Date istorice
Pe teritoriul Palestinei, în secolul XIII, triburile semite, sub conducerea regelui Saul, pun bazele unui regat independent, care sub urmaşii acestuia - David şi în special Solomon - ajunge la apogeul strălucirii sale. După moartea lui Solomon, statul evreu se destramă însă în mai multe regate, dintre care unele sunt anexate de statele vecine.
La jumătatea secolului II Înainte de Christos ia naştere un regat iudeu elenistic de sine stătător, care intră sub influenţa Romei. Răscoala antiromană, soldată cu distrugerea Ierusalimului de către împăratul Titus (70 după Christos), ca şi cea a lui Simon Bar Kochba (132-135) duc la raspândirea evreilor în întregul Imperiu Roman[1].
Palestina este inclusă în Imperiul Roman de răsărit, apoi în cel Bizantin şi în final ocupată de către arabi. În Evul Mediu, Ierusalimul - oraş sfânt pentru evrei, creştini şi musulmani - devine ţintă a cruciadelor. Ulterior, Palestina intră în componenţa Imperiului Otoman (1516), fiind ocupată apoi de Marea Britanie (1917), care obţine în numele Societăţii Naţiunilor şi apoi al O.N.U. un mandat de administrare asupra ei.
Pe baza hotărârii Adunării Generale a O.N.U. din 29 noiembrie 1947, Palestina este împărţită în două state: arab şi israelian[2]. Statul evreu este proclamat la 14 mai 1948, dar refuzul ţărilor arabe de a recunoaşte hotărârile O.N.U. duce la izbucnirea primului război arabo-israelian. Deşi în 1949 sunt încheiate acorduri bilaterale de armistiţiu, ca urmare a împărţirii teritoriale efectuată de O.N.U. numeroşi arabi se refugiază în statele vecine, luând astfel naştere problema palestiniană. Pe de altă parte, în primele trei decenii de existenţă a statului israelian se stabilesc cu precădere pe teritoriul acestuia peste 1.600.000 de imigranţi, sosiţi în special din statele europene. Israelul participă la conflictele militare din 1956, din 1967 şi din 1973.
Ca urmare a vizitei preşedintelui egiptean Sadat la Ierusalim (19-21 noiembrie 1977), se inaugurează o nouă etapă în relaţiile arabo-israeliene, marcată de semnarea la 26 martie 1979, la Washington, a Tratatului de pace dintre Israel şi Egipt.
La 13 septembrie 1993, tot la Washington, primul ministru Yitzak Rabin şi liderul palestinian Yasser Arafat semnează un alt acord care consacră reconcilierea istorică dintre israelieni şi palestinieni, urmat de încheierea la Cairo la 4 mai 1994 a acordului privind autonomia palestiniană din Gaza şi Ierihon, iar la 13 mai 1994 ia sfârşit retragerea trupelor israeliene din aceste teritorii. La 23 octombrie 1998 este perfectat un acord interimar de pace între Israel şi Autoritatea Palestiniană: "Acordul de la Wye Plantation". Potrivit prevederilor acestui acord, israelineii se vor retrage de pe 13% din teritoriul Cisiordaniei şi vor elibera mai multe sute de persoane deţinute, palestinienii vor întări măsurile de luptă împotriva terorismului - fiind sprijiniţi de S.U.A. - şi vor decide anularea dispoziţiilor antiisraeliene care figurează în Carta Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei.
Din păcate, începând din 1996, negocierile între cele două părţi au intrat în impas, situaţia degenerând în confruntări şi acţiuni militare, acţiunile comunităţii internaţionale pentru instaurarea unui climat de pace în zonă devenind tot mai dificile.
3.7.4.2. Dezvoltarea constituţională
la 14 mai 1948, David Ben Gurion, preşedintele Consiliului provizoriu ales de Comitetul naţional (Vaad Leumi), proclamă statul Israel independent, declaraţia de indepenenţă fiind semnată de toţi cei 37 de membri ai Consiliului. Declaraţia prevede că numele noului stat va fi Israel, urmând să fie convocate alegeri, iar o Adunare constituantă să adopte noua Constituţie a statului. Până atunci, Consiliul provizoriu va funcţiona ca o putere legiuitoare, iar Comitetul executiv ca ramura executivă a guvernământului. În 1949 s-au desfăşurat alegeri pe baza sistemului reprezentării proporţionale. În urma alegerilor a fost adoptată "Legea tranziţiei", în conformitate cu prevederile căreia "corpul legislativ al Israelului va fi denumit Knesset". Această prevedere a fost criticată de unii specialişti care au estimat că urmare acestor dispoziţii se diminua rolul Adunării constituante, Knessetul având oricând puterea de a acţiona ca Adunare constituantă, să adopte constituţia sau să o modifice.
De altfel, este de menţionat că la fel ca şi Marea Britanie, statul Israel nu are până în prezent o constituţie scrisă[3], care să abordeze în mod unitar toate problemele legate de organizarea statului, puterile sale, modul de a legifera, atribuţiile şefului statului, ale guvernului, ale administraţiei de stat, organele judecătoreşti etc. Principalele probleme constituţionale sunt reglementate pe calea unor legi ale Knessetului, deşi mai de mult Knessetul israelian a fost de acord cu ideea că după o anumită perioadă de timp statul Israel va trebui să elaboreze şi să promulge o constituţie scrisă, sintetizând într-un mod unitar toate aspectele şi problemele practice ale dezvoltării sale constituţionale, propunerea lui Yizhar Harari, făcută în Knesset, la 13 iunie 1950.
În rândul juriştilor şi oamenilor politici israelieni s-au purtat numeroase dezbateri în legătură cu eventualitatea adoptării unei constituţii scrise. S-a adus argumentul că "Declaraţia de independenţă" a Israelului sau Legea Tranziţiei ar reprezenta adevărate constituţii. S-a mai susţinut că elaborarea unei constituţii nu este încă posibilă datorită problemelor specifice ale acestei ţări, a dezacordurilor existente între laici şi fundamentalişti, a faptului că încă nu a fost realizată unitatea evreilor de pretutindeni în cadrul frontierelor statului Israel. S-a susţinut, de asemenea, nu fără temei, că una dintre marile democraţii ale lumii - Marea Britanie - reuşeşte să funcţioneze fără existenţa unei constituţii scrise[4].
Dintre actele legislative adoptate de Knesset ulterior Legii tranziţiei, considerate "legi de bază", mai menţionăm Legea cu privire la imunităţile, drepturile şi îndatoririle membrilor Knessetului, din 1951, care recunoaşte păstrarea imunităţii membrilor Adunării legislative chiar după ce deputaţii au încetat să mai fie membri ai Knessetului; Legea de bază cu privire la Knesset, din 1958, Legea de bază cu privire la pământul statului Israel, din 1960, Legea cu privire la preşedintele statului, din 1964, care recunoaşte calitatea preşedintelui de "şef al statului" dar îi conferă atribuţii foarte limitate; Legea de bază cu privire la guvernare, din 1968, care dispune că "guvernul este autoritatea executivă a statului"; Legea cu privire la alegerile din Knesset, din 1969; Legea de bază: libertate şi ocupare, din 1992; Legea de bază: demnitatea umană şi libertatea, din 1992; Legea de bază cu privire la guvern, din 1992 (care a înlocuit-o pe cea din 1968)[5] ş.a.
De remarcat este şi faptul că o importanţă deosebită în dezvoltarea constituţională a statului Israel au avut şi o au hotărârile instanţelor judecătoreşti care au dat interpretări unor texte înscrise în legile de bază, contribuind prin aceasta la o mai corectă înţelegere a lor şi fiind citate ca precedente în procesele judiciare.
Având de rezolvat problema dificilă a soluţionării unor eventuale contradicţii între o lege ordinară şi prevederile unor "legi de bază", Înalta Curte de Justiţie a statului Israel s-a pronunţat în mod neechivoc în sensul recunoaşterii superiorităţii valorii juridice a legilor de bază. Astfel, la 14 octombrie 1999, Înalta Curte a decis, într-un plen de 11 judecători, că prevederea art.237a(a) din Codul Militar de Judecată este nulă, deoarece contravine Legii de bază cu privire la demnitate şi libertate[6].
În ceea ce priveşte viaţa politică trebuie subliniat că, fiind un stat democratic, Israelul a cunoscut încă de la constituirea sa un sistem de guvernare multipartid, bazat pe alternanţa la guvernare şi recunoaşterea drepturilor partidelor aflate în minoritate.
Sistemul electoral se bazează pe o largă reprezentare proporţională, iar pragul electoral este unul dintre cele mai reduse din lume (1,5%), ceea ce permite o corectă reprezentare a spectrului politic. Voturile partidelor care nu depăşesc pragul electoral sunt repartizate totuşi între partidele majoritare.
Alegerile se desfăşoară prin vot universal, egal, direct şi secret. Au drept de vot toţi cetăţenii care au împlinit vârsta de 18 ani, iar pentru a fi ales în Knesset se cere vârsta de 21 de ani.
În principiu alegerile au loc la fiecare patru ani, dar au existat numeroase cazuri în care au avut loc alegeri anticipate (1951, 1961, 1981, 1984, 1992, 1996). Există însă şi posibilitatea ca Knessetul să decidă singur prelungirea mandatului său, datorită unor împrejurări excepţionale (cum a fost, de pildă, în 1973, în timpul războiului Yom Kippur). Există destule situaţii în care se poate recurge la alegeri anticipate: o hotărâre a primului ministru de a dizolva Knessetul, o hotărâre a Knessetului însuşi de a se autodizolva, votarea unei moţiuni de neîncredere în primul ministru, eşecul încercării de a fi votat bugetul în primele trei luni de la începerea anului financiar.
De menţionat este faptul că dacă în Israel, care este republică parlamentară, şeful statului este ales de Parlament, primul ministru este ales direct de alegători în cadrul unor alegeri care au loc concomitent cu alegerile parlamentare, dar care pot fi organizate separat de acestea.
Astfel, în 1999 au avut loc concomitent alegeri pentru Knesset şi primul ministru, dar în 2001 alegeri exclusiv pentru primul ministru.
În 1999 şi-au disputat funcţia de prim-ministru Ehud Barak, care a obţinut 56,08% (1.791.020 voturi) şi Binyamin Netanyahu, care a obţinut 43,92% (1.402.474 voturi).
În l Knessetul (ales în 1999) exista următoarea repartizare a celor 120 de mandate: Unicul Israel (One Israel) - 26 mandate; Likud - 19; Shas - 17; Meretz-Israelul Democratic - 10; Yisrael Ba'aliyah - 6; Shinui - 6; Partidul de centru - 6; Partidul Naţional Religios - 5; Uniunea iudaistă Torah - 5; Unitatea Naţională (Halchud HaLeumi) - 4; Frontul Democratic pentru pace şi egalitate (Hadash) - 3; Israel Casa ta (Yisrael Beiteinu) - 4; Alianţa Naţional Democratică (Balad) - 2; O singură naţiune - pentru muncitorii şi pensionarii israelieni - 2.
La 6 februarie 2001 au avut loc alegeri pentru primul ministru. Ariel Sharon a obţinut 1.698.077 voturi (62,39%) iar contracandidatul său Ehud Barac, 1.023.944 voturi (37,61%).
În sistemul israelian şeful statului este ales de Parlament şi are atribuţii limitate, specific regimurilor parlamentare.
Actualul şef al statului este Moshe Katsav, ales de Knesset la 1 august 2000 cu 63 voturi, faţă de contracandidatul său Shimon Perez, care a obţinut 57 voturi.
În anul 2005 s-a produs o criză politică, care a dus la destrămarea guvernului condus de Ariel Şaron. Criza a fost provocată ca urmare a disensiunilor între partidele coaliţiei guvernamentale legate de începutul operaţiunilor de retragere a forţelor israeliene din Fâşia Gaza, în august 2005.
Ariel Şaron, care fondase în 1973 Partidul Likud, a întemeiat un nou partid, intitulat Kadima („înainte”, în limba ebraică). Noul partid îşi propunea să pună capăt dominaţiei pe care cele două partide mari, Likud şi Partidul Laburist o exercitau de ani de zile în politica israeliană.
Ca urmare a unui grav atac cerebral suferit de Ariel Şaron în decembrie 2005, Partidul Kadima şi Guvernul au trecut sub conducerea lui Ehud Olmert. Alegerile care s-au desfăşurat la 28 martie 2006 au dat Partidului Kadima 29 de locuri, Partidului Laburist 20, Partidului Shas 12, Partidului Likud 12, restul de mandate revenind altor partide. Ca urmare a acestor alegeri, Ehud Olmert a rămas în fruntea Guvernului, dispunând de sprijinul Partidului Shas. Rata participării la alegeri a fost de 63,2%.
[1] Horia C.Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Statele lumii de A la Z, ediţia 8-a, Editura Meronia, Bucureşti, 2002, pag.279.
[2] Webster's New World Encyclopedia, College edition, Prentice Hall, General References, New York, 1993, pag.548.
[3] Constitutions of the Countries of the World, editors: Albert P.Blaunstein, Gisberg H.Flanz, vol.12, Israel, by Pnina Lahav, Phyllis M.Blaustein, Issued, December 1988, Oceana Publications Inc., Dobbs Ferry, New York.
[4] http://www.Knesset.gov.il/description/eng/eng-minishal_hoka.htm
[5] Constitutions of the Countries of the World, vol.12, Israel, Supplement, 1988-1993 by Albert P.Blaustein, Issued September 1994, pag.VII-XI.
[6] http://www.Knesset.gov.il/description/eng/eng-minishal_yesod1.htm