalată, este aceea a secţiunii 93 alin.2, care dispune că "Guvernul este răspunzător pentru pregătirea naţională a hotărârilor care urmează să fie adoptate în Uniunea Europeană şi decide cu privire la măsurile finlandeze ce trebuie aprobate concomitent, afară de situaţiile când asemenea hotărâri solicită aprobarea Parlamentului. Parlamentul participă la pregătirea naţională a deciziilor ce urmează să fie adoptate în cadrul Uniunii Europene, aşa cum se prevede în această Constituţie".
Secţiunea 94 se referă la acceptarea de către Parlament a tratatelor sau altor angajamente internaţionale care conţin prevederi de natură legislativă. Consimţământul Parlamentului este, de asemenea, necesar pentru denunţarea unor asemenea angajamente.
Tratatele internaţionale şi celelalte angajamente nu se aplică automat în ordinea juridică internă a Finlandei. De altfel, alin.3 al secţiunii 94 prevede expres că "o obligaţie (un angajament) internaţională nu trebuie să aducă atingere bazelor democratice ale Constituţiei". Aplicarea tratatelor în ordinea internă se face printr-o lege, dacă este vorba de tratate ce cuprind dispoziţii cu caracter legislativ, sau printr-un decret al preşedintelui republicii. Există şi situaţii în care aprobarea poate fi dată de către guvern, în conformitate cu procedura legislativă ordinară. Cu toate acestea, dacă este vorba de o propunere care se referă la chestiuni constituţionale sau la teritoriul de stat, este nevoie de o decizie a Parlamentului, sprijinită de cel puţin două treimi din votanţi.
Secţiunea 95, de asemenea nou introdusă, se referă la participarea Parlamentului la pregătirea pe scară naţională a problemelor ce privesc Uniunea Europeană. Se stabileşte o procedură prin care
Guvernul urmează să informeze Parlamentul în legătură cu toate problemele ce urmează a fi hotărâte în cadrul Uniunii Europene şi care, în conformitate cu Constituţia, sunt de competenţa Parlamentului. Dacă este cazul, Marele Comitet sau Comitetul pentru afaceri externe pot solicita o declaraţie din partea Guvernului sau chiar o dezbatere parlamentară.
Un element de interes în ceea ce priveşte justiţia îl reprezintă Înalta Curte de Acuzare, competentă să judece învinuirile aduse membrilor Guvernului, Cancelarului pentru Justiţie, Ombudsmanului parlamentar sau unui membru al Curţii Supreme sau al Curţii Supreme Administrative. Inalta Curte de Acuzare se compune din preşedintele Curţii Supreme - care o prezidează, preşedintele Curţii Supreme Administrative, trei preşedinţi de rang înalt ai curţilor de apel şi cinci membri, aleşi de Parlament pe o durată de 4 ani.
Supremaţia Constituţiei este prevăzută în mod expres în secţiunea 106, care dispune că "dacă într- o problemă ce urmează a fi soluţionată de către un tribunal aplicarea unei legi ar fi în conflict evident cu Constituţia, tribunalul va da prioritate prevederilor cuprinse în Constituţie".
Constituţia Finlandei cuprinde prevederi legate de activitatea Ombudsmanului parlamentar şi a Cancelarului pentru Justiţie. Indatoririle acestora nu se suprapun, ele fiind complementare. Ombudsmanul trebuie să se asigure că tribunalul şi alte autorităţi, funcţionari publici şi alte persoane care îndeplinesc misiuni publice respectă prevederile legii şi îşi îndeplinesc obligaţiile. In îndeplinirea îndatoririlor sale, Ombudsmanul monitorizează implementarea regulilor de bază şi a libertăţilor. Ombudsmanul supune un raport anual Parlamentului cu privire la munca sa, incluzând observaţii cu privire la administrarea justiţiei, relevând totodată şi orice lacune ale legislaţiei (secţiunea 109).
O eventuală hotărâre împotriva unui judecător pentru conduită ilegală în exercitarea atribuţiilor sale poate fi luată de Cancelarul pentru Justiţie sau de Ombudsman.
Prevederi cu privire la împărţirea responsabilităţilor între Cancelarul pentru Justiţie şi Ombudsman urmează a fi stabilite printr-o lege, fără ca prin aceasta să se poată limita competenţa vreunuia din ei în supravegherea legalităţii.
Constituţia Finlandei cuprinde prevederi legate de responsabilitatea preşedintelui Republicii, a miniştrilor şi altor demnitari. Astfel, Cancelarul pentru Justiţie poate atrage atenţia asupra unei decizii ilegale adoptată de Guvern, de un ministru sau chiar de preşedintele republicii. Dacă Guvernul consideră că o decizie adoptată de preşedinte este nelegală, poate - obţinând avizul Cancelarului pentru Justiţie - să notifice preşedintelui că hotărârea în cauză nu poate fi aplicată şi să propună preşedintelui ca ea să fie modificată sau revocată.
In situaţia în care Cancelarul pentru Justiţie, Ombudsmanul sau Guvernul au sentimentul că preşedintele republicii este vinovat de trădare sau crime împotriva umanităţii, vor comunica acest lucru Parlamentului; Parlamentul - cu o majoritate de trei pătrimi - va decide dacă învinuirile trebuie acceptate, iar Procurorul general îl va învinui pe preşedinte în faţa Inaltei Curţi de Acuzare. In acest timp, preşedintele trebuie să se abţină de la exercitarea atribuţiilor sale.
Cu privire la miniştri, se dispune că o acuzaţie împotriva acestora pentru conduită ilegală este de competenţa Inaltei Curţi de Acuzare. Decizia pentru a o sesiza aparţine Parlamentului, care va obţine şi avizul Comitetului pentru dreptul constituţional. O cercetare cu privire la ilegalitatea unor acte ale miniştrilor poate fi iniţiată de Comitetul pentru dreptul constituţional pe baza unei sesizări a Cancelarului pentru Justiţie sau a Ombudsmanului, a unei petiţii semnate de 10 deputaţi, a unei cereri adresată de altă comisie a Parlamentului.
Importante sunt şi prevederile scţiunii 116 care dispun că "o hotărâre pentru a întreprinde cercetări împotriva unui membru al Guvernului poate fi luată numai dacă el - sau ea - în mod intenţionat sau prin
grave neglijenţe contravin în mod esenţial datoriilor sale ca ministru sau dacă a acţionat în mod evident ilegal în exercitarea atribuţiilor sale". Prevederile cu privire la responsabilitatea membrilor Guvernului se aplică şi Cancelarului pentru Justiţie sau Ombudsmanului.
Cu privire la administraţie, Constituţia Finlandei stabileşte că principiile ce guvernează administraţia de stat urmează a fi detaliate printr-o lege ulterioară. Cu toate acestea, Constituţia cuprinde prevederi cu privire la regimul special al insulei Aaland, împărţirea ţării în municipalităţi şi alte forme de autoguveernare regională, autonomia universitară, precum şi referitoare la delegarea unor sarcini administrative altor subiecte decât autorităţile (persoane, fundaţii).
O prevedere importantă - ultima pe care o semnalăm în legătură cu Constituţia Finlandei - este cea de la secţiunea 125, care este intitulată "Calificarea generală pentru o funcţie publică şi alte criterii pentru desemnare". Acest text dispune în primul alineat că numai cetăţenii finlandezi sunt eligibili pentru a fi desemnaţi în anumite sarcini publice sau îndatoriri. Alineatul 2 al aceluiaşi articol dispune: "Calificarea generală pentru o funcţie publică trebuie să fie talentul, abilitatea şi meritele civice dovedite".
[1] Horia C. Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Statele lumii de la A la Z, ediţia 8-a, Editura Meronia, Bucureşti, 2002, pag.202; Maurice Carrez, La Finlande, în "Encyclopedia Universalis", Paris, vol.9, pag.486 şi urm.
[2] Constitution de la Finlande (Forme de Gouvernement), Parlement de Finlande, Ministere des Affaires Etrangeres, Ministere de la Justice, Helsinki, 1984, 55 pag.
[3] Constitutional Act of Finland. Parliament Act. Procedure of Parliament, Published by: The Parliament of Finland, Ministry for Foreign Affairs, Ministry of Justice, Helsinki, 1984, 60 pag.
[4] http://www.uni-vuerzburg.de/law/fi00000_.html ; a se vedea pentru o analiză: Tore Modeen, Les regimes politique de la FINLANDE, în Les regimes politiques des pays de l'U.E. et de la Roumanie, sous la direction de Genoveva Vrabie, Regia Autonomă „Monitorul Oficial", Bucureşti, 2002, p. 123 şi urm.