Date istorice
Grecia este o ţară cu o îndelungată istorie, care s-a afirmat totodată, încă de timpuriu, în contextul culturii şi civilizaţiei europene. Cetăţile greceşti au transmis posterităţii modele de gândire şi organizare politică, unele din acestea păstrându-şi actualitatea până în zilele noastre. De remarcat este şi spiritul de neatârnare al grecilor faţă de încercările străine de a instaura dominaţia asupra spaţiilor ce alcătuiesc în prezent Grecia.
Grecia modernă a fost de fapt proclamată regat în 1832, iar capitala la Atena datează din 1834.
În primul război mondial, Grecia se alătură Antantei, iar apoi participă la războiul împotriva Turciei, desfăşurat cu succes în perioada 1919-1922[1]. La 25 martie 1924, Grecia se proclamă republică, însă monarhia este restaurată în urma unei lovituri de stat militare, din 1935. Între 1936 şi 1941, generalul Ioannis Metaxas instituie propriul său regim autoritar.
În timpul celui de al doilea război mondial, începând din 1940, Grecia se apără cu succes împotriva trupelor italiene, dar după angajarea trupelor germane în lupte în 1941 este obligată să capituleze, la 23 aprilie 1941. La terminarea războiului se declanşează un sângeros război civil (1946-1949) între forţele comuniste şi cele naţionaliste. Din 1952 Grecia devine membru al N.A.T.O., din 1961 membru asociat al Comunităţii Economice Europene, iar din 1981 membru plin al acestui organism.
Perioada de după cel de al doilea război mondial este caracterizată printr-o instabilitate politică[2]. Între 1945 şi 1967 s-au succedat la putere 31 de prim miniştri. Ca urmare a unei lovituri de stat militare din 21 aprilie 1967, condusă de colonelul Gheorghi Papadopoulos, se instituie "dictatura coloneilor". De abia în 1974 Grecia revine la un regim civil. Printr-un referendum, desfăşurat la 8 decembrie 1974, este confirmată forma de stat republicană consacrată prin noua Constituţie a ţării din 16 iunie 1975.
3.7.3.2. Dezvoltarea constituţională
Încă din perioada luptei pentru independenţă a Greciei au fost elaborate documente constituţionale. Astfel, în 1797 este elaborat un proiect de Constituţie de inspiraţie franceză, de către Rhigas din Velestinos, un prieten al omului politic american Jefferson. În perioada următoare sunt alcătuite şi alte proiecte constituţionale, dar care vizează numai anumite părţi ale Greciei, cea mai elaborată fiind Constituţia Greciei de răsărit[3].
O Adunare naţională adoptă Constituţia de la Epidauros, a cărei formă revizuită devine Constiuţia de la Astros din 29 martie 1822, ratificată de cea de a doua Adunare naţională. Această constituţie avea tendinţa să întărească drepturile puterii legiuitoare. La 1 mai 1827, cea de a treia Adunare naţională, întrunită la Troezene, adoptă aşa numita "Lege de bază pentru Grecia", promulgată la 15 mai în acelaşi an.
La 18 ianuarie 1828 Adunarea naţională (a IV-a) decide să îl invite pe contele John Capodistrias şi să-l învestească cu puteri extraordinare. Regimul lui Capodistrias, caracterizat ca un regim dictatorial, s-a sfârşit prin asasinarea acestuia în 1831.
La 15 martie 1832, cea de a V-a Adunare naţională a adoptat o nouă Constituţie, cunoscută sub numele de Constituţia de la Nauplia, dar această constituţie nu a intrat niciodată în vigoare, datorită amestecului marilor puteri, care au intervenit pentru a sprijini alegerea lui Otto, cel de al doilea fiu al regelui Ludovic de Bavaria, ca rege al Greciei.
Grecia a devenit în felul acesta o monarhie ereditară. Întrucât regele Otto nu avea decât 16 ani când a fost desemnat monarh, puterile sale au fost exercitate de o regenţă iar la împlinirea vârstei de 20 de ani a fost încoronat rege al Greciei.
În 1843 se desfăşoară alegeri pentru Adunarea Constituantă, cuprinzând 243 membri, care se reuneşte pentru prima dată la 20 noiembrie acelaşi an. Adunarea ia în discuţie un proiect de Constituţie elaborat de 21 de membri, care reflecta influenţa Cartei Constituţionale din Franţa din 1830 şi a Constituţiei belgiene din 1831. Proiectul sublinia totuşi rolul important al bisericii ortodoxe, care era declarată biserică de stat. Pe de altă parte, ea era mult mai autoritară decât Constituţia belgiană.
La 21 februarie 1844, cea de a VI-a Adunare naţională adoptă textul Constituţiei, care este prezentată regelui Otto. Acesta, deşi iniţial a făcut anumite obiecţii, sfârşeşte prin a o accepta. Potrivit acestei Constituţii, puterea legiuitoare era împărţită între membrii unei legislaturi bicamerale şi rege. Camera inferioară era aleasă de către cetăţeni în vârstă de peste 23 de ani, având o anumită situaţie materială, în timp ce Senatul era numit de rege şi cuprindea numai senatori pe viaţă. În cuvântarea sa din 8 noiembrie 1843, regele Otto a caracterizat Constituţia ca fiind "un tratat între rege şi popor". Nerespectarea promisiunii lui Otto, care jurase pe Constituţie, de a apăra drepturile cetăţenilor, duce la o revoluţie populară, la 22 octombrie 1862, care marchează sfârşitul dinastiei de Bavaria.
Căutările pentru găsirea unui alt rege au fost îndelungate. În final, tronul este oferit prinţului William, al doilea fiu al regelui Danemarcei, care îşi ia titlul de "George I, regele grecilor". Cu toate acestea, Coroanele Danemarcei şi Greciei urmau să rămână separate, iar succesorii regelui George erau obligaţi să îmbrăţişeze religia ortodoxă.
O nouă Constituţie a fost votată la 29 octombrie 1875 şi prezentată regelui, care a jurat să o respecte. Constituţia a fost promulgată la 17 noiembrie 1875, intrând în vigoare în aceeaşi zi. Această Constituţie se asemăna cu Constituţia belgiană din 1831, insistând asupra apărării drepturilor cetăţeneşti. Ea consacra sistemul unicameral şi sublinia calitatea religiei ortodoxe ca religie de stat. De remarcat este şi faptul că pe când Constituţia monarhică din 1844 fusese calificată de regele Otto în termeni medievali, ca o relaţie între rege şi popor, Constituţia din 1864 - la fel precum Constituţia belgiană din 1831 - era întemeiată pe principiul suveranităţii naţionale.
Ca urmare a unor frământări politice interne, a rivalităţii forţelor politice şi a implicării Greciei în război, regele Constantin este obligat să abdice în favoarea fiului său, iar ceva mai târziu este proclamată republica. Aceasta are loc în condiţiile înfrângerilor militare suferite în războiul cu Turcia şi a pierderii încrederii populaţiei în regimul monarhic.
În 1924 încep lucrările pentru elaborarea unei noi Constituţii republicane. Textul final al acesteia este promulgat la 29 septembrie 1925. La 13 aprilie 1936, după ce generalul Metaxas devine prim ministru, acesta dizolvă parlamentul şi îşi asumă puteri extraordinare.
Alegerile din 1946, boicotate de partidele de stânga, duc la victoria partidului populist, care solicita restaurarea monarhiei. Deşi o mare majoritate de cetăţeni erau favorabili monarhiei, foarte mulţi se opuneau reîntoarcerii în ţară a lui George al II-lea, fiul lui Constantin. Cu toate acestea, monarhia este restaurată iar regele George, murind între timp, fratele său Paul devine rege.
Un decret din 22 iulie 1948 prevede principiile de bază ale unei viitoare Constituţii. Parlamentul este dizolvat, se convoacă un nou parlament, care la 22 decembrie 1951 votează textul noii Constituţii, promulgată la 1 ianuarie 1952 şi intrată în vigoare la 11 ianuarie acelaşi an. Art.21 al Constituţiei proclamă Grecia ca fiind o "democraţie încoronată". Noua Constituţie prezenta multe asemănări cu Constituţia din 1864, fiind însă mult mai modernă şi democratică. După moartea regelui Paul, prinţul de coroană Constantin este proclamat rege al Greciei, la 6 martie 1964. Ca urmare a acutizării confruntărilor politice, un grup de ofiţeri preia puterea la 27 aprilie 1967. Neputând să se opună juntei militare, regele Constantin emigrează la Roma.
La 15 noiembrie 1968 o nouă Constituţie întră în vigoare, dar importante prevederi ale acesteia nu sunt aplicate, în special în ceea ce priveşte alegerile parlamentare. La 21 martie 1972, colonelul Papadopoulos se proclamă regent, reunind puterile şefului de guvern cu acelea ale şefului statului.
La 1 iunie 1973, printr-un decret, monarhia este abolită, colonelul Papadopoulos proclamându-se preşedinte provizoriu. La 8 iunie 1973, guvernul dă publicităţii 12 amendamente la Constituţia din 1968. Printr-un referendum, Constituţia este aprobată în mod formal, trecându-se de la "democraţia parlamentară încoronată" la o "republică parlamentară prezidenţială".
La 11 septembrie 1973 este constituită o Curte Constituţională, această măsură fiind interpretată ca o concesie făcută de Papadopoulos forţelor democratice.
La 25 noiembrie acelaşi an, însă, o lovitură de stat îl răstoarnă de la putere pe generalul Papadopoulos, în locul său find instalat generalul Phaidon Gizikis. La 15 iulie 1974, autorităţile militare din Grecia sprijină încercarea de lovitură de stat împotriva preşedintelui Makarios, în Cipru. La 24 iulie acelaşi an, Constantin Karamanlis se întoarce în Grecia, este primit cu entuziasm şi desemnat prim ministru. Se constituie un nou guvern de unitate naţională, condus de Constantin Karamanlis.
La 1 august 1974, este promulgat primul act constituţional prin care Constituţia din 1952 era reinstalată pe baze interimare. Alte acte constituţionale au fost promulgate la 4 şi 24 septembrie acelaşi an.
În vederea alegerilor este constituit un nou guvern de tehnicieni, iar la 17 noiembrie 1974 se desfăşoară alegeri generale, în care partidul primului ministru Karamanlis "Noua democraţie" obţine o importantă victorie, respectiv 54,37% din totalul voturilor. Primul guvern ales de Parlament depune jurământul la 21 noiembrie 1974, iar la 8 decembrie are loc un referendum cu privire la alegerea formei de guvernământ.
Aproape 70% din votanţi se pronunţă pentru republică. La 18 decembrie, noul Parlament îl alege pe Michael Stasinopoulos preşedinte interimar. La 23 decembrie acelaşi an, un proiect de Constituţie este discutat în Consiliul de Miniştri, iar la 7 ianuarie 1975 este supus Parlamentului. Proiectul de Constituţie, cuprinzând 112 articole, era de fapt o simbioză a Constituţiei din 1952 cu unele prevederi ale Constituţiei din 1968. După cum au apreciat autorii de specialitate, noua Constituţie diferea de cea din 1952 prin aceea că tindea să instituţionalizeze o concepţie cvazi-gaullistă de republică parlamentară, mai curând decât de "democraţie încoronată". Spre deosebire de Constituţia din 1968, noua Constituţie nu avea un preambul şi renunţa la prevederile tradiţionale cu privire la religia dominantă.
Constituţia a fost ratificată într-o sesiune solemnă a Parlamentului, intrând în vigoare la 11 iunie 1975.
La 14 aprilie 1980, preşedintele Tsatsos demisionează, iar la 5 mai Parlamentul îl alege pe Constantin Karamanlis ca preşedinte. Prim ministru al ţării devine Andreas Papandreu. Deşi cordiale la început, relaţiile dintre preşedinte şi primul ministru se deteriorează pe parcursul colaborării, Papandreu anunţând că nu îl va susţine pe Karamanlis pentru un nou mandat. La 10 martie 1985, preşedintele Karamanlis demisionează, funcţia de preşedinte interimar preluând-o Speaker-ul Camerei Deputaţilor.
La 11 martie 1985 este propus Parlamentului un amendament tinzând spre reducerea puterilor prezidenţiale. Printre altele, se avea în vedere ca preşedintele să nu mai aibă dreptul de a dizolva Parlamentul, să opună veto-ul legislativ, să demită pe primul ministru. Se mai preconiza ca preşedintele să nu mai aibă nici dreptul să propună un referendum sau să proclame starea de urgenţă. Aceste propuneri au suscitat vii controverse între oamenii politici greci ai timpului. Ca urmare a puternicei opoziţii, guvernul Papandreu a retras aceste propuneri la 14 martie.
La al treilea tur de scrutin, Parlamentul l-a ales ca preşedinte pe Christos Sartzetakis, după care a fost dizolvat, noi alegeri fiind programate pentru 2 iunie. Încercările de a revizui Constituţia nu au avut însă efect. După noile alegeri, partidul "Noua Democraţie" şi-a menţinut influenţa. Primul ministru Papandreu a fost însă reinvestit, iar la 7 martie 1986, după lungi dezbateri, Parlamentul a aprobat amendamentele constituţionale într-o formă revizuită.
Potrivit schimbărilor adoptate, Preşedintele poate demite guvernul numai în situaţiile în care acesta nu ar fi obţinut un vot de încredere. El poate de asemenea să dizolve Parlamentul dacă două guverne succesive au demisionat sau nu ar fi fost acceptată componenţa lor. De asemenea, preşedintele Republicii mai putea să dizolve Camera Deputaţilor la propunerea guvernului, care ar fi obţinut un vot de încredere în scop de a reînnoi mandatul popular pentru a face faţă unei probleme naţionale de importanţă excepţională. Se menţinea, de asemenea, potrivit prevederilor Constituţiei, dreptul preşedintelui de a trimite o singură dată o lege spre a fi reexaminată. Între anii 1981-1989 şi după 1993 Mişcarea socialistă panelenă (PASOK) a deţinut majoritatea mandatelor în diferitele parlamente care s-au succedat.
În ianuarie 1996, Costas Simitis a luat conducerea Guvernului, ca urmare a înrăutăţirii stării sănătăţii lui Andreas Papandreu, aflat de mulţi ani la conducerea PASOK şi a Guvernului. La 23 august 1996, la propunerea primului-ministru, preşedintele Costis Stefanopoulos a luat hotărârea dizolvării Parlamentului şi a convocării corpului electoral în cadrul unor alegeri anticipate. Desfăşurate la 22 septembrie 1996, alegerile au consacrat victoria PASOK, care a obţinut 162 din cele 300 locuri în Parlament. "Noua Democraţie" (N.D.) a obţinut 108 mandate, Partidul comunist (K.K.E.) 11, Coaliţia stângii şi progresului (S.Y.N.) 10, iar Mişcarea democratică şi socială (DIKKI) 9 locuri.
Alegerile din anul 2000 au reconfirmat poziţia dominantă a PASOK în Parlamentul elen. Sef al statului a devenit Konstantin Stefanopulos (din 8 martie 1995, reales în februarie 2000) şi prim-ministru Konstantinos Simitis (de la 22 ianuarie 1996, reconfirmat după alegerile din 9 noiembrie 2000).
În prezent, şeful statului este Karolos Popoulias (de la 12 martie 2005), iar prim ministru Kostas Karamanlis (de la 7 martie 2004), ca urmare a alegerilor legislative, în care Partidul Noua Democraţie a obţinut 45,36% din voturi şi 164 din cele 300 de locuri în Parlament.
3.7.3.3. Organizarea constituţională
Constituţia Republicii Grecia din 9 iunie 1975 are 120 de articole[4], problemele fiind tratate în următoarea ordine: dispoziţii fundamentale (forma regimului politic şi raporturile între biserică şi stat), drepturile individuale şi sociale, organizarea şi funcţionarea statului (structura statului, preşedintele republicii, Camera Deputaţilor, guvernul, puterea judecătorească, administraţia), dispoziţii speciale, finale şi tranzitorii (dispoziţii speciale, revizuirea C onstituţiei, dispoziţii tranzitorii).
După cum s-a văzut din prezentarea istorică a dezvoltării constituţionale a Greciei, înfăţişată la punctul precedent, Grecia este o republică parlamentară în care atribuţiile preşedintelui sunt limitate.
Constituţia Greciei conţine, sub aspectul drepturilor cetăţenilor, prevederi importante la nivelul documentelor internaţionale şi al standardelor moderne.
În ceea ce priveşte puterile şefului statului, acesta este calificat ca fiind "un arbitru între puterile republicii" (art.30 alin.1). Deşi Constituţia Greciei nu vorbeşte expres de separarea puterilor, ea face totuşi referiri la "funcţiile" legislativă, executivă şi judecătorească.
Sistemul parlamentar grec este unicameral. El se bazează pe tradiţiile istorice, care nu au justificat niciodată existenţa unei a doua Camere, Grecia fiind întotdeauna un stat unitar. Camera deputaţilor elenici (Vouli Ton Ellinon) se compune din 300 parlamentari aleşi prin vot direct, pe un termen de patru ani. Alegerile se desfăşoară în cadrul a 56 circumscripţii uninominale sau plurinominale (288 deputaţi) şi o circumscripţie naţională plurinominală (12 deputaţi "de stat"). Ele au loc pe baza scrutinului de listă, într-un singur tur de scrutin, iar în unele cazuri prin scrutin majoritar, pentru repartiţia locurilor restante, la nivel naţional. Votul este obligatoriu până la vârsta de 70 ani, cei care nu respectă această prevedere fiind pasibili de închisoare de la o lună la un an[5].
În ce priveşte guvernul, acesta se bazează pe votul de încredere al Camerei Deputaţilor, care i-l poate retrage pe calea unei moţiuni de cenzură. Adoptarea unei moţiuni de cenzură solicită majoritatea absolută a numărului deputaţilor.
Membrii guvernului, precum şi secretarii de stat, sunt responsabili solidar pentru politica generală a guvernului, dar fiecare este responsabil pentru acţiunile şi omisiunile comise în exerciţiul competenţei sale, potrivit Legii răspunderii ministeriale.
O prevedere interesantă întâlnim în partea finală a art.85, care dispune că "în nici un caz un ordin scris sau verbal al preşedintelui republicii nu poate să exonereze miniştrii şi secretarii de stat de răspunderea lor".
Camera Deputaţilor are dreptul de a pune sub acuzare membrii guvernului, ca şi secretarii de stat, aceştia urmând să fie judecaţi de o Curte specială, prezidată de preşedintele Curţii de Casaţie şi compusă din 12 magistraţi aleşi prin tragere la sorţi de către preşedintele Camerei Deputaţilor în şedinţă publică, dintre judecătorii Curţii de Casaţie şi preşedinţii Curţii de apel.
Preşedintele Republicii nu este responsabil pentru actele îndeplinite în exerciţiul funcţiilor sale decât în caz de înaltă trădare şi încălcare deliberată a Constituţiei. Pentru actele care nu au legătură cu exerciţiul funcţiilor sale, urmărirea penală se suspendă până la expirarea mandatului prezidenţial. Propunerea de punere sub acuzare a preşedintelui este supusă Camerei Deputaţilor de către cel puţin o treime din membrii săi, şi adoptată cu majoritatea de două treimi din numărul total al deputaţilor, preşedintele urmând să se prezinte apoi în faţa unei curţi speciale, urmându-se aceeaşi procedură ca şi în cazul miniştrilor.
Reţin atenţia prevederile art.50, care dispune că "preşedintele republicii nu are alte competenţe decât acelea care îi sunt conferite în mod expres prin Constituţie şi legile conforme cu aceasta".
În ce priveşte revizuirea Constituţiei, este de remarcat că prevederile privind republica parlamentară, respectul persoanei umane, egalitatea în drepturi a cetăţenilor, excluderea străinilor de la ocuparea de funcţii publice, interzicerea titlurilor de nobleţe, dreptul de a-şi dezvolta liber personalitatea, inviolabilitatea individuală, libertatea conştiinţei religioase, exercitarea funcţiei legislative de către Camera Deputaţulor şi preşedintele republicii nu pot să formeze obiectul revizuirii.
Pentru revizuirea Constituţiei este necesară o hotărâre a Camerei Deputaţilor, la iniţiativa a cel puţin o cincime din numărul deputaţilor săi, adoptată cu o majoritate de trei cincimi din totalul membrilor Camerei şi votată în două tururi de scrutin, separate unul de altul printr-un interval de o lună. După aprobarea revizuirii, Camera Deputaţilor nou aleasă se va pronunţa în cursul primei sale şedinţe, cu majoritate absolută a numărului total al membrilor săi.
[1] Horia C.Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Statele lumii de la A la Z, ediţia 8-a, Editura Meronia, Bucureşti, 2002, pag.232; Kostas Mavrias, Le régime politique de la Grèce, în Les régimes poliques des pays de l’U.E. et de la Roumanie, sous la directionde Genoveva Vrabie, Regia Autonomă „Monitorul official“, Bucureşti, 2002, p.175 şi urm.
[2] Webster's New World Encyclopedia, College edition, Prentice Hall, General References, New York, 1993, pag.457.
[3] Constitutions of the Countries of the World, editors: Albert P.Blaunstein, Gisberg H.Flanz, vol.10, Greece, by Gisberg H.Flanz, Constitutional Chronology 1975-1988 by Gisberg H.Flanz, Louis Pagonis, issued, December 1988, Oceana Publications Inc., Dobbs Ferry, New York, pag.1 şi urm.
[4] Les Constitutions de l'Europe des Douze, Textes et documents rassemblés et présentés par Henri Oberdorff, La Documentation française, Paris, 1992, pag.163.
[5] Union Interparlémentaire, Chronique des élections parlémentaires, vol.30, juillet 1995-décembre 1996, pag.116-117.