Administrație publică

1. Scurt istoric al dezvoltării constituţionale a Franţei, până la Constitutia din 1958

Istoria dezvoltării constituţionale a Franţei prezintă un deosebit interes deoarece în sistemul politic constituţional francez s-au perindat, succesiv, aproape toate formele de guvernământ. După cum se ştie, Franţa a cunoscut în decursul îndelungatei sale istorii atât monarhia absolută, monarhia constituţională, imperiul, dar şi republica parlamentară, iar în prezent ea este o republică

semiprezidenţială.

Istoria dezvoltării constituţionale a Franţei demonstrează preocuparea permanentă pentru găsirea celor mai adecvate forme juridice de exprimare a conţinutului unor principii constituţionale.

La timpul său, Joseph de Maistre critica aforismul lui Thomas Payne, care pretindea că "O Constituţie nu poate exista decât atunci când ea poate fi purtată într-un buzunar". Acelaşi gânditor francez se grăbea, însă, să facă afirmaţia că: "Există întotdeauna, în fiecare Constituţie, ceva care nu poate să fie scris "²³''. Era vorba de o recunoaştere a bogăţiei de idei pe care constituţiile le cuprind şi care trebuie să reflecte, doar într-o formă excesiv de succintă, concepţiile politice, gândurile şi ideile celor care le-au elaborat.

În continuare vom căuta, de aceea, să înfăţişăm sistemul constituţional francez într-o viziune istorică, analizând apoi, în mod succesiv, principalele instituţii pe care le consacră actuala Constituţie a Franţei (din 1958).

1. Monarhia absolută

Franţa a cunoscut, odată cu centralizarea statală, un regim de monarhie absolută exprimat în cunoscutele formule "L'etat c'est moi" şi "Apres moi le deluge"^[1]. Aceste maxime înfăţişau într-o formă concentrată întreaga viziune a monarhiei absolute despre personificarea puterii statului în persoana regelui şi despre paseismul concepţiei politice care călăuzea monarhia franceză. În pofida luărilor de atitudine ale unor gânditori, ale unor oameni de înaltă cultură care atrăgeau atenţia monarhiei asupra necesităţii de a se reorienta în concordanţă cu noile schimbări intervenite în viaţa socială, puterea absolutistă monarhică venea tot mai des în conflict cu realităţile sociale, cu cele economice, promovând totodată un sistem juridic care se caracteriza prin abuzuri şi încălcarea oricăror libertăţi cetăţeneşti.

Deşi un gânditor francez atrăgea atenţia monarhiei că "Nu există monarhie fără Parlament"^[2], Statele Generale - acele forme de convocare a poporului, în special pentru plata impozitelor - nu fuseseră reunite după anul 1614.

Ideile revoluţionare promovate de iluminişti, de teoreticieni care revendicau schimbări politice, nu aveau să rămână fără ecou. Jean Jacques Rousseau, exprimând un punct de vedere comun gânditorilor timpului său, declara: "A renunţa la libertatea ta înseamnă a renunţa la calitatea ta de om, la drepturile umane, ba chiar şi la datoriile tale"^[3].

Sub influenţa ideilor înaintate, poporul, dar şi o parte a clerului şi chiar a nobililor, vedea cu urgenţă necesitatea unor schimbări. Revoluţia franceză a inspirat remarcabile documente de gândire politică şi juridică, printre care cunoscuta Declaraţie a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789.

Perioada revoluţionară 1789-1799

Perioada revoluţiei franceze a fost o perioadă deosebit de dinamică şi complexă, caracterizată prin numeroase deplasări ale forţelor politice; ea s-a axat, în esenţă, în jurul a trei structuri: a) Adunarea Constituantă b) Convenţia şi c) Directoratul, fiecare din aceste structuri reprezentând un anumit moment de echilibru al forţelor politice revoluţionare şi reflectând chiar unele concepţii diferite despre drept şi valorile umane.

1. Constituanta a reprezentat, de fapt, adunarea care refuzase să se supună somaţiei regelui şi care şi-a propus să elaboreze o nouă Constituţie pentru Franţa. Acele cunoscute cuvinte ale lui Mirabeau: "Suntem aici prin forţa poporului şi nu vom pleca decât prin forţa baionetelor"⁵

reflectau, de fapt, mentalitatea unor gânditori, a unor oameni de elită care vedeau în emanciparea Franţei nu numai propria lor emancipare, dar şi edificarea unui stat nou, întemeiat în mod ferm pe principiile libertăţii. Prima Constituţie franceză a fost Constituţia din 3 septembrie 1791, constituţie care mai marca încă menţinerea monarhiei, dar fundamenta aşezarea acesteia pe baze democratice şi constituţionale.

Refuzul regelui Ludovic al XVI-lea de a înţelege procesul de schimbări, încercarea acestuia de a fugi peste hotare, complicitatea cu forţele străine care doreau să intervină în treburile Franţei au dus în final la judecarea şi condamnarea sa. Din acest moment, Franţa a început o epocă nouă în care violenţa revoluţionară era considerată mijlocul cel mai eficace pentru a garanta instituţiile unui autentic stat de drept.

Robespierre, unul dintre cei mai cunoscuţi conducători ai revoluţiei franceze, enunţa ideea că "Guvernul revoluţiei reprezintă despotismul libertăţii contra tiraniei"⁶. Încercând să fundamenteze ideea violenţei revoluţionare, acelaşi gânditor şi om politic declara: "Acela care nu urăşte crima nu poate să iubească virtutea"^[4].

1. Convenţia. Perioada Convenţiei s-a reflectat în adoptarea Constituţiei din 24 iunie 1793, care nu a mai fost însă aplicată în condiţiile confruntărilor pe care le cunoştea viaţa politică revoluţionară franceză. Efervescenţa procesului de schimbări marca apariţia unor numeroase cluburi şi organizaţii revoluţionare, dar şi cristalizarea unor căi privind mersul mai departe al transformărilor: calea iacobină, exprimată de Robespierre şi apropiaţii săi, care preconiza intransigenţa şi fermitatea faţă de adversarii revoluţiei, şi calea girondină, vizând efectuarea unor transformări paşnice, democratice.
2. Directoratul a reprezentat o nouă formă de organizare politică; ea dorea să ia locul Convenţiei revoluţionare, păstrând cuceririle revoluţiei, dar instituind o mai mare garanţie a libertăţii împotriva arbitrarului şi eliminând definitiv violenţa din arsenalul metodelor politice. Constituţia din 1791 a instituit o separaţie a puterilor în stat, iar Constituţia din 1793 - neaplicată

• prevedea primatul legislativului, "o adevărată dictatură a adunărilor"^[5]. În schimb, cum s-a spus la timpul respectiv, Constituţia din 5 fructidor anul III (22 august 1795) încerca un echilibru între puterile statului.

Directoratul s-a dovedit, prin întregul său sistem de organizare, un regim politic tranzitoriu care căuta, pe de o parte, să elimine abuzurile săvârşite în numele Revoluţiei, iar pe de altă parte, să menţină valoarea principiilor revoluţiei.

Regimul consular şi imperial

Regimul consular şi imperial marchează trecerea spre centralizarea puterii şi subordonarea rolului adunărilor. Beneficiind de un uriaş prestigiu, primul consul - Napoleon Bonaparte - avea să-şi întărească puterea în stat, sfârşind prin a se proclama "împărat al tuturor francezilor". În concepţia lui

Napoleon "O bună constituţie trebuie să fie scurtă şi obscură"^[6], ceea ce reflecta preocuparea pentru o puternică organizare a statului, mai curând, decât pentru acurateţea unor reguli constituţionale.

În timp ce Constituţia anului VIII concentrase puterile în mâinile executivului, prima Constituţie napoleoniană, cea din 28 frimae anul VIII, repartiza puterea legislativă în competenţa a trei adunări: Tribunatul, Corpul legislativ şi Senatul. Ulterior avea să se revină însă la regimul celor două Camere.

Înfrângerea lui Napoleon şi restabilirea monarhiei avea să ducă, pentru o scurtă perioadă, la revitalizarea practicilor "fostului regim". Cu toate acestea, monarhia franceză restaurată prin Carta din 4 iunie 1814 avea să păstreze, totuşi, o anumită imagine a fostelor libertăţi care nu mai puteau fi ignorate de poporul francez.

Monarhiile censitare

Ca urmare a mişcărilor politice în Franţa, în 1830 monarhia acceptă principiul "Regele domneşte, dar nu guvernează"^[7]. Era vorba de o trecere de la regimul absolutist spre un regim democratic, dar bazat pe recunoaşterea censului ce fusese deja stabilit ca principiu de vot în 1814.

Sufragiul universal, cucerire a Revoluţiei franceze, era înlocuit tot mai mult de un sufragiu censitar ce dorea să asigure sprijinul instituţiilor politice de către o clasă puternică de proprietari.

Dacă în 1814 începeau să se întrevadă potenţialităţile edificării unui regim parlamentar, acesta în 1830 devenea o realitate.

A doua revoluţie franceză, determinată de evenimentele revoluţionare din 1848, avea să restabilească sufragiul universal care în 1850 urma să fie redus datorită înscrierii condiţiei domiciliului, pentru ca în 1852 să fie reintrodus. Regimul politic instaurat în 1848 avea să fie un regim democratic apropiat de regimul prezidenţial.

Al doilea imperiu

Al doilea imperiu, proclamat de Ludovic Bonaparte după ce efectuase o concentrare masivă a puterilor în mâinile executivului, avea să reprezinte o reluare în forme noi, parlamentare, a sistemului monarhic. Împăratul păstra importante prerogative politice şi în sistemul de organizare a statului, respectând totuşi instituţiile democratice ale statului.

Regimul lui Ludovic Bonaparte se deosebea fundamental de cel al predecesorului său, deoarece legislativul îşi menţinea prerogativele sale, puterile împăratului nefiind aceleaşi cu cele pe care, la timpul său, Napoleon I le concentrase în mâinile sale.

Regimul - deşi autocrat - permitea totuşi o anumită marjă de libertate politică, iar angajarea tot mai puternică pe plan extern a dus la prăbuşirea sa ca o consecinţă a războiului franco-german.

Comuna din Paris din 1870 a reprezentat o încercare efemeră de a edifica un nou tip de stat proletar, pe ruinele fostului imperiu.

A treia Republică

A treia Republică a fost precedată de evenimentele deja amintite ale războiului franco-prusac care au făcut ca imperiul să nu poată supravieţui dezastrului de la Sedan. Un guvern de salvare naţională a fost investit de către Corpul legislativ pentru a semna armistiţiul şi a organiza, la 8 februarie 1871, alegerea unei Adunări Naţionale. Această adunare, ce avea drept scop să restabilească în mod primordial pacea cu Germania, avea să se consacre în acelaşi timp elaborării unei noi

Constituţii. Ea era dominată de figura lui Thiers, cunoscut om politic care avea să declare că "Republica este forma de guvernământ care ne dezbină cel mai puţin"^[8].

Thiers deţinea iniţial, în cadrul republicii, funcţia de şef al puterii executive, pentru ca apoi să devină preşedinte al Republicii franceze. După semnarea Tratatului de pace de la Frankfurt, la 10 mai 1871, noua putere s-a consacrat redactării unei constituţii. În acest scop a fost instituită "Comisia celor 30", în care mulţi vedeau posibilitatea restabilirii unei soluţii monarhiste. Au fost propuse şi votate 3 legi constituţionale: prima - privind organizarea Senatului, cea de a doua - referitoare la organizarea puterilor publice şi ultima - cu privire la raporturile dintre puterile publice.

Instituţiile statului definite de Constituţia din 1875 erau: Parlamentul bicameral, compus din Camera Deputaţilor, aleasă pe 4 ani, şi Senatul, alcătuit din senatori numiţi pe viaţă sau recrutaţi prin scrutin indirect. Spre deosebire de Camera Deputaţilor, al cărei mandat era de 4 ani, mandatul senatorilor era de 9 ani, o reînnoire a unei treimi din mandate efectuându-se la fiecare 3 ani. Vârsta pentru a fi ales deputat era de 25 de ani, iar vârsta cerută pentru ca o persoană să poată fi aleasă senator era stabilită la 40 de ani.

Camerele aveau în principal atribuţia de a vota legile; reunite, ele puteau pune în discuţie responsabilitatea guvernului.

Preşedintele republicii era ales pe termen de 7 ani, prin scrutin secret, cu majoritatea absolută a voturilor de către Camera Deputaţilor şi Senat, reunite la Versailles ca Adunare Naţională. Preşedintele era şef al statului şi şef al executivului, dispunând de largi atribuţii de a desemna miniştrii, de a avea iniţiativa legilor, de a opune un veto provizoriu, având în acelaşi timp statutul unui şef de stat parlamentar, nefiind răspunzător pentru actele sale (de care răspundeau miniştrii).

Miniştrii erau numiţi de preşedinte, fiecare având conducerea unui departament.

Ca o consecinţă a numeroaselor crize şi frământări politice pe care le-a cunoscut în această perioadă viaţa politică franceză, se produce o trecere de la primatul adunărilor la întărirea executivului. Totodată are loc şi un proces de modernizare a Constituţiei, în 1884 renunţându-se la instituţia senatorilor pe viaţă şi modificându-se regulile de desemnare a senatorilor.

Tot din 1884 datează înscrierea expresă în Constituţie a principiului că "Forma republicană de guvernământ nu poate face obiectul unei propuneri de revizuire"^[9].

Cea de a treia republică a durat până în 1940, când prăbuşirea Franţei în faţa atacului german a suprimat instituţiile celei de a treia republici iar mareşalul Petain a convocat Adunarea Naţională la Vichy, pentru a-l învesti cu largi atribuţii de şef al statului.

Prin legea din 10 iulie 1940, mareşalul Petain a dobândit atribuţii foarte largi, în Franţa fiind instituit un regim autocrat apropiat de Germania, care nu exercita decât o autoritate limitată asupra teritoriului său şi care a sfârşit prin a fi, cu timpul, subordonat total autorităţilor germane.

A patra Republică

Cea de a patra republică franceză îşi găseşte originea în instituţiile revoluţionare create de generalul De Gaulle în timpul luptei de eliberare a ţării. În aprilie 1944 se angajase să reunească o Adunare Constituantă, cel mai târziu în anul întregii eliberări a teritoriului, pentru a pune bazele unei edificări noi, democratice, a statului.

Printr-un referendum care a fost organizat la 21 octombrie 1945, francezii au fost întrebaţi dacă doreau ca Adunarea ce va fi aleasă de ei să fie şi Adunare Constituantă şi dacă apreciau oportun ca o nouă Constituţie să organizeze într-un mod nou puterile statului. Elaborarea noii Constituţii a Franţei a fost precedată de instituirea unei comisiuni în cadrul Adunării, care urma să definească profilul viitorului stat de drept ce trebuia, pe de o parte, să elimine imperfecţiunile şi instabilitatea celei de a treia Republici, iar pe de altă parte, să garanteze instituţii trainice, în măsură să asigure protecţia drepturilor şi libertăţilor şi funcţionarea normală a organelor statului. Supus unui referendum, textul a fost respins, ceea ce a făcut ca o nouă adunare să fie aleasă pe 2 iunie 1946.

În noile condiţii, Adunarea a adoptat un nou proiect de constituţie, care a fost acceptat cu o largă majoritate la referendumul din 13 octombrie 1946.

Organizarea puterilor în sistemul Constituţiei din 1946 consacră Parlamentul bicameral, compus din Adunarea Naţională aleasă prin sufragiu universal direct, pe baza reprezentării proporţionale, şi Consiliul republicii, cea de a doua Cameră, ales prin scrutin indirect, departamental.

Bicameralismul era, de fapt, rezultatul unui compromis, deoarece adversarii săi obţinuseră ca el să fie inegalitar în ceea ce priveşte atribuţiunile, astfel încât practic nu mai era vorba de un bicameralism, ci de un "monocameralism temperat". Cea de a doua Cameră - Consiliul republicii - aleasă prin scrutin indirect, departamental, fusese concepută ca o cameră de "reflectare", destinată să exprime îmbunătăţirea procesului legislativ.

În sistemul Constituţiei din 1946, preşedintele republicii era ales pe 7 ani. El avea atribuţii importante, printre care numirea Consiliului de miniştri, promulgarea legilor şi desfăşurarea raporturilor internaţionale. Cu toate acestea, în sistemul acestei constituţii preşedintele pierdea multe din prerogativele sale esenţiale din 1875: dreptul de dizolvare a Parlamentului, iniţiativa legislativă, responsabilitatea executării legilor.

Instituţia prezidenţială din 1946 era foarte departe de " monarhul republican pe care-l doriseră autorii Constituţiei din 1875 " ^[10]. Singura atribuţie importantă care-i revenea preşedintelui republicii în sistemul Constituţiei din 1946 era aceea de a prezenta un candidat la preşedinţia Consiliului de miniştri. În mod ironic, omul politic Edouard Herriot califica pe preşedintele celei de a

• a Republici ca fiind un "grefier" sau un "factor"^[11]. Constituţia consacra un sistem destul de complicat de desemnare a miniştrilor, reducând în bună măsură rolul Parlamentului.

Iniţial, sistemul de desemnare a Consiliului de miniştri cuprindea mai multe etape, preşedintele acestuia fiind investit de majoritatea absolută a deputaţilor. Preşedintele Consiliului se prezenta singur în faţa Adunării, desemnarea sa fiind condiţionată de voinţa majorităţii guvernamentale.

Printr-o reformă din 1954 s-a înlocuit practica prezentării şefului guvernului cu investirea întregului Guvern de către Adunare, iar majoritatea pentru investirea guvernului a devenit majoritate simplă, spre deosebire de situaţia anterioară, când desemnarea preşedintelui de consiliu se făcea cu majoritatea absolută a deputaţilor.

Guvernul era format de preşedintele de consiliu, care avea importante atribuţii ce aparţinuseră anterior preşedintelui republicii, cum ar fi iniţiativa legislativă, asigurarea executării legilor, numirea unor funcţionari civili şi militari - alţii decât cei care ar fi fost numiţi de preşedintele republicii.

Preşedintele consiliului devenea un veritabil conducător al apărării naţionale, deţinând largi atribuţii în acest domeniu.

Constituţia din 1946 consacra un regim parlamentar, înscriind reguli cu privire la răspunderea politică a guvernului. Dizolvarea Adunării era menţinută, dar existau condiţii foarte dificile pentru ca ea să se realizeze. De exemplu, Adunarea nu ar fi putut în nici un caz să fie dizolvată în primele 18 luni ale legislaturii. Pe de altă parte, pentru ca Adunarea să fie dizolvată ar fi fost necesar ca într-un interval de 18 luni să fie declanşate două crize ministeriale.

Cea de a patra Republică avea să dureze 12 ani şi 5 luni; neputinţa sa de a face faţă problemelor Franţei a dus la discreditarea şi la înlocuirea ei cu o altă formă de guvernământ în care preşedintele dispune de atribuţii importante. Expresia neputinţei celei de a patra Republici de a face faţă problemelor Franţei este demonstrată de faptul că, în Franţa, în 12 ani s-au perindat 20 de guverne şi numai 6 dintre acestea au fost răsturnate prin forme constituţionale. Ţara a rămas 256 de zile fără nici un guvern, ceea ce reprezintă, fără îndoială, o experienţă nedorită. Imobilismul politic al unor conducători avea să demonstreze lipsa de eficienţă şi de seriozitate în organizarea politică a sistemului pe care îl edifică cea de a patra Republică.

Analiza principalelor prevederi ale Constituţieifranceze din 1958

Pentru a putea înţelege semnificaţia şi conţinutul noilor reglementări stabilite prin Constituţia franceză din 1958 este necesar să precizăm mai întâi, din punct de vedere istoric, care au fost condiţiile care au dus la elaborarea acestei constituţii.

În paragraful precedent s-a arătat că, cea de a IV-a Republică franceză s-a caracterizat prin imobilism şi ineficacitate. Printre altele, ea a fost ineficace în a găsi o soluţie pentru decolonizarea fostelor colonii franceze. După insurecţia din 13 mai 1958 din Algeria, care pe atunci era colonie franceză, generalul De Gaulle a fost solicitat să formeze un guvern. La 1 iunie 1958, cu 329 voturi contra 224, generalul De Gaulle a fost investit în calitate de prim ministru al unui guvern care avea să fie cel din urmă al celei de-a IV-a Republici. La 2 iunie acelaşi an, generalul De Gaulle a obţinut depline puteri, în această privinţă Adunarea Naţională dând satisfacţie solicitării sale de a dispune de puteri depline spre a putea face faţă noii situaţii create. Recurgând la această măsură, Parlamentul a efectuat o derogare de la prevederile art.90 din Constituţia din 1946 cu privire la revizuirea Constituţiei, acceptând o procedură de revizuire pentru a transfera puterile constituante generalului De Gaulle, sau mai curând Guvernului.

Ca urmare a măsurilor ce au fost adoptate, s-a trecut la elaborarea unei noi Constituţii, care diferea - sub o serie de aspecte - în mod fundamental de Constituţia din 1946, ca şi de cea din 1875.

-O primă deosebire, poate cea mai importantă, era aceea că Parlamentul nu a participat la elaborarea acestei noi Constituţii, ea fiind elaborată de către o comisie guvernamentală.

-O a doua deosebire a fost aceea că teritoriile franceze de peste mări au participat la referendumul care a ratificat Constituţia, la 28 septembrie 1958.

• A treia diferenţă a fost aceea că acceptarea iniţială a fost extinsă în Franţa metropolitană, 85% din alegători prezentându-se la vot, dintre care 79% în favoarea Constituţiei şi 20% împotriva acesteia. Printre teritoriile de peste mări s-a remarcat Guineea, fostă colonie (pe atunci franceză), care a respins noua Constituţie şi care s-a retras de altfel, la scurt timp, din Comunitatea

franceză^[12].

Noua Constituţie a celei de a V-a Republici a intrat în vigoare la 4 octombrie 1958 şi este întemeiată pe principiile democraţiei occidentale.

În ceea ce priveşte inspiraţia noii Constituţii franceze, aceasta îşi regăseşte filosofia politică în special în concepţiile politice ale generalului De Gaulle. Într-un celebru discurs rostit la Bayeux, la 16 iunie 1946, generalul De Gaulle avea să-şi definească cu multă claritate opiniile sale, pe care mai târziu, în 1958, le va traduce în viaţă.

Iată ce declara generalul De Gaulle în această celebră conferinţă: "Toate principiile şi toate experienţele solicită ca puterile publice, legislativul, executivul şi judiciarul să fie net separate şi puternic echilibrate iar, pe deasupra evenimentelor politice, să fie stabilit un arbitraj naţional

 

care să facă să prevaleze continuitatea în mijlocul combinaţiilor.

În ceea ce priveşte Parlamentul, compus din cele două Camere şi exercitând puterea legislativă, se înţelege de la sine că puterea executivă nu ar putea să procedeze sub sancţiunea de a ajunge la confuzia în care Guvernul nu ar fi decât un ansamblu de derogări. Prin urmare, şeful statului, plasat deasupra partidelor, ales de către un colegiu care cuprinde Parlamentul, dar mult mai larg, este acela care trebuie să acţioneze ca putere executivă.

Şefului de stat îi revine sarcina să concilieze interesul general în ceea ce priveşte alegerea oamenilor, în concordanţă cu orientarea care se degajă din Parlament.

Lui îi revine funcţia de arbitru deasupra evenimentelor politice fie, în mod normal, printr- o îndrumare, fie, în momentele de mare confuzie, stimulând ţara să-i facă cunoscută prin alegeri hotărârea sa suverană"^[13].

Aceste principii fundamentale enunţate de generalul De Gaulle în Conferinţa de la Bayeux defineau, de fapt, filosofia politică a marelui om politic care, după cum s-a văzut din cele ce preced, era un adept al separaţiei puterilor dar totodată al unei funcţii de arbitru în persoana şefului statului, conceput ca un organism constituţional puternic, dispunând de puteri întinse, deasupra celor trei puteri ale statului, pe care urma să le ţină într-un permanent echilibru.

Organizarea politică şi constituţională

Astfel cum am subliniat, actuala Constituţie franceză reprezintă rezultatul unor condiţii istorice legate de criza algeriană şi sosirea la putere a generalului De Gaulle. S-a văzut, de asemenea, că noul regim instaurat în 1958 fusese chemat, în special, să remedieze deficienţele unui sistem parlamentar care dusese la extrem laturile negative ale "parlamentarismului", dovedindu-se ineficace, incapabil de a rezolva problemele Franţei şi totodată lipsit de o suficientă autoritate pentru a duce la bun sfârşit problemele momentului cu care Franţa de atunci era confruntată.

Sursele politice ale Constituţiei din 1958 au fost, pe de o parte, gândirea politică a generalului De Gaulle exprimată în acel celebru discurs de la Bayeux, iar pe de altă parte anumite elemente de gândire politică desprinse din constituţiile anterioare, dar interpretate în sensul necesităţii edificării unui regim constituţional care să asigure Franţei mai multă ordine, mai multă stabilitate şi care să evite deficienţele cunoscute de regimurile precedente.

Procedura de elaborare a noii Constituţii a Franţei a cuprins o fază guvernamentală, proiectul Constituţiei fiind elaborat mai întâi de un grup de lucru alcătuit din înalţi funcţionari. Acest proiect a fost examinat ulterior de un consiliu interministerial şi de un comitet consultativ constituţional.

După adoptarea definitivă a proiectului - care a fost trimis pentru avizare şi Consiliului de Stat - sa trecut la consultarea poporului prin referendum, prilej cu care a fost obţinută, după cum s-a arătat, o foarte largă majoritate.

Organizarea politică a Franţei în Constituţia din 1958 a dovedit, totuşi, elemente de permanenţă care au depăşit cadrul momentului iniţial în care Constituţia a fost elaborată. Deşi mulţi comentatori politici au văzut în Constituţia din 1958 numai un document al epocii, respectiv un instrument juridic prin care regimul generalului De Gaulle a fost legalizat şi consacrat din punct de vedere politic, Constituţia în sine s-a dovedit un document durabil, care a supravieţuit autorilor săi.

După cum s-a arătat în literatura franceză de specialitate, este clar astăzi că nu se poate susţine că legea fundamentală din 1958 ar fi fost o simplă "paranteză". În timpul a cinci preşedinţi ai republicii, dintre care doi nu se consideră gaullişti, a avut loc o multitudine de consultări electorale, în timp ce regimul constituţional s-a instituţionalizat. El s-a afirmat cu succes în 1981, în 1986, în 1988 şi 1993, când a cunoscut proba alternanţei, şi Francois Mitterand a putut să declare că "se simţea în

 

largul său în acest veşmânt care nu a fost conceput pentru el"^[14].

Între martie 1986 şi mai 1988 şi între 1993 şi 1995, instituţiile statului au funcţionat în situaţia inedită în care un preşedinte al republicii de stânga coexista cu un prim ministru de dreapta, iar instituţiile statului nu au fost cu nimic paralizate.

Constituţia s-a dovedit deci a fi un document inedit, iar autoritatea sa întărită, pentru acest simplu fapt pe care l-am semnalat, anume acela că pentru funcţionarea puterilor publice ea a fost respectată în întregime.

Încercând să sistematizăm principalele probleme legate de organizarea politică şi constituţională a Franţei, trebuie să subliniem faptul că regimul politic pe care Constituţia franceză din 1958 l-a reflectat a dat expresie unui fenomen pe care literatura politologică de specialitate l-a definit, la timpul său, ca fiind "faptul majoritar". Această sintagmă se referea la o majoritate puternică a electoratului care sprijinea un preşedinte aparţinând aceleiaşi orientări politice.

De fapt, aceasta a fost şi trăsătura caracteristică a regimului politic stabilit în 1958 până în 1986, când se părea că faptul majoritar este perfect, alegătorii desemnând un preşedinte şi trimiţând deputaţi în Adunarea Naţională care aveau ca misiune susţinerea preşedintelui şi a guvernului ales de către acesta.

Aşa cum am subliniat însă, de atunci "faptul majoritar" a cunoscut substanţiale modificări. El a devenit imperfect în condiţiile în care un prim ministru, de o altă factură politică, se opunea, din punct de vedere al concepţiilor, unui preşedinte ales pe baza unei alte platforme. Această construcţie politică prezintă un interes foarte mare, dacă ne gândim la împrejurarea că preşedintele De Gaulle, ca urmare a revizuirii Constituţiei din 1962, a modificat Constituţia, conferind puteri foarte largi preşedintelui.

În aceste condiţii apare foarte clar întreaga problematică de drept constituţional care se ridică în faţa sistemului de organizare francez în acele situaţii în care un preşedinte - dispunând de puteri foarte mari în urma modificării constituţionale efectuate în 1962 - a fost pus în situaţia să se confrunte cu un prim ministru aparţinând unei alte formaţiuni politice.

Studiile de specialitate relevă însă că "faptul majoritar" slăbise în timpul preşedintelui Valery Giscard d'Estaing. În numeroase situaţii legate de crizele cu care a fost confruntat acest regim s-a dovedit că existau disensiuni în rândul majorităţii şi de aceea primul ministru Raymond Barre, dar şi cei care i-au succedat, au fost nevoiţi să recurgă la procedurile parlamentarismului raţionalizat care şi-a dovedit utilitatea^[15].

În 1981, "faptul majoritar" a fost restabilit în folosul Partidului Socialist, care dispunea de o largă majoritate, dar alegerile din martie 1986 au dus la o situaţie inedită; majoritatea Adunării Naţionale a trecut în mâinile partidelor care se opuneau preşedintelui; o majoritate guvernamentală compusă din partidul R.P.R. şi U.D.F. a acceptat să coabiteze cu un preşedinte socialist. Coincidenţa majorităţilor prezidenţiale şi parlamentare, care caracterizaseră până atunci cea de a cincea Republică, era întreruptă, iar politica Guvernului nu mai putea fi aceeaşi cu cea a preşedintelui ales.

Alegerile din 1988 au creat o situaţie nouă, majoritatea prezidenţială care s-a degajat ca urmare a realegerii lui Franţois Mitterand nu a putut să corespundă cu punerea în aplicare a unei majorităţi parlamentare. În acelaşi timp, deşi fenomenele specifice societăţii franceze duceau la tendinţe de refacere a unei alianţe, alegerile din 1993 au reconstituit situaţia de coabitare în condiţiile în care "faptul majoritar" juca în profitul primului ministru Balladur, care dispunea de o majoritate confortabilă.

În mai 1995 se produce o nouă reconstituire a "faptului majoritar perfect". Alegerea lui

Jacques Chirac în 1995 reproduce situaţia pe care predecesorii săi o cunoscuseră până în 1986. Cele trei majorităţi - prezidenţială, guvernamentală şi administrativă - coincideau, iar Senatul însuşi era dominat de partidele de dreapta. "Faptul majoritar", aşa cum a fost descris mai sus, constituie deci un fenomen specific regimurilor semi-prezidenţiale, cu implicaţii din punctul de vedere al situaţiei politice.

În ce priveşte funcţionarea instituţiilor, este cert că "faptul majoritar" face ca să se piardă o bună parte din mecanismele parlamentarismului raţionalizat înscris de Constituţie pentru a permite executivului să guverneze cu majorităţi instabile.

Dacă în perioada "faptului majoritar" nu exista o problemă deosebită care să pună în cauză responsabilitatea Guvernului sau care să stârnească nedumeriri în legătură cu o eventuală respingere de către Parlament a unui proiect guvernamental, în momentul în care "faptul majoritar" funcţionează defectuos se pot produce situaţii de discontinuitate, sau chiar disfuncţionalităţi care pot afecta stabilitatea regimului politic.

În ceea ce priveşte relaţiile dintre Preşedinte şi Guvern, este un fapt cert că până în 1986 Guvernul s-a găsit tot mai subordonat faţă de Preşedinte. Poziţia acestuia din urmă era întărită în măsura în care poporul îi dovedea încredere şi el putea, desigur, să folosească această putere pentru a schimba pe primul ministru în cursul legislaturii. Guvernul nu era răsturnat de către Parlament, ci numai schimbat prin voinţa Preşedintelui şi confirmat de "faptul majoritar" care favoriza astfel deplasarea puterilor către preşedinte.

În asemenea condiţii, autorii de specialitate^[16] opinau că nu majoritatea este cea care guvernează; ea reprezenta de fapt instrumentul şi garanţia puterii prezidenţiale. În schimb, în perioada "coabitării", "faptul majoritar" a întărit considerabil puterea primului ministru şi a slăbit în mod corespunzător puterea preşedintelui.

Deşi prevederile constituţionale au continuat să funcţioneze la fel ca şi instituţiile statului, ponderea politică a primului ministru a devenit, în multe situaţii, mai puternică decât cea a preşedintelui.

O altă consecinţă a "faptului majoritar" o constituie naşterea bipolarismului. În condiţiile în care în Franţa a apărut acest fenomen, societatea a început să cunoască tendinţe bipolariste, afirmându- se opoziţia dintre cei care susţineau programul comun şi puterea prezidenţială şi cei care se opuneau atribuţiunilor prezidenţiale şi puterii de care dispunea Guvernul.

În condiţiile în care în Franţa au apărut forţe noi iar "faptul majoritar" şi-a pierdut din importanţa anterioară, s-au produs grupări şi regrupări de forţe care au dus la o mai largă dispersare a spectrului politic francez. Aşadar, în aceste condiţii nu se mai poate vorbi de existenţa bipolarismului, care a fost atâta timp un factor prezent în viaţa societăţii franceze, ci mai curând de o anumită tendinţă spre multipolarism, cu eventuale alianţe şi refaceri de alianţe considerate necesare pentru a asigura funcţionarea instituţiilor statului.

În ceea ce priveşte organizarea politică şi constituţională, prevederile Constituţiei din 1958 au adus o anumită precizare unor concepte şi instituţii politice, în raport cu constituţiile anterioare. Astfel, Franţa a fost definită în mod clar ca fiind o republică. Totodată, preambulul unora dintre constituţiile anterioare au fost incorporate în Constituţia franceză din 1958. În felul acesta, Constituţia din 1958 incorporează Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 şi preambulul Constituţiei din 1946, care fac parte integrantă din noua constituţie. Aceste texte, care nu se contrazic, au o valoare constituţională şi ele oferă o garanţie deloc neglijabilă pentru cetăţeni, în sensul că drepturile şi prerogativele lor vor fi respectate.

Cu toate acestea, textul Constituţiei din 1958 proclamă egalitatea cetăţenilor în faţa legii, dar nu reafirmă în mod expres toate drepturile şi toate libertăţile lor, tocmai datorită faptului că noua Constituţie reconfirmă valoarea juridică a Declaraţiei drepturilor omului şi a preambulului Constituţiei din 1946. Textul actualei Constituţii înscrie formula potrivit căreia suveranitatea naţională aparţine poporului, dar prevede că acesta îşi exercită suveranitatea atât prin reprezentanţii săi, cât şi prin referendum. Cu alte cuvinte, francezii trăiesc în momentul de faţă în cadrul unui regim politic reprezentativ care autorizează folosirea unui procedeu al democraţiei directe.

Liniile forţă ale textului Constituţiei din 1958 le reprezintă recunoaşterea unui executiv bicefal şi puternic, dar şi o anumită reducere a rolului Parlamentului care dispune, faţă de constituţiile anterioare, de o mai slabă putere de control.

Evoluţia regimului stabilit prin Constituţia franceză din 1958 a dovedit permanenţa unor elemente de stabilitate                                            guvernamentală, a preponderenţei prezidenţiale, precum şi a       elementului pe

care l-am semnalat - de                                           reducere a rolului parlamentului.

Cu toate că instituţiile politice la care ne-am referit au fost create, după cum s-a arătat, pentru un regim prezidenţial de tip gaullist, ele au supravieţuit morţii generalului De Gaulle, creatorul acestui sistem, şi se poate spune astăzi că sistemul Constituţiei din 1958 - cu modificările survenite, cu schimbările intervenite în raportul de forţe - a fost astăzi acceptat de francezi, el funcţionând şi permiţând, în anumite situaţii, o diferenţiere între puterea prezidenţială şi cea a Guvernului şi chiar a Adunării Naţionale; aceasta reprezintă, fără îndoială, un factor de echilibru şi de diversificare în viaţa politică a societăţii franceze.

Aprecierile de mai sus au fost ilustrate, de altfel, şi de întreaga dezvoltare politică şi constituţională din Franţa după 1995. În acest an, Jacques Chirac, liderul partidului neo gaullist Adunarea pentru Republică, a devenit - obţinând la 7 mai 1995, în al doilea tur de scrutin al alegerilor, 52,64% din sufragii - cel de al 22-lea preşedinte al Republicii Franceze. La 17 mai 1995, Alain Juppe, fost ministru de externe, formează un nou guvern. Măsurile de austeritate luate de noul premier declanşează însă un val de proteste sociale. La 21 aprilie 1995 preşedintele Jacques Chirac dizolvă Adunarea Naţională, convocând noi alegeri cu un an înainte de termen, deşi guvernul Juppe dispunea de o majoritate confortabilă de patru cincimi din numărul deputaţilor. Motivele declarate ale acestei măsuri au fost acelea de a regăsi o majoritate "sigură" în scopul continuării şi amplificării reformelor întreprinse de guvernele de dreapta care s-au succedat după 1993, Edouard Balladur şi Alain Juppe; de a asigura o poziţie mai       bună Franţei în perspectiva soluţionării marilor probleme ale relaţiilor sale                                     cu

Uniunea Europeană, inclusiv adoptarea monedei unice, precum şi dorinţa de a             face            să se oprească

ascensiunea Frontului Naţional, condus de Le Pen. În pofida aşteptărilor, victoria a revenit forţelor de stânga care, la cel de-al doilea tur de scrutin au obţinut cu totul 363 mandate (289 socialişti, 37 comunişti, 13 radical-socialişti, 16 diverse grupări de stânga şi 8 ecologişti). În consecinţă, Laurent Fabus, socialist, fost prim-ministru în timpul lui Frangois Mitterand, a devenit preşedintele Adunării Naţionale, iar prim-ministru a fost desemnat Lionel Jospin, care a format un guvern de coaliţie în care, pentru prima dată din 1984, sunt reprezentaţi trei membri ai Partidului Comunist Francez. O nouă perioadă de coabitare a început atunci între un preşedinte de dreapta (Jacques Chirac) şi un guvern al forţelor de stânga, condus de Lionel Jospin, care a durat până în anul 2002.

Anul 2002 a reprezentat un an cu importante conotaţii în viaţa politică franceză. Primul tur al alegerilor prezidenţiale s-a desfăşurat la 21 aprilie, în condiţiile unui puternic absenteism la urne, de 27,4% faţă de numai 21,6% la scrutinul din 1995. Pentru prima dată în istorie, s-au confruntat 16 candidaţi la alegerile prezidenţiale. Surpriza primului tur a constituit-o eliminarea din cursă a candidatului socialist, Lionel Jospin, care a obţinut numai 16,04% din voturi în comparaţie cu Jacques Chirac (19,63%) şi Jean-Marie Le Pen (17,08%). O surpriză a constituit-o şi numărul mare de voturi obţinut de Le Pen cu un program net anti-european (detaşarea Franţei de procesul de integrare, restabilirea francului ca monedă naţională, oprirea imigraţiei ş.a.).

La cel de al doilea tur de scrutin, desfăşurat la 5 mai, Jacques Chirac a fost reales cu o majoritate covârşitoare de voturi (82% din voturile exprimate), toate forţele politice democratice raliindu-se pentru a opri ascensiunea lui Le Pen.

Alegerile legislative, desfăşurate şi ele în două tururi de scrutin (9 şi 16 iunie), au consacrat succesul noului partid al lui Chirac, înfiinţat cu puţin timp înainte de alegerile prezidenţiale "Uniunea pentru majoritate prezidenţială", care a obţinut 400 mandate din cele 577 locuri ale Adunării Naţionale. Prim-ministru al ţării a devenit Jean-Pierre Raffarin.

Obţinând cel de al doilea mandat în anul 2002, preşedintele Jacques Chirac l-a desemnat ca prim ministru pe Jean Pierre Raffarin, în condiţiile în care noul partid prezidenţial deţinea majoritatea absolută în Adunarea Naţională. Ca urmare a eşecului referendumului pentru Constituţia Europeană, dar şi a acutizării unor probleme sociale, primul ministru Raffarin a demisionat, iar şeful statului a desemnat ca prim ministru pe Dominique de Villepin, iar Nicolas Sarkozi a devenit ministru de stat, coordonând Ministerul de Interne.

Specificul bicameralismului francez sub forma multicameralismului

Constituţia din 1958 a păstrat regimul parlamentar, dar a întărit foarte mult puterile prezidenţiale. Adunarea Naţională, prima dintre cele două Camere ale Parlamentului francez, se compune din 277 deputaţi. Ea se constituie prin sufragiul universal direct, pe durata unui mandat de 5 ani. Senatul cuprinde 321 senatori, care sunt aleşi pe timp de 9 ani, de către un colegiu electoral compus în principal din consilierii aleşi în fiecare departament. Cea de "a treia Cameră" a Parlamentului, cum este numit în literatura de specialitate, Consiliul Economic şi Social, cuprinde 230 reprezentanţi ai unor variate grupuri, sindicate, uniuni ale muncitorilor, ale fermierilor, exercitând un rol consultativ pentru programele pe termen lung, în deosebi²⁶³

Această "a treia Cameră" a Parlamentului francez nu are atribuţiuni de legiferare, specifice celor două Camere pe care le-am menţionat - respectiv Adunarea Naţională şi Senatul -, dar este un important forum consultativ, având un cuvânt de spus într-o serie de probleme relevante ale vieţii economice şi sociale.

Autorii de specialitate atrag atenţia asupra faptului că bicameralismul francez este inegalitar, Adunarea dispunând de prerogative de care nu dispune Senatul. Acesta se găseşte, totuşi, într-o poziţie mai bună decât Consiliul republicii, organismul similar existent anterior constituirii Senatului, dar are o poziţie mai puţin importantă decât Senatul din 1875.

Senatul are o situaţie cu totul specială, prin aceea că nu poate fi dizolvat; mandatul membrilor săi este de 9 ani, pe baza unei reînoiri la fiecare trei ani; el poate bloca, însă, o propunere de revizuire constituţională, ceea ce face din el unul din garanţii Constituţiei.

În ceea ce priveşte cele două Camere ale Parlamentului francez, ele prezintă o serie de reguli comune. Astfel, în rândul acestor reguli comune o poziţie dintre cele mai importante o ocupă acelea care se referă la statutul parlamentarului. Cum este şi firesc, în fiecare sistem parlamentar există un număr de reguli care stabilesc statutul persoanelor chemate să reprezinte naţiunea în cadrul Parlamentului.

În legătură cu statutul parlamentarului, se definesc situaţiile de incompatibilitate. Cu alte cuvinte, acele tipuri de activităţi care sunt incompatibile cu exercitarea unui mandat parlamentar. Astfel, există incompatibilităţi cu activităţile publice. Cumulul orizontal, al mai multor demnităţi - deputat, senator, preşedinte al republicii şi parlamentar - este interzis, iar pe de altă parte este interzis şi cumulul mandatelor locale de acelaşi nivel - consilier municipal în mai multe comune, consilier general în două departamente.

In afară de cumulurile considerate orizontale, există şi cumuluri verticale, care nu sunt interzise, ci numai limitate. Astfel, deputaţii şi senatorii nu pot deţine decât un singur alt mandat electiv, dacă este vorba de un loc în Adunarea Comunităţilor Europene, de consilier regional, general, al oraşului Paris, de primar al unei comune cu peste 20 mii de locuitori sau de adjunct al unei comune cu peste 100 de locuitori, cu excepţia oraşului Paris. Numărul mandatelor cumulabile a fost ridicat de la 2 la 3, dacă unul dintre acestea este exercitat într-o comună cu mai puţin de 20 mii de locuitori, ca primar, sau cu mai puţin de 100 mii de locuitori, ca adjunct de primar.

Funcţiile publice neelective sunt incompatibile cu calitatea de deputat sau de senator, cu câteva excepţii.

Interdicţia cumulului se extinde la funcţionarii internaţionali, la conducătorii întreprinderilor naţionalizate şi a stabilimentelor publice naţionale. De asemeni, ea priveşte pe membrii Consiliului Constituţional şi ai Consiliului Superior al Magistraturii.

Cu referire la incompatibilitatea unor profesiuni sau activităţi cu calitatea de parlamentar, principiul este invers. Mandatul parlamentar^[17], se apreciază de literatura de specialitate, nu trebuie să se transforme într-o veritabilă profesie. Cu alte cuvinte, cel ales nu trebuie să întrerupă orice legătură cu profesia pe care a exercitat-o anterior. Aşa, de pildă, un medic va putea fi în continuare membru al Ordinului medicilor, un farmacist va putea continua să-şi exploateze oficiul său, un notar, un avocat, un agricultor etc., fiecare se poate întoarce la meseria de bază dar, pentru a evita ca mandatul parlamentar să nu favorizeze prea mult afacerile persoanelor alese în anumite demnităţi, sunt puse anumite restricţii exercitării profesiunii de avocat şi cumulul nu este posibil cu o funcţie într-o întreprindere având legături financiare (subvenţii sau garanţii de împrumuturi) cu persoanele publice.

În ceea ce priveşte imunităţile, acestea sunt asigurate ca şi în situaţia altor parlamente, din dorinţa de a-i feri pe parlamentari de ameninţări, de arestări, de imixtiuni asupra vieţii lor. Iresponsabilitatea este absolută şi acoperă atât urmărirea de ordin civil, cât şi pe cea de ordin penal. Parlamentarii nu pot fi urmăriţi pentru acte săvârşite în exerciţiul funcţiunii lor, pentru cuvântări, opinii, voturi. Este necesar ca ei să-şi poată exprima acestea fără teama că vor suporta consecinţe sau că li se vor intenta acţiuni în justiţie. Iresponsabilitatea este perpetuă, în sensul că ea poate fi invocată chiar şi după ce mandatul de parlamentar a luat sfârşit.

Cât priveşte inviolabilitatea, trebuie precizat că protecţia parlamentarilor se extinde, graţie inviolabilităţii, şi la actele care sunt săvârşite în afara funcţiunii. Scopul inviolabilităţii este acela ca adversarii politici ai parlamentarilor să nu-i împiedice pe aceştia să-şi desfăşoare activitatea parlamentară, solicitând arestarea lor atunci când o faptă penală nu este dovedită sau, pur şi simplu, să facă presiuni în scopul arestării lor. Inviolabilitatea priveşte numaidecât crimele şi delictele, iar şi nu contravenţiile şi urmăririle civile.

Regimul inviolabilităţii, care era diferit după cum Parlamentul era sau nu în sesiune, a fost unificat prin revizuirea constituţională din 4 august 1995.

Garanţia de care beneficiază parlamentarul constă în aceea că el nu poate fi lipsit de libertate şi aceasta nu-i poate fi limitată decât cu autorizarea adunării din care face parte. Acest acord este dat de Biroul Camerei care poate, de altfel, să declare că măsura luată împotriva parlamentarului sau chiar simpla sa urmărire ar trebui să fie suspendate pe durata sesiunii parlamentare, pentru a-i permite să ia parte la activităţile adunării din care face parte.

Parlamentarii beneficiază de un regim de indemnizaţii, care este aliniat la salariul celor mai înalţi funcţionari. Începând cu anul 1993, indemnizaţiile parlamentarilor sunt impozabile.

Parlamentul lucrează în sesiuni, care pot fi ordinare sau extraordinare. Iniţiativa convocării unei sesiuni extraordinare a Parlamentului aparţine primului ministru sau Adunării Naţionale, dar nu Senatului. În cazul în care iniţiativa aparţine primului ministru, durata sesiunii nu este limitată. În cazul iniţiativei luată de Adunare, măsura este adoptată de majoritate, iar sesiunea nu poate să dureze mai mult de 12 zile, urmând să fie încheiată înainte de acest termen dacă ordinea sa de zi este epuizată.

Convocarea sesiunii extraordinare se face de către Preşedintele Republicii prin decret, dar el nu poate decide acest lucru decât la solicitarea primului ministru sau a Adunării.

Constituţia franceză prevede şi anumite situaţii în care Parlamentul se reuneşte de plin drept, cum este alegerea unei noi Adunări înainte de dizolvare. Aceasta se va întruni în cea de a doua joi care urmează alegerii sale.

Cele două Camere au regulamentele lor, care stabilesc regimul organizării interne şi desfăşurarea activităţii lor.

Activitatea parlamentară se desfăşoară sub conducerea preşedinţilor celor două Adunări, având ca forme de organizare birourile, grupurile parlamentare, alături de acestea mai existând un alt organ de lucru - Conferinţa preşedinţilor -, o reuniune a preşedinţilor şi a vicepreşedinţilor celor două Adunări, precum şi a preşedinţilor comisiilor permanente. Această conferinţă decide în legătură cu ordinea de zi.

Şedinţele Adunărilor sunt stabilite de birouri iar exigenţa unui cvorum nu este necesară decât pentru desfăşurarea votării.

Adunarea se poate reuni şi în şedinţă secretă, la cererea primului ministru sau a unei zecimi din membrii săi, ceea ce nu s-a petrecut însă niciodată după anul 1940.

Stabilirea ordinii de zi se face de către Conferinţa preşedinţilor, din care am văzut că fac parte şi preşedinţii comisiilor permanente şi vicepreşedinţii, precum şi alte persoane ale vieţii parlamentare; ordinea de zi este prioritară şi cuprinde în special proiecte de legi a căror urgenţă este stabilită de către Guvern şi o ordine de zi complementară, care este aprobată de Conferinţa preşedinţilor, iar apoi de Cameră. Dezbaterile se desfăşoară potrivit principiilor democratice, asigurându-se o largă participare a reprezentanţilor tuturor forţelor politice. Votul este, în principiu, personal.

Atribuţiile Parlamentului constau, în primul rând, în elaborarea legilor, existând domenii în care legislatorul determină principiile fundamentale, domenii în care acesta fixează regulile şi domenii în care nu există o asemenea prevedere. În practică nu există o distincţie orizontală reală între acele domenii în care legiuitorul fixează reguli şi acelea în care determină numai principiul. De asemenea, potrivit principiului suveranităţii Parlamentului, acesta poate legifera în orice materie, neexistând o problemă care să-i fie interzisă. Practica a stabilit că intervenţia legiuitorului în acel domeniu care de regulă se numeşte "reglementar" nu este constituţională şi nu pot fi aduse critici Parlamentului în cazul în care a legiferat şi în asemenea domenii.

Controlul repartiţiei competenţelor se face de către Consiliul Constituţional.

În ce priveşte iniţiativa legislativă, aceasta poate aparţine primului ministru sau parlamentarilor, dar există însă unele limitări cu privire la domeniile în care pot fi întreprinse iniţiative parlamentare. Astfel, iniţiativa parlamentară nu se poate referi decât la acele domenii care sunt reezervate legiuitorului de către Constituţie. De asemenea, iniţiativa deputaţilor nu poate fi exercitată în materie de cheltuieli, iar în Franţa, încă din 1981, urmându-se practica britanică, a fost acceptată o asemenea măsură.

Există şi posibilitatea ca Parlamentul să refuze dezbaterea unei iniţiative care s-ar referi la probleme de cheltuieli prin care s-ar mări sau s-ar diminua sarcinile financiare ce revin statului.

Discutarea legilor este precedată de o dezbatere în cadrul comisiilor. Acestea funcţionează pe baza unor regulamente sau pe baza principiilor generale.

Proiectele odată adoptate de una din Camere sunt transmise celeilalte Camere^[18].

În ceea ce priveşte amendamentele este previzibil că, în cursul procedurii de modificare a textului care este propus, pot apare propuneri de amendamente care aparţin comisiei competente, parlamentarilor sau chiar Guvernului. În practică, dreptul la amendamente asigură participarea parlamentarilor la opera legislativă şi se arată că mai multe mii de amendamente au fost depuse în fiecare an. Recordul a fost atins în 1994, cu 12.499 amendamente la Adunarea Naţională faţă de mai puţin de 1.000 în 1969.

Anumite probleme juridice se ridică în legătură cu "naveta" şi comisia mixtă paritară. În principiu, cele două Camere se găsesc la egalitate şi o "navetă" fără sfârşit ar putea afecta desăvârşirea procesului legislativ, dar se admite principiul că nici o Cameră nu poate face să prevaleze punctul său de vedere. Constituţia a permis totuşi o anumită procedură care permite Guvernului să scoată din impas probleme de genul celei menţionate (problema "raţionalizării parlamentarismului"). Astfel, Guvernul poate - după două lecturi ale proiectului de către fiecare Adunare, sau numai după o singură lectură - când consideră că este o problemă de urgenţă, să recurgă la o comisie mixtă paritară. Această prevedere reprezintă însă o facultate, iar nu o obligaţie. Cu alte cuvinte, Guvernul este liber să lase să se continue naveta parlamentară la infinit, sau să recurgă la practica comisiilor paritare, formate din 7 deputaţi şi 7 senatori, al căror rol este de a căuta un compromis între dispoziţiile în suspensie.

Există şi proceduri excepţionale în sistemul parlamentar francez, ca de pildă procedura de urgenţă, procedura bugetară (care implică un termen de 70 de zile, din care 40 sunt rezervate primei lecturi) şi problema promulgării legilor.

Controlul Parlamentului asupra Guvernlui se face pe mai multe căi, asigurarea posibilităţii de informare fiind o condiţie esenţială a controlului. Astfel, trebuie menţionate aici, ca şi în alte parlamente, întrebările şi interpelările adresate Guvernului; de asemenea, declaraţiile asupra unor subiecte de actualitate; comisiile de anchetă înfiinţate de Parlament, precum şi controlul efectuat de parlamentari asupra înfăptuirii politicii europene.

După cum se vede, sistemul parlamentar francez cuprinde foarte multe elemente de asemănare cu Parlamentul român şi cu parlamentele celorlalte state democratice.

Ceea ce arătam la începutul acestui paragraf, existenţa unor delimitări precise între atribuţiile Adunării Naţionale şi ale Senatului dă originalitate sistemului francez. Astfel, deşi există acest sistem de egalitate a Camerelor, la care ne-am referit, trebuie subliniat că profilul şi modul de funcţionare a celor două Camere este diferit, iar instituţia Senatului - aşa cum s-a precizat - prezintă anumite elemente de individualitate distincte de cea a Adunării Naţionale.

Parlamentarismul francez, care s-a afirmat foarte mult în ultimii ani - şi am văzut acest lucru în acel punct al lucrării de faţă în care ne-am ocupat de organizarea politică şi constituţională -, nu este o simplă anexă a puterii guvernamentale sau prezidenţiale: el reprezintă un element excepţional, ca importanţă, în definirea elementelor politice ale societăţii franceze.

În ce priveşte cea de "a treia Cameră" - Consiliul Economic şi Social - despre care am arătat că se compune din 230 de membri, persoane care provin din diferite grupuri sociale (agricultori, întreprinzători, funcţionari, muncitori, cooperatori, artizani, cadre de comerţ) - ea a fost constituită datorită intenţiei de a asocia la elaborarea anumitor decizii nu numai reprezentanţii unor cetăţeni "abstracţi", dar şi oameni angajaţi în viaţa economică şi socială, care să contribuie prin competenţa lor şi o viziune diferită asupra unor probleme concrete ale vieţii naţionale. De altfel, însăşi Constituţia din 1946 instituise un Consiliu Economic cu atribuţiuni asemănătoare, însă ideea a fost reluată şi dezvoltată în 1958 sub forma creării Consiliului Economic şi Social.

Atribuţiile Consiliului Economic şi Social sunt doar consultative; el nu constituie o adunare parlamentară decât într-un sens foarte larg şi eufemistic al cuvântului. El poate da avize fie la cererea Guvernului, fie din proprie iniţiativă, dar niciodată la solicitarea Adunărilor.

În ceea ce priveşte avizele pe care acesta le emite la solicitarea Guvernului, ele sunt obligatorii pe plan economic şi social, ca şi legile-program. Ele sunt însă facultative când privesc proiecte, propuneri, decrete, unde se consideră că opinia lor ar putea fi utilă. Consiliul are dreptul să solicite şi anumite îmbunătăţiri ale politicii economice şi sociale.

Spre deosebire de statutul acestui organism în timpul celei de a patra Republici, în prezent Consiliul nu poate emite avize la solicitatea Camerei.

Această instituţie întregeşte spectrul parlamentarismului francez, alăturând instituţiilor tradiţionale o instituţie nouă, cu atribuţii consultative, dar o instituţie nu mai puţin importantă pentru domeniul specific la care se referă, în care există importante contribuţii pe care cei aparţinând unei profesii concrete sunt cei mai în măsură să le aducă.

Preşedintele Republicii franceze şi poziţia sa în sistemul organelor statului

Instituţia prezidenţială ocupă un loc important în sistemul instituţiilor politice şi constituţionale ale Franţei. În acest context trebuie subliniat că în cadrul Constituţiei din 1958, instituţia prezidenţială se înfăţişează ca având un profil diferit faţă de Constituţia anterioară. Autorii de specialitate relevă faptul că, în textul Constituţiei, instituţia prezidenţială şi executivul sunt tratate înainte de articolele consacrate Parlamentului, în timp ce Constituţia din 1946 urmase o tehnică inversă. În opinia comentatorilor, această inversare de numerotare a unor articole, respectiv privind funcţia prezidenţială şi cea a Parlamentului, denotă noul rol al instituţiei prezidenţiale în Franţa.

Cu privire la desemnarea preşedintelui republicii, după modificarea constituţională din 1962, aceasta se face în mod direct de către întreaga populaţie. Reforma din 1962 a dat un surplus de autoritate instituţiei prezidenţiale, stabilind că preşedintele republicii este ales pe 7 ani prin sufragiu universal direct^[19].

Aşa cum se cunoaşte, există mai multe posibilităţi în cadrul sistemelor republicane de a alege pe şeful statului: o investitură parlamentară, care-i dă preşedintelui o poziţie palidă în raport cu forumul legislativ, şi o investitură populară, care-i conferă o autoritate considerabilă în măsură să-i asigure uneori posibilitatea de a face să încline echilibrul instituţional. Sistemul din 1958 - sistemul originar - a fost, evident, nu un sistem de alegere prin vot direct. În textul original al Constituţiei se prevedea constituirea unui colegiu electoral cuprinzând membrii parlamentului şi consilierii generali ai Adunărilor din teritoriile de dincolo de mare, ce avea să desemneze pe preşedintele republicii.

După cum se ştie, generalul De Gaulle era ostil investiturii parlamentare, apreciind că un asemenea sistem face din preşedinte un prizonier al partidelor. Într-o primă perioadă, el n-a dorit o alegere prin sufragiu electoral direct, pentru a menaja susceptibilităţile politice. Cu toate acestea, reforma din 1962 a dus la o revizuire constituţională care s-a concretizat prin sistemul alegerii preşedintelui prin sufragiu universal direct. Scopul pentru care De Gaulle a recurs la această reformă constituţională era acela de a asigura o anumită legitimitate succesorilor săi.

El nu avea nevoie de aşa ceva - spun autorii de specialitate - datorită personalităţii sale dar, fidel ideii de a excepta preşedintele de la jocul relaţiilor dintre partide, a acceptat ca fiind preferabil sistemul alegerilor prin vot direct.

În ceea ce priveşte poziţia preşedintelui republicii, Constituţia Franţei prevede, în art.5, că: "Preşedintele republicii veghează la respectarea Constituţiei". Textul constituţional precizează că preşedintele asigură, prin arbitrajul său, funcţionarea conform legilor a autorităţii de stat precum şi continuitatea în stat, potrivit prevederilor constituţionale, a integrităţii teritoriale, a respectării acordurilor comunităţii şi a tratatelor.

Cu referire la modalităţile de alegere, art.7 din Constituţie precizează că preşedintele este ales cu maj oritatea absolută din sufragiile exprimate. Dacă o asemenea majoritate nu este obţinută la primul tur de scrutin, se procedează la un al doilea, în a doua duminică. La acest al doilea tur de scrutin se pot prezenta numai cei doi candidaţi care, în eventualitatea retragerii candidaţilor cei mai favorizaţi, au obţinut cel mai mare număr de voturi după primul tur de scrutin.

Scrutinul este deschis la convocarea Guvernului, iar alegerea noului preşedinte are loc la cel puţin 20 şi cel mult 30 de zile înainte de expirarea mandatului preşedintelui în exerciţiu.

În caz de vacanţă a preşedinţiei, indiferent de cauză, sau în cazul unei incapacităţi constatate de Consiliul Constituţional, sesizată de Guvern şi hotărâtă cu majoritatea absolută a membrilor săi, funcţiile preşedintelui republicii sunt exercitate provizoriu de preşedintele Senatului, iar dacă acesta nu are posibilitatea de a exercita aceste funcţii, de către Guvern.

În caz de vacanţă sau de incapacitate definitivă, declarată de către Consiliul Constituţional, scrutinul pentru alegerea noului preşedinte are loc, cu excepţia unor situaţii de forţă majoră constatate de către Consiliul Constituţional, la cel puţin 20 de zile şi la cel mult 35 de zile după declararea vacanţei.

Anterior, sistemul electoral era mult mai complicat, vechiul articol 7 prevăzând că alegerea preşedintelui republicii se face cu majoritate absolută la primul tur de scrutin, iar dacă aceasta nu era întrunită, preşedintele urma să fie ales la al doilea tur de scrutin cu majoritate absolută.

În ceea ce priveşte mandatul preşedintelui, s-a arătat deja că acesta a fost stabilit prin reforma din 1962 la 7 ani, dar în Franţa - după cum se cunoaşte - au existat şi propuneri legate de reducerea mandatului prezidenţial. Aşa, de pildă, Georges Pompidou, în 1973, a propus o revizuire a Constituţiei care avea să reducă mandatul la 5 ani.

Rând pe rând, Valery Giscard d'Estaing şi apoi Francois Mitterand au propus un mandat fie de 5, fie de 6 ani. În ceea ce priveşte durata mandatului de 7 ani, adversarii acestei reglementări au avansat argumentul că preşedintele, titular al unei puteri foarte largi pentru un interval de timp foarte lung, ar fi eliberat de orice fel de control popular. Pe de altă parte, disparitatea de termene între durata mandatului preşedintelui şi cel al Adunării putea antrena, şi a antrenat de fapt, situaţia în care preşedintele aparţinea unei anumite orientări politice şi primul ministru aparţinea unei alte orientări.

Cu toate acestea, unii jurişti au avansat şi argumente în favoarea mandatului de 7 ani, care preconizau o detaşare a statutului preşedintelui de acela al Adunării Naţionale, pentru ca el să asigure mandatului său independenţa şi continuitatea.

La 24 septembrie 2000, în condiţiile unui foarte puternic absenteism (3/4 din electorat) 73% dintre alegători, participanţi la un referendum organizat în mod special pentru aceasta, s-au pronunţat pentru reducerea mandatului prezidenţial de la 7 la 5 ani.

Responsabilitatea tradiţională a şefului de stat, în cazul republicii, cunoaşte anumite nuanţări în cazul preşedintelui republicii franceze. Preşedintele este responsabil politic în faţa poporului, iar mijlocul cel mai clar prin care poporul îşi exprimă dezaprobarea este nerealegerea unei persoane în funcţia de preşedinte al statului; dar responsabilitatea preşedintelui poate să intervină în anumite momente, cum este cazul răspunderii pentru înaltă trădare, când preşedintele este judecat de o Înaltă Curte de Justiţie, dar în principiu preşedintele nu este responsabil nici penal, nici civil pentru actele pe care le-a comis în exerciţiul funcţiilor sale. Răspunderea preşedintelui pentru înaltă trădare este de competenţa unei Înalte Curţi, care se compune din 12 persoane. Procedura în faţa Înaltei Curţi este declanşată printr-o sesizare, printr-o rezoluţie care este votată de fiecare Cameră cu majoritate absolută.

Înalta Curte este asistată de o comisie de instrucţie compusă din 5 membri ai Curţii de Casaţie, care procedează la un prim examen al dosarului. Faptul că instrucţia este încredinţată unei asemenea comisii demonstrează dorinţa de a jurisdicţionaliza procedura.

Dezbaterile sunt publice şi se desfăşoară cu respectul regulilor de procedură penală, iar hotărârile sunt pronunţate cu majoritate absolută, dar nu sunt susceptibile de recurs. În principiu, Înalta Curte pronunţă achitarea sau destituirea preşedintelui, dar Constituţia stabileşte o procedură diferită de cea a dreptului comun, această instanţă extraordinară fiind suverană în determinarea pedepsei, la fel ca şi pentru clarificarea faptelor.

Autorii francezi de specialitate relatează că în istoria Franţei numai doi şefi de stat au fost condamnaţi pentru infracţiuni politice: regele Ludovic al XVI-lea în 1793 şi mareşalul Petain în 1945.

Cu privire la rolul şi funcţiile preşedintelui republicii, Constituţia din 1958 prevede în mod general că acesta este garantul Constituţiei, veghează la respectarea ei şi asigură funcţionarea conform legii a autorităţii de stat şi continuitatea în stat. Atribuţiile preşedintelui sunt definite în Constituţia franceză într-o formă foarte generală, spre deosebire de alte constituţii şi chiar de constituţiile franceze anterioare, unde atribuţiile preşedintelui erau definite într-o altă manieră.

Se reţine ca fiind atribuţii ale preşedintelui, următoarele direcţii principale: preşedintele "apărător" al Constituţiei; preşedintele "arbitru"; preşedintele "garant", pornindu-se tocmai de la formulările art.5 din Constituţie, pe care l-am menţionat deja.

Autorii de specialitate care s-au ocupat de studiul instituţiei prezidenţiale consideră că, în fapt, Constituţia din 1958 a stabilit o adevărată "diarhie", în care preşedintele nu posedă în realitate un număr prea larg de puteri, acestea fiind remise Guvernului^[20]. În ceea ce-l priveşte, se estimează că preşedintele este pur şi simplu titularul unor domenii esenţiale care sunt de natură a face ca posibilitatea sa de acţiune să fie limitată. Astfel, se vorbeşte despre o funcţie a preşedintelui ca tutore al naţiunii şi despre faptul că el exercită anumite competenţe "legate", nefiind posibilă o îndepărtare de la prevederile constituţionale care definesc atribuţiile preşedintelui şi modul în care ele trebuie exercitate.

O analiză politică a transformărilor care au avut loc în Franţa şi a poziţiei preşedintelui francez în diferite momente istorice atestă faptul că funcţia prezidenţială a suferit anumite transformări. În timpul lui De Gaulle, preşedintele era într-adevăr un arbitru angajat, un ghid al naţiunii şi un adevărat şef suprem. Referinud-se la funcţia sa de ghid al naţiunii, într-o cuvântare pe care a rostit-o la 6 ianuarie 1961, generalul De Gaulle avea să declare: "De peste 20 de ani evenimentele au voit ca eu să servesc de ghid ţării în marile crize pe care noi le-am trăit. Iată că, din nou, datoria şi funcţia mea m-au dus să aleg calea"^[21]. Această idee a fost reluată în numeroase rânduri de preşedintele De Gaulle. În 1962 el a precizat: "Având sarcina de a călăuzi destinul Franţei şi al republicii, totalitatea atribuţiilor sale, îl face pe preşedinte să inspire, să orienteze şi să anime acţiunea naţională"^[22].

Asemenea prevederi sunt interpretate de autorii de specialitate ca îndepărtându-se de la dispoziţiile art.5. Funcţia prezidenţială continuă să aibă acelaşi caracter în timpul lui Georges Pompidou, care întăreşte funcţia prezidenţială, înfăţişându-se totodată ca un adevărat şef al majorităţii.

 

Evoluţiile ulterioare sunt însă de natură să atenueze puterea prezidenţială. După perioada de continuitate amintită, marcată de mandatul lui Georges Pompidou, în timpul lui Valery Giscard d'Estaing se instaurează o concepţie parlamentară a funcţiilor prezidenţiale, ceea ce face ca regimul prezidenţial în timpul acestuia să cunoască importante nuanţări. Sub conducerea lui Francois Mitterand, primatul preşedintelui se reîntoarce însă la art.5, estimându-se că preşedintele este acela care are un adevărat contract cu naţiunea şi, de aceea, prima coabitare a preşedintelui cu primul ministru trebuie să se întemeieze neabătut pe prevederile art.5. Funcţiile prezidenţiale în timpul lui Jacques Chirac sunt încă prea puţin conturate, dar este cert că el va dori să ducă mai departe politica predecesorilor săi, iar evoluţiile pe care le-a cunoscut sistemul prezidenţial francez în timpul celei de a

• a republici sunt de natură să demonstreze necesitatea unei respectări stricte a funcţiilor pe care preşedintele le deţine în cadrul statului francez.

Care sunt, practic, atribuţiile preşedintelui şi care sunt puterile sale?

În ceea ce priveşte puterile proprii, acestea sunt: numirea primului ministru, dreptul de a se adresa Parlamentului cu mesaje, numirea preşedintelui şi a membrilor Consiliului Constituţional, sesizarea Consiliului Constituţional. Sunt însă puteri proprii, dar condiţionate, decizia de a recurge la art.16, măsurile luate pe baza art.16, dizolvarea Parlamentului şi referendumul.

Există un număr de puteri ale preşedintelui care sunt împărţite cu alte organe, situaţie în care este necesară contrasemnarea de către Parlament a unor acte ale preşedintelui. Autorii de specialitate reţin printre atribuţiile cele mai importante ale preşedintelui atribuţii pe care le exercită faţă de naţiune, faţă de guvern, şi atribuţii pe care le exercită faţă de Parlament. La acestea se mai adaugă o serie de atribuţii în domeniul justiţiei.

Cu privire la atribuţiile pe care preşedintele le exercită faţă de naţiune, la loc de frunte se înscrie, desigur, conducerea relaţiilor internaţionale, calitatea sa de comandant al armatei şi recurgerea la prevederile art.16. În legătură cu acest articol se cuvin câteva precizări, deoarece el a fost amplu comentat în literatura de specialitate şi a fost apreciat în mod diferit de către oamenii politici francezi. În continuare vom reda conţinutul acestui articol:

"Art.16. Atunci când instituţiile republicii, independenţa naţiunii, integritatea teritoriului sau îndeplinirea angajamentelor internaţionale sunt ameninţate într-un mod grav şi imediat şi când funcţionarea legală a autorităţii de stat constituţională este întreruptă, preşedintele republicii ia măsurile cerute de circumstanţe după consultarea oficială a primului ministru, a preşedinţilor Camerelor şi a Consiliului Constituţional. El informează şi naţiunea printr-un mesaj. Aceste măsuri trebuie să fie inspirate de voinţa de a asigura autorităţii de stat constituţionale, în cel mai scurt timp, mijloacele pentru a-şi îndeplini misiunea.

În acest sens este consultat şi Consiliul Constituţional.

Parlamentul se reuneşte de drept. Adunarea Naţională nu poate fi dizolvată în timpul exercitării puterilor excepţionale"^[23].

În legătură cu prevederile art.16 se ridică mai multe probleme. În primul rând, este necesar să existe circumstanţe care să justifice recurgerea la prevederile acestui articol, cum ar fi o ameninţare gravă şi întreruperea funcţionării regulate a puterilor publice constituţionale. Evident, şi aceste condiţii sunt susceptibile de interpretări, dar după cum se arată în literatura de specialitate, ele sunt cumulative, trebuie să existe în acelaşi timp o ameninţare gravă şi imediată, dar şi o întrerupere a funcţionării regulate a puterilor publice constituţionale.

Decizia de a recurge la art.16 aparţine preşedintelui: ea este adoptată fără contrasemnare, fiind o putere proprie. Dacă şeful statului este cel care apreciază liber care circumstanţe solicită punerea în aplicare a art.16, el trebuie să recurgă la un anumit număr de avize, consultând primul ministru, preşedinţii Adunărilor şi Consiliul Constituţional. Acest aviz este consultativ, el neputând să impieteze

asupra deciziei adoptată de preşedinte.

În ceea ce priveşte puterile care-i sunt conferite, el are dreptul să ia măsurile care sunt impuse de circumstanţe şi care trebuie să fie inspirate din dorinţa de a asigura puterilor publice constituţionale în cele mai mici detalii mijloacele pentru a-şi îndeplini misiunea. Prin urmare, aplicarea art. 16 trebuie să fie întemeiată pe consideratiunea de a face ca puterile publice să îşi recapete eficienţa şi forţa lor în sistemul autorităţilor statului.

În ce priveşte întinderea puterilor, preşedintele - în cazul recurgerii la art.16 - are puteri limitate, neputând să modifice Constituţia sau să dizolve Adunarea Naţională. În timpul în care art.16 este în vigoare, Parlamentul se reuneşte de plin drept, dar ce atribuţii îi mai revin totuşi Parlamentului în cadrul acestei sesiuni prelungite? El va putea, desigur, să îl defere pe preşedinte Înaltei Curţi în cazul în care, în mod manifest, a abuzat de puterile sale pentru a comite un act de înaltă trădare. În 1981, preşedintele Adunării Naţionale a hotărât că o moţiune de cenzură nu putea fi primită într-o perioadă de aplicare a art.16.

O altă problemă interesantă ridicată de practică este aceea dacă Parlamentul poate să legifereze în situaţia aplicării art. 16. Se admite principiul că Parlamentul, în asemenea cazuri, poate să dezbată şi să adopte legi, dar nu poate să se interfereze cu măsurile pe care preşedintele le ia în legătură cu art.16.

În cazul în care în perioada aplicării art.16 preşedintele ar fi săvârşit un act de înaltă trădare, după încetarea acestei situaţii excepţionale el va putea fi deferit Înaltei Curţi, spre a fi judecat. Totodată, în cazul în care au fost emise decizii administrative ilegale, anularea acestora va fi de competenţa judecătorului administrativ.

Cu privire la acest articol există o practică. În perioada preşedintelui De Gaulle, art.16 a fost utilizat numai o singură dată, în aprilie 1961, ca urmare a puciului de la Alger. Atunci, preşedintele De Gaulle a pus în aplicare art.16 în perioada 23 aprilie - 30 septembrie. O asemenea decizie a fost criticată de unii oameni politici care au considerat că măsura în cauză devenise lipsită de obiect întrucât puciul de la Alger fusese descoperit şi reprimat încă de la 25 aprilie. S-a apreciat că prelungirea duratei de aplicare a art. 16 până la 30 septembrie a reprezentat, de fapt, o încălcare a prevederilor Constituţiei. În timpul foarte limitat în care s-a aplicat art.16 au fost luate circa 26 de hotărâri privind crearea unor tribunale, modificarea procedurii penale, suspendarea inamovibilităţii magistraţilor, destituirea şi trecerea în rezervă a unor militari, prelungirea unor termene de privare de libertate, autorizări pentru internarea administrativă ca şi posibilitatea de a interzice anumite publicaţii.

Printre atribuţiile importante ale preşedintelui se citează şi dreptul de a recurge la referendum.

În ce priveşte relaţiile cu Guvernul, atribuţiile preşedintelui vizează numirea primului ministru şi a membrilor guvernului, prezidarea şedinţelor Consiliului de miniştri, practică folosită destul de des în sistemul francez, ceea ce facilitează preşedintelui posibilitatea de a urmări acţiunea guvernamentală.

Printre atribuţiile preşedintelui în raporturile sale cu Guvernul se numără semnarea decretelor şi ordonanţelor acestuia, precum şi numirea unor înalţi funcţionari.

Faţă de Parlament, atribuţiile preşedintelui privesc intervenţia în procedura legislativă, preşedintele putând să intervină în ce priveşte retragerea de pe ordinea de zi a unui proiect de către Consiliul de miniştri. În perioada 1988-1993, preşedintele Mitterand a exercitat o iniţiativă legislativă indirectă, dar intervenţiile acestuia în procesul de legiferare nu au avut o bază juridică, atribuţia sa esenţială în acest domeniu fiind promulgarea. De asemenea, în relaţiile cu puterea legislativă, preşedintele republicii poate dizolva Adunarea Naţională, ceea ce constituie una dintre atribuţiile sale cele mai importante, pe care o poate realiza fără contrasemnarea primului ministru; există însă şi situaţii când dizolvarea este imposibilă, de pildă, atunci când se aplică art.16.

Tot în legătură cu preşedintele republicii şi relaţiile acestuia cu puterea legiuitoare poate fi menţionat dreptul său de a adresa mesaje, dreptul de a cere o a doua dezbatere a unei legi (aşa numitul "drept de veto suspensiv"), dar această atribuţie este supusă contrasemnării; reunirea Congresului în cadrul procedurii de revizuire; deschiderea şi închiderea sesiunilor extraordinare ale Parlamentului.

În sfârşit, în ce priveşte justiţia, preşedintele republicii dispune de dreptul de graţiere şi este preşedinte al Consiliului Superior al Magistraturii.

În afara acestor atribuţii ale preşedintelui, pe care le-am menţionat, mai pot fi citate: iniţiativa revizuirii Constituţiei, sesizarea Consiliului Constituţional şi exercitarea unor înalte funcţii onorifice, ca protector al Academiei Franceze sau Mare Maestru al Ordinului Legiunii de Onoare.

Guvernul şi rolul său în sistemul instituţiilor constituţionale franceze

Aşa cum s-a arătat la punctul precedent, puterea executivă în Franţa aparţine Preşedintelui Republicii şi Guvernului, ceea ce a făcut pe o serie de comentatori politici şi specialişti în Drept Constituţional să considere executivul francez ca fiind un executiv "bicefal"^[24]. Un asemenea bicefalism reprezintă, de fapt, continuarea unei scheme adoptată în sistemul politic francez după cea de a treia Republică. Dar instituţia prezidenţială a devenit mult mai nuanţată, mai originală, în special după reformele din 1962 şi după departajarea puterilor preşedintelui şi ale executivului, executivul rămânând - fără îndoială - un element esenţial în îndeplinirea sarcinilor aparatului de stat francez.

După cum s-a arătat în cele ce preced, preşedintele republicii ocupă un rol esenţial în viaţa politică franceză; funcţia guvernului are însă şi ea numeroase elemente de importanţă şi de originalitate, puterea Guvernului putând să ducă în foarte multe cazuri la edificarea unor obiective politice şi economice. În timpul celei de a cincea Republici, Franţa a avut o serie de prim miniştri de mare autoritate, care s-au impus în viaţa politică şi care au marcat propria lor concepţie despre evoluţia vieţii politice şi guvernamentale.

În ce priveşte numirea primului ministru, aceasta reprezintă o atribuţie proprie a preşedintelui republicii. Decretul preşedintelui republicii, în acest caz, nu are nevoie să fie contrasemnat de primul ministru care iese din activitate. Pe de altă parte, preşedintele este liber să desemneze pe cine doreşte pentru funcţia de prim ministru, indiferent dacă cel în cauză este parlamentar sau neparlamentar, şi nu este obligat să procedeze ca în timpul celei de a patra Republici la o consultare cu grupurile politice parlamentare. Dar, libertatea preşedintelui de a desemna pe primul ministru nu este totală; el nu este obligat, ca în Marea Britanie, să desemneze ca prim ministru pe şeful partidului majoritar. Cu toate acestea, el trebuie să ţină seama de cerinţa ca persoana ce va fi desemnată drept prim ministru să se bucure de încrederea majorităţii parlamentare. Lucrul acesta nu este întotdeauna uşor, deoarece pot exista situaţii în care o persoană pe care preşedintele doreşte să o desemneze ca prim ministru să nu se bucure de suficientă influenţă sau prestigiu în cadrul grupului majoritar care este chemat, în cadrul Parlamentului, să aprobe desemnarea primului ministru.

În ceea ce priveşte desemnarea miniştrilor, aceştia sunt numiţi de preşedinte la propunerea primului ministru. Trebuie remarcat că, sub aspectul numirii, există un regim diferit în ceea ce priveşte miniştrii faţă de numirea primului ministru. În comparaţie cu procedurile de desemnare a Guvernului în timpul celei de a treia şi a patra Republici se observă mari diferenţieri, deoarece în regimurile precedente guvernul în întregime trebuia să obţină investitura Parlamentului. Dar, la aceasta se poate argumenta că Guvernul are o existenţă juridică numai din momentul în care preşedintele republicii a dispus desemnarea primului ministru.

Art.49 din Constituţie prevede că primul ministru, după deliberarea ce are loc în cadrul Consiliului de miniştri, angajează responsabilitatea Guvernului în faţa Adunării Naţionale în ce priveşte programul sau o declaraţie de politică generală, însă în Constituţie nu este stabilită nici o altă condiţie pentru ca o asemenea dezbatere să aibă loc şi, practic, cazuri de acest gen au fost extrem de

 

variate.

În primii ani ai celei de a cincea republici, Guvernele s-au prezentat în faţa Adunării prezentându- şi programul. Dar, între 1962 şi 1973, nici un guvern nu a mai solicitat, după constituirea sa, încrederea din partea Adunării Naţionale. În 1973, Pierre Messmer, la constituirea celui de al doilea Cabinet al său, a revenit la această practică a prezentării în faţa Adunării şi a angajării responsabilităţii asupra unei declaraţii de politică generală, dar succesorii săi Michel Rocard, Edith Cresson şi Pierre Beregovoy s-au limitat la o declaraţie de politică generală.

Eduard Balladur şi Alain Juppe au solicitat un vot cu privire la o declaraţie de politică generală.

Încheierea funcţiilor guvernamentale se produce prin acceptarea demisiei guvernului.

În principiu, preşedintele desemnează pe primul ministru, dar tot el este şi cel care are dreptul să accepte revocarea pe care o face numai Adunarea Naţională. Dacă preşedintele este cel care desemnează pe primul ministru, revocarea se face numai de către Adunări. Practica oferă, desigur, preşedintelui posibilitatea de a influenţa într-un fel sau altul retragerea unui prim ministru, deoarece acesta îşi deţine puterile din partea şefului de stat.

În ceea ce priveşte statutul membrilor Guvernului, trebuie precizat că există diferite categorii de membri ai Guvernului. Faptul că în sistemul francez preşedintele republicii prezidează deliberările Consiliului de miniştri nu-l transformă pe preşedinte în membru al Guvernului. Pe de altă parte, alături de primul ministru, în Cabinet mai există miniştri de stat, titlu care este dat unor personalităţi în considerarea autorităţilor pe care le au în cadrul unor partide din care fac parte; de asemenea, Guvernul cuprinde uneori miniştri delegaţi pe lângă primul ministru, dar categoria cea mai largă o reprezintă miniştrii titulari ai unor departamente - 26 în prezent în Cabinetul francez. Mai există, în sistemul guvernamental francez, miniştri delegaţi pe lângă miniştri; miniştri delegaţi care nu sunt arondaţi unui minister şi secretari de stat, autonomi sau desemnaţi pe lângă un anumit ministru.

În principiu, secretarii de stat nu participă la şedinţele Consiliului de miniştri; ei sunt invitaţi numai atunci când este în dezbatere o problemă care-i interesează în mod direct.

Funcţiile ministeriale sunt incompatibile cu funcţiile profesionale private, dar şi cu funcţiile publice. Este de observat că, spre deosebire de sistemul nostru, în Franţa funcţia ministerială este incompatibilă cu mandatul de parlamentar.

Constituţia din 1958, în art.23, prevede: "Funcţiile membrilor Guvernului sunt incompatibile cu exercitarea oricărui mandat parlamentar, a oricărei funcţii de reprezentare profesională cu caracter naţional şi a oricărui serviciu public sau activitate profesională"^[25]. Prin urmare, ceea ce trebuie reţinut este faptul că în sistemul Constituţiei din 1958 nu este posibilă cumularea portofoliilor ministeriale cu mandatul parlamentar. Explicaţia acestei măsuri este aceea de a respecta principiul separaţiei puterilor, de a-i feri pe miniştri de luptele politice şi a-i determina să se consacre pe deplin funcţiilor ministeriale.

O ordonanţă din 17 noiembrie 1958 prevede chiar că: "parlamentarul care devine ministru dispune de un termen de o lună din momentul numirii sale pentru a opta între cele două funcţii, iar la expirarea acestui interval de timp, dacă nu a renunţat să facă parte din Guvern, el este înlocuit printr-un supleant care este numit în acelaşi timp ".

În privinţa compatibilităţii sau incompatibilităţii dintre funcţia de ministru şi mandatul parlamentar s-au emis diferite puncte de vedere: au existat personalităţi politice şi specialişti care s-au pronunţat în favoarea cumulului dintre funcţia ministerială şi funcţia parlamentară. În 1974 a existat chiar un proiect de revizuire constituţională pe această temă.

O serie de autori critică dispoziţiile constituţionale actuale considerând că ar exista şi posibilitatea, în perspectivă, a recunoaşterii cumulului mandatului parlamentar cu cel guvernamental,

 

dar majoritatea specialiştilor invocă un argument foarte solid: acela că interzicerea cumulului întăreşte principiul separaţiei puterilor, cel ce controlează neputând să fie în acelaşi timp una şi aceeaşi persoană cu cel controlat.

În ceea ce priveşte responsabilitatea civilă şi penală a miniştrilor, s-au confruntat mai multe puncte de vedere. Au existat păreri potrivit cărora miniştrii trebuie să fie supuşi jurisdicţiei civile şi penale la fel ca şi oricare alţi funcţionari de stat, puncte de vedere care mergeau pe linia scoaterii miniştrilor de sub regulile responsabilităţii obişnuite, şi puncte de vedere care se pronunţau în sensul constituirii unor instanţe speciale.

Până la revizuirea constituţională din 19 iulie 1993 şi la Ordonanţa din 23 noiembrie 1993, care au modificat regimul iniţial, competenţa pentru a judeca actele îndeplinite de către miniştri în exerciţiul funcţiunii lor revenea Înaltei Curţi, ceea ce ducea în realitate la o neresponsabilitate a miniştrilor pentru faptele comise în exerciţiul funcţiunilor lor. Competenţa Înaltei Curţi nu era considerată satisfăcătoare, deoarece în timp ce mulţi parlamentari depuneau zel pentru a deferi pe miniştri acestei instanţe, cum a fost cazul afacerii "sângelui contaminat", miniştrii invocau în faţa instanţei imunitatea, fapt ce ducea la consecinţe neplăcute în percepţia opiniei publice în legătură cu responsabilitatea ministerială.

După revizuirea constituţională la care ne-am referit, o nouă instanţă a fost creată pentru a corecta deficienţele sistemului iniţial şi anume Curtea de Justiţie a Republicii, compusă din 12 parlamentari desemnaţi de Cameră şi Senat şi 3 magistraţi de la Curtea de Casaţie. Această Curte este competentă să judece pe membrii Guvernului pentru actele criminale sau delictuoase săvârşite în exerciţiul funcţiunii lor. Este de menţionat că pentru actele exterioare funcţiei, miniştrii sunt supuşi competenţei tribunalelor ordinare.

Procedura privind sesizarea Curţii de Justiţie aparţine oricărei persoane, existând, privitor la aceasta, un dublu filtru: o Comisie de examinare a plângerilor şi o Comisie de instrucţie. După ce acestea ajung la anumite concluzii, Curtea examinează cauza şi pronunţă soluţiile pe care le consideră necesare.

Este de subliniat şi faptul că urmărirea în acest caz nu este subordonată aprobării prealabile a Parlamentului.

În ce priveşte funcţionarea Guvernului, aceasta se realizează prin Consiliul de miniştri, ceea ce simbolizează solidaritatea ministerială, dar şi prin consiliile interministeriale, care au o participare restrânsă.

Cu privire la rolul Guvernului, art.20 din Constituţie precizează: "Guvernul determină şi conduce politica naţiunii. El dispune de administraţie şi de forţele armate".

În cadrul Guvernului un rol deosebit revine primului ministru, iar relaţiile dintre acesta şi preşedintele republicii prezintă, neîndoielnic, o foarte mare importanţă. Până în 1986, primul ministru îndeplinea de fapt atribuţiunea de şef de stat major al ministrului sau, după cum au spus anumiţi autori, un fel de "berbec" al ministrului, un instrument de promovare a ideilor preşedintelui în luptele parlamentare. După 1986 s-a produs un anumit echilibru al puterilor între preşedinte şi primul ministru. Semnificativă în această privinţă este declaraţia lui Frangois Mitterand, la 8 aprilie 1986 şi apoi la 18 mai 1986, prin care, recunoscând depline puteri lui Jacques Chirac ca prim ministru, declara: "Eu nu am în cap ideea de a împiedica Guvernul să guverneze. Eu nu intenţionez să mă opun politicii sale"^[26]. Aceste schimbări au deschis o pagină nouă în istoria relaţiilor dintre preşedinte şi primul ministru, definind funcţia primului ministru în alt mod decât fusese ea concepută anterior. Puterile primului ministru faţă de Guvern sunt, în principiu, acelea de orientare şi de îndrumare, dar el poate să angajeze răspunderea Guvernului în faţa Adunării Naţionale. În lipsa preşedintelui republicii,

el prezidează Consiliul de miniştri. În sistemul francez, primul ministru este şi şeful administraţiei.

Faţă de Parlament, primul ministru apare ca un reprezentant al majorităţii. El are, totodată, şi dreptul să participe la procedura legislativă, semnând şi depunând pe masa Parlamentului proiectele de legi în numele Guvernului.

În ce priveşte puterile Guvernului, acestea sunt puterile normale care-i revin potrivit art.20 din Constituţie; dar Guvernul are şi puteri excepţionale, la care recurge în anumite situaţii.

O problemă interesantă care s-a pus în Dreptul Constituţional francez este aceea a domeniului rezervat. Cu alte cuvinte, a unui anumit set de competenţe care ar aparţine exclusiv preşedintelui şi unde primul ministru nu ar putea să se interfereze în nici un fel prin acţiunile pe care le-ar întreprinde.

Puterile excepţionale ale Guvernului apar, în mod firesc, în cazul stării de asediu sau al stării de urgenţă. Dar există, de asemenea, şi sistemul ordonanţelor prevăzut de art.38 din Constituţie, care permite Parlamentului să abiliteze Guvernul pentru a emite anumite reglementări cu caracter normativ. Aceste ordonanţe sunt subordonate unor reguli de fond şi anume: să aibă în vedere executarea programului guvernamental; să nu aibă o durată nelimitată şi să nu aducă atingere valorilor constituţionale. Totodată, ordonanţele sunt subordonate unor reguli de control, în sensul că va exista un control efectuat de Consiliul Constituţional asupra legii de abilitare, precum şi de către Consiliul de Stat căruia ordonanţele, ca acte administrative, îi pot fi deferite în timp de două luni de la publicarea lor, cu excepţia cazului în care Parlamentul le-a ratificat. Ordonanţele intră în vigoare imediat, dar Guvernul trebuie - sub sancţiunea caducităţii - să ceară ratificarea lor de către Parlament într-un termen fixat prin legea de abilitare. După ce proiectul legii de ratificare a fost depus pe masa Parlamentului pot exista mai multe situaţii: se poate ca proiectul să nu fie înscris pe ordinea de zi, caz în care se consideră că există o ratificare implicită; există însă şi situaţia în care proiectul este supus votului Adunărilor: dacă este respins, atunci ordonanţa încetează să se mai aplice; iar dacă este aprobat, ratificarea este explicită şi ordonanţa dobândeşte valoare legislativă. Există şi o a treia situaţie, când proiectul nu este înscris pe ordinea de zi, dar legiuitorul se referă la ordonanţă într-o lege ulterioară, considerând că aceasta are valoare legislativă. În asemenea situaţii, autorii de specialitate opinează că ne aflăm în faţa unei ratificări indirecte. Potrivit autorilor de specialitate, ordonanţele pot avea o natură diferită - legislativă sau administrativă - după cum sunt ratificate sau nu. Dar, în orice caz, ele nu pot fi modificate decât prin lege. De remarcat este faptul că în sistemul francez Parlamentul se desesizează pe durata delegării puterii sale de a legifera, dar aceasta numai cu privire la domeniile în care a transmis Guvernului capacitatea de a acţiona. În mod cu totul deosebit, faţă de regimurile constituţionale anterioare, într-o asemenea situaţie Parlamentul renunţă să intervină. Dacă o propunere de lege este totuşi depusă în acest interval de timp în problemele în care s-a făcut delegarea de competenţă, Guvernul poate să opună prevederile art.41 alin.1. În schimb, o propunere care ar tinde să pună capăt abilitării Guvernului şi să restabilească competenţa Parlamentului poate fi acceptabilă.

În ce priveşte puterea miniştrilor, aceştia sunt şefi ai administraţiilor supuse autorităţii lor. Ei dispun de o putere limitată: pot să dea anumite ordine, dar şi să numească în funcţiile publice care sunt de competenţa lor; contrasemnează hotărârile preşedintelui republicii sau ale primului ministru în problemele care se referă la departamentul lor şi sunt ordonatori de credite ai ministerelor respective.

Puterea judecătorească

Constituţia franceză cuprinde un număr de trei articole privitoare la puterea judecătorească, la care se adaugă alte două consacrate Înaltei Curţi de Justiţie. Cu privire la autoritatea judiciară, Constituţia dispune în art.64 că preşedintele republicii este garantul independenţei autorităţii judiciare. Totodată se precizează că el este asistat de Consiliul Superior al Magistraturii în elaborarea unei legi organice care să definească statutul magistraţilor.

Art.65 din Constituţie aduce o serie de precizări în legătură cu Consiliul Superior al Magistraturii. Astfel, este statuat că acest organism este prezidat de preşedintele republicii, iar ministrul justiţiei este de drept vicepreşedinte al Consiliului, putând suplini pe preşedinte.

Consiliul Superior al Magistraturii mai cuprinde nouă membri desemnaţi de către preşedintele republicii, în condiţiile stabilite prin legea organică. Atribuţiile acestui Consiliu sunt deosebit de importante: face propuneri pentru numirea de magistraţi ai fotoliului prezidenţial la Curtea de Casaţie şi pentru numirea primului preşedinte al Curţii de Apel; îşi dă avizul, în condiţiile fixate de o lege organică, asupra propunerilor ministrului justiţiei referitoare la numirea celorlalţi magistraţi ai preşedinţiei; este consultat în privinţa graţierilor, în condiţiile stabilite, de asemenea, printr-o lege organică.

Pe de altă parte, Consiliul Superior al Magistraturii are şi atribuţiuni de Consiliu de disciplină. În asemenea situaţiuni el este prezidat de primul preşedinte al Curţii de Casaţie.

Constituţia mai conţine un articol despre autoritatea judiciară, care prevede că nimeni nu poate fi reţinut în mod arbitrar. Se mai prevede că autoritateajudiciară, apărătoarea libertăţii individuale, asigură respectarea acestui principiu în condiţiile prevăzute de lege.

În Titlul al IX-lea din Constituţie, consacrat Înaltei Curţi de Casaţie, se prevede că aceasta este compusă din magistraţi aleşi, care sunt desemnaţi de Adunarea Naţională şi de Senat, după fiecare remaniere guvernamentală sau parţială a acestor Camere. Înalta Curte îşi alege preşedintele dintre membrii săi, iar o lege stabileşte componenţa sa, regulile de funcţionare şi procedura aplicabilă.

În legătură cu puterea judecătorească mai trebuie menţionat că în Franţa există două tipuri de jurisdicţie: cea judiciară, care judecă procesele între persoanele particulare şi aplică pedepse pentru cazul înfrângerii regulilor penale, şi un sistem judiciar administrativ, competent în cazul litigiilor dintre indivizi şi corporaţiile publice, statul sau organele sale locale^[27].

În ceea ce priveşte instanţele judiciare, sunt menţionate în primul rând tribunalele de mare instanţă şi tribunalele de instanţă, care au înlocuit jurisdicţiile de pace în 1958. Pentru cauzele corecţionale există tribunale corecţionale şi tribunale de poliţie pentru infracţiunile de mai mică gravitate. Deciziile acestor tribunale pot fi atacate în faţa Curţilor de apel (35 la număr).

Controlul întregii activităţi judiciare aparţine Curţii de casaţie, care dispune de un personal profesionist, organizat în complete, specializate pe diverse probleme, printre care concilierea industrială, de tribunalele marţiale, iar între anii 1963 şi 1991 a existat o Curte pentru problemele securităţii naţionale.

Cei peste 5.000 judecători existenţi în Franţa sunt recrutaţi pe baza unor examene competitive organizate de Şcoala Naţională a Magistraturii, care a fost întemeiată în 1958, iar în 1970 a luat locul Centrului Naţional pentru Studii Juridice. O distincţie tradiţională se face între magistraţii de sediu, care judecă anumite cauze, şi magistraţii Parchetului, care îndeplinesc funcţii ce privesc preponderent prezentarea de concluzii în instanţă şi supravegherea urmăririi penale.

Un înalt Consiliu al Magistraturii este competent pentru numirea magistraţilor de sediu, acţionând totodată ca instanţă disciplinară. Ierarhic, acesta este supus autorităţii ministrului de justiţie.

Cât priveşte jurisdicţia administrativă, ea reprezintă o caracteristică a sistemului francez, ale cărei origini datează din timpul lui Napoleon. Dualitatea sistemului judiciar, deci sistemul jurisdicţiei judiciare propriu zise şi al jurisdicţiei administrative, a fost uneori criticată, dar în final s-a recunoscut utilitatea şi importanţa ei. Curţile administrative se găsesc sub controlul Consiliului de Stat care examinează cauzele în apel. În felul acesta, Consiliul de Stat, îndeplineşte un rol esenţial în exercitarea unui control asupra guvernului şi administraţiei din punct de vedere judiciar, asigurând conformitatea actelor pe care acestea le îndeplinesc cu prevederile Constituţiei şi ale legilor.

• Consiliul Constitutional

Sistemul francez actual consacră instituţia Consiliului Constituţional - o instituţie nouă, care marchează o ruptură faţă de punctul de vedere existent în constituţiile anterioare anului 1958. Trebuie menţionat însă că această atribuţiune de control al constituţionalităţii nu reprezintă decât una dintre faţetele multiplului rol al acestui organism, care are atributiuni electorale, atributiuni consultative şi de constatare a unor situaţii, ca de pildă aceea când preşedintele republicii este împiedicat să-şi exercite îndatoririle ce-i revin. Cu toate acestea, atributiunea fundamentală a Consiliului Constituţional este aceea de apărător al Constituţiei; el are o competenţă de atribuire, cu alte cuvinte limitată la anumite domenii în care trebuie să acţioneze.

În ce priveşte membrii Consiliului Constituţional, aceştia sunt în număr de nouă, trei fiind desemnaţi de preşedintele republicii, trei de preşedintele Adunării Naţionale şi trei de preşedintele Senatului. Sunt consideraţi membri pe viaţă ai Consiliului foştii Preşedinţi ai Republicii, a căror experienţă este apreciată utilă pentru activitatea Consiliului Constituţional. Preşedinţia Consiliului Constituţional este asigurată de unul dintre membrii săi, care este desemnat de preşedintele republicii. Statutul membrilor Consiliului Constituţional este asemănător cu acela al înalţilor magistraţi şi al înalţilor demnitari. Ei sunt aleşi pe termen de 9, 6 şi 3 ani, beneficiind de o deplină independenţă faţă de toate organele statului.

Consiliul Constituţional nu poate fi sesizat de particulari şi, de asemenea, el nu se poate sesiza din oficiu. Există, apoi, anumite domenii în care nu este posibilă exercitarea unui control al Consiliului Constituţional. De pildă, în cazul în care o lege a fost adoptată prin referendum, potrivit procedurii prevăzută de art. 11 din Constituţie, Consiliul nu mai are competenţa să se pronunţe asupra constituţionalităţii legii respective. Explicaţia este aceea că se consideră că în această situaţie s-a produs o exprimare directă a suveranităţii naţionale iar Consiliul nu poate în nici un caz să dezavueze poporul, care este de fapt suveran.

În unele situaţii, controlul constituţionalităţii este obligatoriu; de pildă, în cazul legilor organice care trebuie, în mod obligatoriu, controlate de către Consiliu înaintea intrării lor în vigoare, cât şi în ceea ce priveşte Regulamentele Adunării Naţionale şi al Senatului. Există, apoi, situaţiunea unor controale facultative sau provocate, când Consiliul poate fi sesizat de Preşedintele Republicii, de primul ministru, de preşedintele Adunării Naţionale, de preşedintele Senatului sau de 60 de deputaţi sau de 60 de senatori.

În ce priveşte tratatele internaţionale, acestea pot fi transmise Consiliului pentru a verifica dacă ele nu sunt contrare Constituţiei. O asemenea solicitare poate fi făcută de Preşedintele Republicii, de primul ministru sau de preşedinţii uneia din Adunări, de 60 de deputaţi sau de 60 de senatori.

Cu privire la procedură, Consiliul dispune de un termen de o lună pentru a decide: în caz de urgenţă, acest termen se poate scurta la 8 zile.

Referitor la efectul deciziilor Consiliului Constituţional cu privire la dispozitiunile neconstituţionale, trebuie observat că dacă este vorba de un tratat, Consiliul nu poate să autorizeze ratificarea acestuia, ceea ce însemnează că el nu va putea să intre în vigoare pe teritoriul francez.

Referitor la neconstitutionalitatea legilor, se observă că de fapt Consiliul nu anulează niciodată o lege, ci numai declară că ea nu este conformă cu Constituţia. Şi aici se fac, în mod necesar, unele delimitări. Astfel, când Consiliul Constituţional apreciază că o anumită dispoziţie neconstituţională este inseparabilă de totalitatea legii, este logic ca întreaga lege să fie considerată neconstituţională. În schimb, dacă dispoziţia declarată neconstituţională nu este inseparabilă de restul prevederilor legii, preşedintele republicii poate promulga legea cu excepţia textului considerat neconstituţional; acesta poate fi modificat, fiind supus unei noi dezbateri parlamentare sau Preşedintele Republcii poate să ceară Adunărilor o nouă deliberare asupra legii în cauză.

Autoritatea deciziilor Consiliului Constituţional este foarte mare, acestea nefiind susceptibile de recurs.

În afară de cazurile menţionate, mai există şi alte proceduri în care Consiliul Constituţional intervine în mod facultativ pentru respectarea Constituţiei. Acestea sunt: situaţia art.37 alin.2 şi situaţia art.41. Art.37 alin.2 din Constituţia franceză prevede următoarele: "Textele de factură legislativă întâlnite în aceste materii (este vorba de materii altele decât cele din domeniul legii) care au un caracter reglementar, pot fi modificate prin decrete adoptate după avizul Consiliului de Stat. Acelea dintre aceste texte care au intervenit după intrarea în vigoare a prezentei Constituţii nu vor putea fi modificate prin decret decât dacă Consiliul Constituţional a stabilit că ele au un caracter reglementar, în virtutea alineatului precedent".

Cu alte cuvinte, acest text permite Guvernului să obţină de la Consiliul Constituţional autorizaţia de a modifica prin decret o lege intervenită după anul 1958 într-un domeniu care nu ţine de competenţa legiuitorului. Într-o asemenea situaţie, Consiliul repară, a posteriori, o iregularitate care a fost comisă prin recurgerea la vot de către Parlament într-un domeniu în care Constituţia nu-i mai recunoaşte Parlamentului dreptul să intervină, domeniul devenind de competenţa Guvernului. Reamintim că în sistemul francez există o delimitare fermă între această competenţă juridică generală, care aparţine Parlamentului în problemele legislative, şi competenţa reglementară care aparţine Guvernului, organul executiv. De altfel, art.37 alin.1 precizează că materiile, altele decât cele de domeniul legii, au un caracter reglementar.

În cea de a doua situaţie, art.41 prevede: "Dacă în cursul unei proceduri legislative se constată că o propunere sau un amendament nu este de domeniul legii, sau este contrară unei delegaţii acordată în virtutea art.38, Guvernul poate opune inadmisibilitatea. În cazul unui dezacord între Guvern şi preşedintele Adunării interesate, Consiliul Constituţional, la cererea unuia dintre aceştia, hotărăşte într-un ingerval de 8 zile". Acest articol permite deci Guvernului ca în timpul unei dezbateri parlamentare să înlăture o propunere sau un amendament care nu intră în domeniul legii sau care a făcut obiectul unei delegări în favoarea Guvernului, pe baza art.38. Art.41 permite ca să se intervină în cursul procedurii de elaborare a legii fără a se aştepta votul, în scopul de a se împiedica producerea unei violări constituţionale într-un domeniu ce priveşte adoptarea actelor normative. O asemenea procedură permite să se elimine germenul de neconstituţionalitate chiar înainte de a se finaliza în cadrul unei legi.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa Consiliului Constituţional, este de remarcat că el s-a afirmat ca un apărător ferm al repartiţiei competenţelor între Parlament şi Guvern şi, totodată, ca un apărător al drepturilor şi intereselor cetăţenilor. De notat este faptul că în viaţa politică şi juridică franceză s-au manifestat puncte de vedere diferite în ce priveşte natura şi utilitatea Consiliului Constituţional. Toţi observatorii consideră astăzi că acest organism are statutul unui organ jurisdicţional, iar deciziile sale sunt întemeiate pe analize juridice. Cu toate acestea, au fost înregistrate şi reacţii negative în anumite cercuri politice. O serie de oameni politici, printre care Frangois Mitterand în 1964, ba chiar Jacques Chirac în 1978, au criticat acest organism pentru puterea sa discreţionară şi pentru competenţele foarte largi pe care el le-ar deţine. Cu toate acestea, Consiliul Constituţional s-a impus în viaţa societăţii franceze, în viaţa politică şi în lumea juriştilor, lucru cu atât mai evident cu cât au fost făcute propuneri care tind să se extindă competenţele acestui Consiliu. Asemenea proiecte sunt încă în studiu şi ele tind ca în perspectivă să confere Consiliului Constituţional şi mai multe atribuţii.

O propunere de revizuire constituţională a fost angajată de către Frangois Mitterand, la 30 martie 1990, tinzând să amplifice rolul Consiliului Constituţional, în special să-i ofere posibilitatea de a controla pe cale de excepţie ceea ce, după cum se ştie, în sistemul român s-a şi înfăptuit.

În proiectul de modificare a legii referitoare la Consiliul Constituţional se prevede că dispoziţiunile unei legi care aduc atingere drepturilor fundamentale pot să fie puse în discuţie în faţa judecătorului de către orice persoană care are un interes în legătură cu aplicarea lor. Dar în această privinţă, domeniul acestei noi căi nu este nelimitat, orice pretinsă neconstituţionalitate neputând fi ridicată în faţa Consiliului pe cale de excepţie. De pildă, nu ar putea fi invocate neregularităţile săvârşite în procedura legislativă sau un amestec al legiuitorului în domeniul reglementar. Pe de altă parte, este de observat că toate legile promulgate ar putea fi criticate în acest sistem nou. Procedura este însă destul de complicată şi anume excepţia de neconstituţionalitate este ridicată în faţa judecătorului care procedează la un prim examen; după aceea, transmite cauza fie Consiliului de Stat, fie Curţii de Casaţie, după cum este vorba de un judecător administrativ sau de un judecător judiciar; dacă răspunsul acestora este afirmativ, în sensul că s-ar constata că este vorba de o problemă într- adevăr serioasă care ridică aspecte de neconstituţionalitate, va fi sesizat Consiliul Constituţional, care va lua o hotărâre în urma unei dezbateri contradictorii, ţinând seama de observaţiile părţilor. Acesta va trebui să decidă în termen de 3 luni. De remarcat este faptul că, într-un asemenea caz, o dispoziţie legislativă declarată neconstituţională va fi pur şi simplu abrogată, încetând să-şi mai producă efectele, ceea ce nu este cazul în sistemul românesc în vigoare, unde într-o asemenea situaţie deciziile adoptate de Curtea Constituţională sunt aplicabile numai în litigiul respectiv.

Contribuţia gândirii şi practicii franceze la dezvoltarea Dreptului Constituţional

Gândirea şi practica constituţională franceză au exercitat şi exercită o influenţă dintre cele mai importante asupra dezvoltării dreptului constituţional. Istoricele principii înscrise în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului au fost încorporate în textul constituţiilor unor state care şi-au dobândit independenţa. Valoarea morală, politică şi juridică a marilor principii stabilite de Revoluţia franceză a depăşit momentul epocii respective, proiectându-se ca adevărate comandamente ale înfăptuirii unei societăţi democratice într-o lume bazată pe respectul regulilor de drept. Deşi în mod inevitabil Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului poartă amprenta momentului istoric în care a fost elaborată, cuprinzând în mod firesc anumite insuficienţe, structura sa, marile principii pe care le consacră au devenit astăzi patrimoniul comun al gândirii juridice în domeniul drepturilor omului, înscriindu-se cu o forţă deosebită în viaţa popoarelor, în gândirea de drept constituţional.

Studiile româneşti de specialitate au remarcat demarcaţia pe care Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 o face între diferitele categorii de drepturi şi anume: drepturile cuvenite indivizilor în calitatea lor de persoane; drepturile cuvenite indivizilor ca membri ai societăţii; drepturile colective şi garanţiile^[28].

În lumina Declaraţiei şi a jusnaturalismului francez, sunt considerate astăzi drepturi absolut personale, de care indivizii trebuie să se bucure în calitatea lor de persoane: libertatea, egalitatea, proprietatea (considerată sacră şi inviolabilă), siguranţa şi rezistenţa împotriva asupririi. Asemenea drepturi au fost estimate ca reprezentând, sub aspectul conţinutului lor social, condiţiile inerente ale înlăturării privilegiilor feudale, ale instaurării unei noi societăţi bazate pe proprietatea privată, pe libertatea de a contracta şi concura şi pe principiile egalităţii. Principiile menţionate s-au afirmat incontestabil ca reprezentând drepturi fundamentale cetăţeneşti, întrucât oamenii revendicând posibilităţi egale de a fi admişi în toate demnităţile, posturile şi serviciile publice, se prezintă ca membri ai unei societăţi ce trebuie să le recunoască aceleaşi drepturi şi îndatoriri. Orice cetăţean are dreptul să vorbească, să scrie, să-şi tipărească, să-şi exprime ideile şi să răspundă la folosirea abuzivă a acestei libertăţi. Contribuţia comună necesară întreţinerii forţei publice trebuie să fie repartizată între cetăţeni în mod egal în raport de posibilităţile lor. Cetăţenii au, totodată, dreptul să constate - direct sau prin reprezentanţii lor - necesitatea contribuţiei publice, să o consimtă în mod liber, să-i urmărească întrebuinţarea, să-i fixeze volumul, modul de impunere, de încasare şi de durată.

În ceea ce priveşte instituirea unor garanţii prin stabilirea unor principii de ordin procedural, aceasta avea în vedere - în concepţia autorilor Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului - în special drepturile care erau cel mai frecvent încălcate sub regimul absolutist. Astfel, reţine atenţia ideea că nici un om nu poate fi acuzat, arestat sau deţinut decât în cazurile prevăzute de lege şi potrivit formelor pe care legea le prescrie. Cei care solicită, transmit, execută sau fac să fie executate ordine arbitrare, urmează să fie pedepsiţi, dar orice cetăţean chemat sau somat în virtutea legii trebuie să se supună autorităţii acesteia numaidecât, deoarece prin împotrivire el se face vinovat. În concepţia Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului, legea nu trebuie să stabilească decât pedepsele stricte şi în mod evident necesare, nimeni neputând fi pedepsit decât în virtutea unei legi adoptate şi promulgate anterior săvârşirii delictului şi aplicate în mod legal. În viziunea marilor autori ai Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului, orice om trebuie considerat nevinovat până la stabilirea culpabilităţii sale. Dacă se consideră absolut necesar, el poate fi arestat, orice presiune sau manifestare de forţă care n-ar fi necesare autorităţilor pentru a se asigura că persoana va răspunde în faţa justiţiei urmând să fie reprimate prin lege.

Deci, marile principii pe care Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului le-a fundamentat constituie şi astăzi idei extraordinare, a căror importanţă se proiectează peste veacuri ca elemente indispensabile oricărei societăţi; ideea că oamenii se nasc şi rămân liberi, că scopul oricărei asociaţii politice este apărarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului, rezistă dincolo de vicisitudinile timpului ca idei esenţiale pe care trebuie să se întemeieze orice societate politică. Marile principii ale Declaraţiei, ca de pildă acela că libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu este în detrimentul altuia; că principiul suveranităţii rezidă în naţiune, s-au perpetuat până în zilele noastre şi, deşi Declaraţia nu are decât un conţinut programatic, ea îşi păstrează, datorită ideilor esenţiale pe care le cuprinde, o valoare deosebită până în zilele noastre. Ea marchează, incontestabil, o contribuţie de seamă a gândirii politice franceze, care constituie un aport de seamă la îmbogăţirea tezaurului gândirii sociale în general. Faptul că aceste idei ale Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 au fost incorporate în textul actualei Constituţii denotă încă odată ataşamentul profund al poporului francez faţă de acest document, conştiinţa faptului că ea reprezintă o parte a gândirii şi acţiunii sale politice pentru lichidarea absolutismului.

O a doua idee care marchează, după părerea noastră, permanenţa contribuţiei şi gândirii franceze la dezvoltarea dreptului constituţional este principiul separaţiei puterilor. Acest principiu, după cum se cunoaşte, a fost interpretat în diferite feluri în zilele noastre. Au existat, desigur, tendinţe de a-l interpreta în mod absolut şi dogmatic, de a face din separaţia puterilor un principiu rigid, anacronic, depăşit, care să interzică practic orice modernism, orice inovaţie în relaţiile între puterile statului. Au existat însă şi tendinţe de a anihila acest principiu, de a căuta să distrugă separaţia dintre puteri sub pretextul unei pretinse "unicităţi" a puterilor statului, a suveranităţii care ar împiedica orice fel de separaţie funcţională între puteri.

Doctrina română de specialitate a arătat însă, cu multe argumente, că ideea separaţiei puterilor - atât de dragă teoreticienilor francezi - nu reprezintă un principiu depăşit şi nici un principiu de care societatea de astăzi ar trebui să se dispenseze. Înţeleasă în mod corect, separaţia puterilor este o condiţie fundamentală a desfăşurării activităţii organelor statului şi, în acelaşi timp, o condiţie a respectării competenţei diverselor puteri în forma de guvernământ. Desigur, nu o viziune rigidă, formală, despre separaţia puterilor este de natură a da satisfacţie într-o epocă în care se caută idei noi şi tot mai moderne. Dar există, fireşte, o mare diferenţă între negarea separaţiei puterilor şi recunoaşterea acestui principiu, pe baza unei flexibilităţi. Gândirea franceză, după părerea noastră, nu a avut în vedere niciodată o abordare rigidă a separaţiei puterilor, ci dimpotrivă tocmai o înţelegere a acestui principiu în lumina transformărilor sociale, a schimbărilor şi a elementelor noi pe care societatea este chemată să le recepţioneze.

Analizând în detaliu teoria separaţiei puterilor în evoluţia sa istorică, autorii români Ioan Muraru şi Simina Tănăsescu observă că aceasta a cunoscut o mare răspândire în secolul al XlX-lea şi a stat la baza clasificării regimurilor în regimuri care practică "confuziunea puterilor" şi regimuri care realizează "separaţia puterilor"^[29]. Constituţia franceză din anul 1958 a valorificat teoria separaţiei puterilor fără a prelua însă distincţia rigidă dintre puterea legislativă şi cea executivă, dând astfel Guvernului posibilitatea de a legifera în anumite domenii. Potrivit constituţionaliştilor francezi, arată profesorul Ioan Muraru, Constituţia din 1958 a transformat Guvernul care până atunci era doar un agent într-o putere, el recuperând prerogativa esenţială a puterii guvernamentale care este iniţiativa legislativă. Manifestând anumite rezerve faţă de teoria clasică a separaţiei puterilor concepută într-un sens abstract, profesorul Ioan Muraru subliniază că nu trebuie să se interpreteze că ea şi-ar fi pierdut din importanţă şi actualitate rămânând o teorie a trecutului. Marea forţă a teoriei separaţiei puterilor constă tocmai în fantastica sa rezonanţă socială, politică şi morală. Ea a intrat în conştiinţa mulţimilor, care au receptat-o ca pe cea mai eficientă reţetă contra despotismului şi în favoarea libertăţii şi democraţiei. Se poate spune, fără a greşi, că teoria separaţiei puterilor reprezintă o contribuţie dintre cele mai importante ale gândirii franceze la dezvoltarea dreptului constituţional. Deşi motivaţiile lui Rousseau au o origine mai îndepărtată, în scrierile lui John Lock şi în întreaga şcoală britanică nu putem să nu recunoaştem că vigoarea şi răspândirea teoriei separaţiei puterilor se datoresc altui mare autor care este Montesquieu. Prin urmare, vorbind despre contribuţia constituţională franceză se poate afirma că teoria separaţiei puterilor rămâne unul dintre punctele esenţiale care învederează o asemenea contribuţie, justificându-i utilitatea şi oportunitatea.

Între contribuţiile notabile aduse de gândirea şi practica franceză de Drept Constituţional la îmbogăţirea teoriei şi ştiinţei Dreptului Constituţional un loc aparte îl ocupă şi mecanismul francez de control al constituţionalităţii. Un asemenea mecanism de control se înscrie în sistemul

9                9

mecanismelor

9                                                  9

prin organe specializate. Este ştiut faptul că în teoria dreptului constituţional există un control efectuat prin organe jurisdicţionale şi prin organe politice, dar controlul realizat de organe specializate oferă elemente noi şi într-adevăr notabile pentru efectuarea unui control al constituţionalităţii care să fie eficient şi care să se bucure, totodată, de o reală autoritate. Din acest punct de vedere, practica franceză este relevantă; nu întâmplător Constituţia română din 1991 a ţinut seama în mare măsură de organizarea Consiliului Constituţional francez şi de activitatea sa. Noi am arătat în paragraful precedent că instituţia Consiliului Constituţional a întâmpinat totuşi anumite critici şi anumite distanţări din partea unor oameni politici şi a unor jurişti. Dar nu se poate contesta valoarea şi importanţa muncii acestui organism şi, pe bună dreptate, autorul francez de drept constituţional Philippe Ardant constata că "dacă nu toate deciziile sale au întrunit unanimitate, în ansamblu jurisprudenta sa merită să fie aprobată"^[30]. Activitatea Consiliului Constituţional francez reprezintă un alt element de noutate şi de originalitate, ce constituie fără îndoială o contribuţie pe care gândirea şi practica franceză o aduc la dezvoltarea Dreptului Constituţional şi, din acest punct de vedere, nu putem decât să subliniem acest aspect care întregeşte viziunea cu privire la marile contribuţii franceze

la dezvoltarea teoriei şi a practicii dreptului constituţional.

 

 

[1] Franţois Bluche, De la Cezar la Churchill, vorbe memorabile explicate în contextul lor istoric, Edit.Humanitas, Bucureşti, 1992, pag.85, 100.

[2]     Idem, pag.113; cu privire la evoluţia dezvoltării constituţionale a Franţei a se vedea: J.J.Chevalier, Histoire des institutions et des regimes politiques de la France moderne (1789-1958), Paris, 1967; M.Morabito, D.Bourland, Histoire constitutionnelle et politique de France (1789-1948), ed.IV-a, Paris, 1996; Pierre Pactet, Institutions politiques. Droit constitutionnel, 18^e edition, Ed.Armand Collin, Paris, 1999, pag.269 şi urm.; Jean Gicquel, Droit constitutionnel et institutions politiques, 14^e edition, Ed.Montchrestien, Paris, 1995, pag.419 şi urm; Dominique Rousseau, Le regime politique de la FRANCE, în Regimes politiques des pays de l'U.E. et de la Roumanie, sous la direction de Genoveva Vrabie. Regia Autonomă Monitorul official, Bucureşti, 2002, p. 135 şi urm.

[3]     Jean Jacques Rousseau, Contractul social, Biblioteca filosofică, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1957, pag.91.

[4]     Franţois Bluche, op.cit., pag.127.

[5]     Citat de Julien Freund, op.cit., pag.525.

[6]     Idem, pag.519.

[7]     Philippe Ardant, Institutions Politiques et Droit Constitutionel, 7^e edition, L.G.D.J., Paris, 1996, pag.373.

[8]     Julien Freund, op.cit., pag.351.

[9]     Franţois Bluche, op.cit., pag.184.

[10]   Idem, pag.404.

[11]   Idem, pag.399.

[12]   The New Encyclopedia Britannica, 15^th edition, 1994, Macropaedia, vol.19, pag.445; Philippe Ardant, op.cit., pag.416 şi urm.; Pierre Pactet, op.cit., pag.133; Pierre-Henri Chalvidan, Droit constitutionnel. Institutions et Regimes politiques, Nouvelle edition, ed.Nathan, 1996, pag.157; Didier Maus, La pratique institutionnelle de la V^e Republique, La Documentation franţaise, Paris, 1996, pag.2 şi urm.; idem, Comment est nee la Constitution de la V^eme Republique, http://www.conseil- constitutionnel.fr/dossier/quarante

[13]      Cit. de Pierre Pactet, Droit Constitutionnel. Institutions politiques, Ed.3-a, 1977, pag.139. 238

[14]   Philippe Ardant, op.cit., pag.420.

[15]   Idem, pag.428; Jean Gicquel, Les Rapports entre le Parlement et le Gouvernement dans la Constitution de 1958

(Conseil Constitutionnel).

[16]   Phillippe Ardant, op.cit., pag.430; J.Bourdon, J.M.Pontier, J.C.Ricci, La V^e Republique, 2^e edition, Ed.Economica, Paris, 1985, pag.118.

[17]    Philippe Ardant, op.cit., pag.513; Charles Debbasch, Jacques Bourdon, Jean-Marie Pontier, Jean-Claude Ricci, Droit constitutionnel et institutions politiques, 4^e edition, Economica, Paris, 2001, pag.148 şi urm.

[18]   Philippe Ardant, op.cit., pag.541; Jacques Bourdon, Jean-Marie Pontier, Jean-Claude Ricci, op.cit., pag.369.

[19]   Bruno Baufume, Le droit d'amendement et la Constitution sous la cinquieme Republique, Preface de Pierre Pactet, L.G.D.J., 1993, paag.190; Jack Hayward, The One and Indivisible Franch Republic, W.W.Norton & Co, New York, 1973, pag.85; Odile Rudelle, Le general de Gaulle et l'election direct du president de la Republique, în "Revue Franţaise de science politique", vol.34, no.4-5, aout-octobre 1984, pag.687. Maurice Duverger vede în reforma din 1962 trăsăturile ce individualizează regimul semiprezidenţial ("Revue franţaise...", pag.1035).

[20]      Charles Debbasch ş.a., op.cit., pg. 181; Philippe Ardant, op.cit., p.448; Jacques Bourdon, Jean-Marie Pontier, Jean- Claude Ricci, op.cit., pag.243. Vezi şi Elisabeth Zoller, Les alternances et les cohabitions dans la Constitution de 1958?, http://www.conseil constitutionnel.fr/dossier/quarante; Hugues Portelli, Droit constitutionnel, 4^e edition, Paris, Dalloz, 2001, pag.237.

[21]   Philippe Ardant, op.cit., pag.451.

[22]   Idem, loc.cit.

[23]   Constitution du 4 octobre 1958, Document edite par le Service de la Communication de l'Assemblee Nationale, pag.9.

[24]   Philippe Ardant, op.cit., p.422; Jacques Bourdon, Jean-Marie Pontier, Jean-Claude Ricci, op.cit. pag.333.

[25]      Constitution du 4 octobre 1958, p.10. 252

[26]   Philippe Ardant, op.cit., p.492.

[27]   Rene Chapus, Droit administratif general, 11^e edition, tome I^er, Ed.Montchrestien, Paris, 1997, pg.677.

[28]   Ioan Demeter, Declaraţ ia drepturilor omului, Bucureşti, 1968, p.37. Tudor Drăganu, Declaraţ iile de drepturi ale omului ş i repercusiunile lor în dreptul internaţ ional public, Editura "Lumina Lex", Bucureşti, 1998, pag.91; Jean Roche, Andre Pouille, Libertes pubiques, 2^e edition, Dalloz, Paris, 1997, pag.17.

[29]   Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţ ional ş i instituţ ii politice, Ed.IX-a, revăzută şi completată, Editura "Lumina Lex", Bucureşti, 2001, pag.272.

[30]   Philippe Ardant, op.cit., ed.VII-a, 1995,pag.132.