Scurt istoric
Constituţia italiană - Statutul fundamental din 4 martie 1848 - a aparţinut tipului de constituţii "suple", care pot fi modificate pe o cale simplă, adoptându-se legi ordinare care ar modifica prevederile constituţionale[1].
Fără a aboli în mod expres Statutul fundamental, regimul fascist a adoptat o serie de decrete-legi şi decrete care au modificat implicit constituţia, stabilind principiile statului corporativ şi identificând partidul fascist cu statul.
La 14 ianuarie 1923 a fost adoptat decretul regal nr.31 cu privire la miliţia voluntară pentru securitatea naţională[2], care a instituit existenţa unei miliţii specifice, la ordinele şefului guvernului, care urma să colaboreze cu armata pentru menţinerea ordinii. In decret se afirma că miliţia fascistă "pregăteşte şi încadrează cetăţenii pentru apărarea intereselor Italiei în lume". In felul acesta se instituţionaliza existenţa unei formaţiuni paramilitare, distincte de armata regală, acţionând în mod exclusiv în sprijinul regimului fascist.
Legea nr.2300 din 24 decembrie 1925, cu privire la revocarea funcţionarilor de stat[3], a conferit Guvernului dreptul de a îndepărta orice fel de funcţionari ai statului care "nu prezintă o garanţie deplină pentru îndeplinirea fidelă a îndatoririlor". Prin aceasta se încerca să se confere acoperire juridică unei vaste acţiuni de epurare a aparatului de stat de elementele antifasciste, cu încălcarea flagrantă a normelor şi prevederilor care garantau inamovibilitatea funcţionarilor publici.
La 24 decembrie 1925 a fost adoptată Legea nr.2260 prin care se delega guvernului competenţa de a modifica Codul penal, Codul de procedură penală, legile cu privire la organizarea judecătorească, adăugând totodată noi modificări şi completări Codului civil[4].
Legea nr.2263 din 24 decembrie 1925 conferea atribuţii foarte largi şefului guvernului[5]. Deşi formal Italia continua să rămână o monarhie constituţională, şeful guvernului dobândea puteri neuzitate în regimurile constituţionale. Astfel, prin decret regal se prevedea că şeful guvernului putea să conducă mai multe ministere simultan, având dreptul să delege o parte din atribuţiile sale unor subsecretari de stat. Nici un proiect de lege nu putea fi pus pe ordinea de zi a vreuneia din Camere fără aprobarea şefului guvernului. El avea şi dreptul să solicite o nouă discutare a unui proiect deja aprobat de Parlament. Legea prevedea sancţiuni aspre pentru cei care comiteau atentate la viaţa, integritatea sau libertatea şefului guvernului (recluziune, pe o durată mai mare de peste 5 ani şi condamnarea la muncă silnică dacă infracţiunea a adus atingere vieţii, integrităţii sau libertăţii şefului guvernului). Este de remarcat că şi persoanele care aduceau eventuale ofense şefului guvernului, prin cuvinte sau acte, erau pasibile de pedeapsa cu recluziunea sau de o detenţie între 6 şi 30 de luni, şi o amendă de la 500 la 3.000 de lire.
Legislaţia fascistă a cunoscut şi alte limitări ale libertăţilor democratice, ca de pildă delegarea de către guvern a dreptului de a aduce modificări legilor securităţii publice[6], restrângerea libertăţii presei[7], restrângerea activităţii tuturor asociaţiilor, societăţilor şi aşezămintelor, privarea de drepturi cetăţeneşti de către guvern a acelor persoane care aduceau prejudicii în străinătate intereselor italiene, conferirea puterii executive a dreptului de astabili reglementări juridice, reforma reprezentării politice. Este de menţionat că potrivit acestei din urmă legi[8], cei 400 de deputaţi urmau să nu mai fie aleşi prin vot direct, ci propuşi numai de anumite corporaţii, la propunerea Marelui Consiliu Naţional Fascist. Votul se desfăşura de fapt sub forma unui plebiscit în care alegătorii erau solicitaţi să răspundă la întrebarea: "aprobaţi lista de deputaţi desemnaţi în Marele Consiliu Naţional Fascist"? Printr-o lege specială din 9 decembrie 1928[9], Marele Consiliu Fascist era institutionalizat ca fiind "organul suprem care coordonează şi integrează toată activitatea regimului, apărut din revoluţia din octombrie 1922". Potrivit acestei legi, Marele Consiliu Naţional Fascist putea să adopte legi şi să se pronunţe asupra oricăror probleme economice, sociale, de interes naţional. Şeful guvernului era de drept preşedinte al Marelui Consiliu Fascist, iar secretarul Partidului Naţional Fascist devenea secretarul Marelui Consiliu.
Din aceste sumare date despre modificările legislative survenite în Italia după primul război mondial rezultă că în perioada dictaturii fasciste Constituţia din 1848 a fost practic abolită, instituindu- se un sistem de reglementări antidemocratic, care consacra principiul partidului unic şi excludea din viaţa politică orice alte forţe sau formaţiuni, cu excepţia partidului fascist. Deşi instituţia monarhiei, ca şi parlamentul, subzistau, ele se transformaseră de fapt într-o umbră a ceea ce fuseseră anterior, fiind menţinute formal în vigoare în condiţiile în care puterea aparţinea în integralitate conducătorului partidului fascist şi notabilităţilor acestui partid.
Principiile Constituţiei din 1947
În noile condiţii intervenite după cel de al doilea război mondial a fost adoptată o nouă Constituţie, la 22 decembrie 1947, exprimând voinţa hotărâtă a poporului italian de a se debarasa pentru totdeauna de fascism şi de instituţiile antidemocratice pe care acesta le crease[10].
Constituţia italiană prevedea că "Italia este o republică democratică, întemeiată pe muncă, în care suveranitatea aaparţine poporului, care o exercită sub formele şi în limitele fixate de Constituţie" (art. 1). Printre alte principii fundamentale este înscris la loc de frunte acela că "Republica recunoaşte şi garantează drepturile inviolabile ale omului, fie ca individ, fie în formaţiile sociale unde se manifestă personalitatea sa şi reclamă de la acesta îndeplinirea datoriilor imprescriptibile de solidaritate politică, economică şi socială" (art.2). În conformitate cu prevederile Constituţiei, tuturor cetăţenilor li se recunoaşte aceeaşi demnitate socială, fiind egali în faţa legii, fără deosebire de sex, rasă, limbă, religie, opinii politice, condiţii personale şi sociale. Republica este aceea care "înlătură obstacolele de ordin economic şi social care, limitând în fond libertatea şi egalitatea cetăţenilor, împiedică manifestarea completă a personalităţii umane şi participarea efectivă a tuturor celor care muncesc la organizarea politică, economică şi socială a ţării".
Semnificativă ni se pare şi prevederea că orice cetăţean are datoria de a exercita, după propriile sale posibilităţi şi propria sa alegere, o activitate sau o funcţie care să contribuie la progresul material sau spiritual al societăţii.
În legătură cu organizarea statului, Constituţia cuprinde o serie de dispoziţii importante ca, de pildă, aceea că "Republica, una şi indivizibilă, recunoaşte şi favorizează autonomiile locale; ea efectuează în serviciile care depind de stat cea mai mare descentralizare administrativă; ea armonizează principiile şi metodele legislaţiei sale cu exigenţele autonomiei şi descentralizării".
Statul şi biserica catolică sunt, fiecare în propriul său domeniu, independente şi suverane. Ordinea juridică italiană se conformează normelor de drept internaţional general recunoscute. Condiţia juridică a cetăţeanului străin se fixează prin lege, după normele şi tratatele internaţionale.
O prevedere importantă, exprimând momentul ieşirii Italiei din război, este şi prevederea care dispune: "Italia respinge războiul ca mijloc de a atenta la libertatea altor popoare şi ca mijloc de rezolvare a controverselor internaţionale; ea consimte, în condiţii de paritate cu celelalte state, la limitări de suveranitate necesare unei ordini care să asigure pacea şi justiţia între naţiuni; ea se sprijină şi favorizează organizaţiile internaţionale vizând acest scop" (art. 11).
Drepturile şi îndatoririle cetăţenilor
Acordând o însemnătate esenţială instituţiei drepturilor şi îndatoririlor cetăţenilor, Constituţia italiană le situează la loc de frunte, imediat după dispoziţiile cu caracter general. In Constituţie este garantată libertatea persoanei, prevăzându-se că "Nici o formă de detenţie, de inspecţie sau de percheziţie individuală, precum şi nici o restricţie la libertatea individuală nu este admisă, decât în cazul unui act motivat de autoritatea judiciară şi doar în cazurile şi formele prevăzute de lege" (art.13).
Sunt prevăzute inviolabilitatea domiciliului, respectarea secretului corespondenţei, libertatea de circulaţie, dreptul de întrunire. In legătură cu acest din urmă aspect, observăm că "Întrunirile publice trebuie să facă obiectul unei declaraţii prealabile prezentată autorităţilor; acestea nu pot să le interzică decât din motive de linişte sau de siguranţă publică" (art.17).
Constituţia recunoaşte dreptul de asociere, dar prevede, în acelaşi timp, că sunt interzise asociaţiile secrete şi cele care urmăresc, chiar indirect, scopuri politice cu ajutorul unor organizaţii cu caracter militar (art.18 alin.2).
O dispoziţie importantă este şi aceea care prevede că "Nimeni nu poate fi privat, pe motive politice, de capacitatea sa juridică, de naţionalitatea sa, de numele său" (art.22).
In ceea ce priveşte raporturile etice şi sociale, Constituţia recunoaşte importanţa familiei, egalitatea dintre soţi, datoria părinţilor de a întreţine şi educa copiii. In legătură cu vocaţia tuturor de a învăţa, constituţia prevede că "Toate persoanele capabile şi merituoase, chiar dacă sunt lipsite de mijloace, au dreptul să continue studiile până la cel mai înalt grad" (art.34 alin.3) .
Reglementări cu caracter social
Cu referire la raporturile economice, Constituţia prevede că muncitorul are dreptul de a obţine o retribuţie proporţională cu cantitatea şi calitatea muncii sale; această retribuţie trebuie, în orice caz, să fie suficientă pentru a-i asigura lui şi familiei sale o existenţă liberă şi demnă. Durata maximă a zilei de muncă este fixată prin lege. Muncitorul are dreptul la un repaos săptămânal şi la concedii anuale plătite; el nu poate renunţa la acestea. Organizarea sindicală este liberă. Nu se poate impune sindicatelor altă obligaţie decât înregistrarea lor la birourile locale sau centrale, potrivit dispoziţiilor legii. Inregistrarea se supune unei singure condiţii: statutul sindicatelor trebuie să prevadă o organizare interioară pe baze democratice. Sindicatele înregistrate se bucură de personalitate juridică.
Constituţia recunoaşte dreptul la grevă, cu condiţia ca aceasta să se desfăşoare în cadrul legal.
Libera iniţiativă
Iniţiativa particulară în economie este liberă, precizându-se însă că ea nu se poate desfăşura în detrimentul utilităţii sociale sau într-un mod care să dăuneze securităţii, libertăţii şi demnităţii umane. Legea stabileşte modalităţile prin care atât activitatea publică, dar şi cea privată, în economie urmează să fie orientate şi coordonate către scopuri sociale. Proprietatea privată este recunoscută şi garantată prin lege; legea fixează modalităţile de achiziţie şi de folosinţă a proprietăţii private şi limitele sale, cu scopul de a-i asigura funcţia socială şi de a o face accesibilă tuturor. Constituţia recunoaşte funcţia socială a cooperării cu caracter de reciprocitate şi fără scop de speculaţie privată. Legea încurajează şi favorizează dezvoltarea acestei cooperări prin mijloacele cele mai potrivite; ea îi asigură, printr-un control oportun, caracterul şi finalitatea. În vederea ridicării economice şi sociale a muncii şi în armonie cu exigenţele producţiei, Constituţia recunoaşte muncitorilor dreptul de a participa, sub formele şi în limitele stabilite de lege, la gestionarea întreprinderilor.
Drepturile politice
În ceea ce priveşte drepturile politice este recunoscut dreptul de vot (art.48), care nu poate fi limitat decât ca urmare a unei incapacităţi civile, a condamnării penale definitive sau a degradării civice morale, în cazurile anume prevăzute de lege. Toţi cetăţenii de ambele sexe pot avea acces la funcţii publice şi însărcinări elective în condiţii de egalitate, conform calităţilor cerute de lege. Serviciul militar este obligatoriu în limitele şi sub formele stabilite de lege. Îndeplinirea lui nu poate aduce prejudicii poziţiei cetăţeanului şi nici exercitării drepturilor politice.
Parlamentul
În legătură cu Parlamentul, este consacrat sistemul bicameral (art.55-69).
Camera Deputaţilor se alege prin vot universal şi direct, cuprinzând 630 de deputaţi, repartizarea mandatelor efectuându-se între circumscripţii în raport de numărul alegătorilor, după cum urmează: 475 de deputaţi sunt aleşi cu majoritatea voturilor în cadrul unor circumscripţii uninominale (75% din locuri), iar ceilalţi 155 prin scrutin de listă, în cadrul unor circumscripţii multinominale, în baza sistemului reprezentării proporţionale.
Senatul cuprinde 315 senatori, aleşi pe bază regională, în mod proporţional cu populaţia acestor regiuni, 9 senatori numiţi de Preşedintele Republicii şi 2 membri de drept (foşti Preşedinţi ai Republicii).
Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pe timp de cinci ani, în caz de război durata acestora putându-se însă prelungi prin lege.
Fiecare Cameră adoptă hotărâri cu majoritatea absolută a membrilor; şedinţele sunt publice, deşi există posibilitatea ca anumite şedinţe să nu fie deschise participării publicului. Deliberările fiecărei Camere şi ale Parlamentului nu sunt valabile decât în prezenţa majorităţii membrilor lor, urmând să fie aprobate de majoritatea celor prezenţi, în afara cazurilor când Constituţia prevede o majoritate specială. Nici un membru al Parlamentului nu poate fi urmărit pe cale judiciară pentru opiniile sau voturile exprimate în exercitarea funcţiilor sale. Fără autorizarea Camerei de care aparţine, nici un membru al Parlamentului nu poate fi nici acţionat în justiţie pe motiv penal, nici arestat sau privat în vreun fel de libertatea sa, nici supus unei percheziţii personale sau domiciliare, în afara cazurilor de flagrant delict care solicită în mod obligatoriu mandatul sau ordinul de arestare.
O autorizaţie asemănătoare este necesară pentru arestarea sau reţinerea în detenţie a unui membru al Parlamentului în cazul executării unei hotărâri judecătoreşti, chiar irevocabile.
Raportul forţelor politice în Parlament
La alegerile legislative care s-au desfăşurat în zilele de 9-10 aprilie 2006, în Camera Deputaţilor
Uniunea partidelor de centru stânga a obţinut 340 de locuri, în timp ce Coaliţia „Casa libertăţii" (Centru dreapta) a obţinut 277 locuri. În Senat, Uniunea a obţinut 158 locuri şi „Casa libertăţii" 156.
Preşedinte al Camerei Deputaţilor a fost ales Fausto Vertinotti, preşedintele Partidului Stângii Europene (cu 337 voturi din 609), iar la Senat Franco Marini, la cel de al patrulea tur de scrutin, cu 165 de voturi din 322.
Iniţiativa legislativă
Iniţiativa legilor aparţine Guvernului, fiecărui membru al Camerelor, cât şi organelor şi organizaţiilor care au fost investite cu această prerogativă printr-o lege constituţională. Poporul exercită iniţiativa legilor prin intermediul propunerii de legiferare prezentată de către cel puţin 50.000 electori, însoţită de un text redactat pe articole.
După adoptare, legile sunt promulgate de preşedintele Republicii, în termen de cel mult o lună. O procedură specifică este aceea a referendumului popular. Se recurge la referendum popular pentru a se decide asupra abrogării totale sau parţiale a unei legi ori a unui act cu valoare de lege, atunci când acest lucru este cerut de 500.000 electori sau de cinci consilii regionale. Nu se admite referendumul pentru legile fiscale şi de buget, de amnistie şi de absolvire de o pedeapsă, de împuternicire pentru ratificarea tratatelor internaţionale. La referendum au dreptul să participe toţi cetăţenii chemaţi să aleagă Camera deputaţilor. Propunerea supusă referendumului este considerată adoptată dacă majoritatea electorilor au luat parte la vot şi dacă în favoarea sa s-a pronunţat majoritatea voturilor (art.75).
Preşedintele Republicii
Preşedintele Republicii este ales de ambele Camere ale Parlamentului, pe termen de şapte ani. Orice cetăţean care a împlinit vârsta de 50 de ani şi se bucură de drepturile civile şi politice poate fi ales Preşedinte al Republicii. Funcţia de Preşedinte este incompatibilă cu oricare altă funcţie (art.84).
Preşedintele Republicii este şeful statului şi reprezintă unitatea naţională. El poate trimite mesaje celor două Camere. El fixează alegerile şi stabileşte prima întrunire a Parlamentului. Preşedintele autorizează prezentarea proiectelor de lege aparţinând iniţiativei Guvernului; promulgă legile şi emite decretele cu valoare de lege, ca şi regulamentele; fixează referendumul popular în cazurile prevăzute de Constituţie; el numeşte, în cazurile prevăzute de lege, funcţionarii de stat; acordă decoraţii; acreditează şi primeşte reprezentanţii diplomatici; ratifică tratatele internaţionale, după autorizarea prealabilă a Camerelor, dacă acest lucru este prevăzut; este Comandantul forţelor armate şi prezidează Consiliul Suprem al Apărării, constituit conform legii. În atribuţiile sale intră şi declararea stării de război, după deliberarea Camerelor. Preşedintele prezidează Consiliul Superior al Magistraturii. El are dreptul de graţiere şi poate comuta pedepsele.
Preşedintele Republicii poate, după înştiinţarea preşedinţilor celor două Camere, să dizolve una sau ambele Camere. El nu poate exercita însă acest drept în ultimele şase luni ale mandatului său. Nici un act al Preşedintelui Republicii nu este valabil dacă nu este contrasemnat de miniştrii care l-au propus şi care îşi asumă astfel responsabilitatea (art.88).
Actele care au valoare legislativă şi celelalte acte de competenţa Preşedintelui sunt, de asemenea, contrasemnate de preşedintele Consiliului de Miniştri. Preşedintele Republicii nu răspunde de actele săvârşite în exerciţiul funcţiilor sale decât în cazurile de înaltă trădare sau atentat contra Constituţiei. În aceste cazuri, el este pus sub acuzaţie de către Parlament în şedinţă comună, cu o majoritate absolută a membrilor săi.
Actualul preşedinte al Italiei este Giorgio Napolitano, ales la 10 mai 2006 cu 543 de voturi, la cel de al patrulea tur de scrutin, în cadrul Parlamentului. Giorgio Napolitano este primul preşedinte al Italiei care provine din Partidul Comunist, în prezent partidul stângii republicane.
Guvernul
Guvernul este compus din preşedintele Consiliului de miniştri şi membrii guvernului. Preşedintele Consiliului de miniştri îndrumă politica generală a Guvernului şi răspunde de aceasta. El menţine unitatea de orientare politică şi administrativă, supraveghind şi coordonând activitatea miniştrilor. Miniştrii sunt responsabili în mod colectiv de acţiunile Consiliului de miniştri şi individual, de acţiunile privind departamentul lor. Legea prevede organizarea preşedinţiei Consiliului şi fixează numărul, atribuţiile şi organizarea ministerelor.
In ceea ce priveşte relaţiile dintre Guvern şi Parlament Constituţia prevede că "Guvernul trebuie să se bucure de încrederea celor două Camere. Fiecare Cameră acordă sau refuză încrederea sa printr-o moţiune motivată şi votată prin apel nominal. În cele 10 zile care urmează formării sale, Guvernul se prezintă în faţa Camerelor pentru a obţine încrederea lor. Votul uneia sau al celor două Camere care este contrar unei propuneri a Guvernului nu antrenează în mod obligatoriu demisia acestuia. Moţiunea de cenzură trebuie să fie semnată de cel puţin o zecime din membrii Camerei şi nu poate fi pusă în discuţie decât la trei zile după depunerea ei" (art.94).
Magistratura
Constituţia se ocupă pe larg de organizarea serviciilor publice şi a magistraturii. In legătură cu acest din urmă aspect precizăm că magistratura este, în sistemul italian, autonomă şi independentă de oricare altă putere. Consiliul Superior al Magistraturii este prezidat chiar de Preşedintele Republicii. El aprobă numirile, deplasările, promovările şi mişcările disciplinare în ceea ce îi priveşte pe magistraţi. Consiliul Superior al Magistraturii se compune - în afară de Preşedintele Republicii - din primul preşedinte al Curţii de Casaţie şi Procurorul General al acesteia, precum şi din magistraţi obişnuiţi, aleşi din rândul judecătorilor de diverse categorii. O treime din membrii Consiliului Superior este aleasă de Parlament din rândul profesorilor titulari, care predau discipline juridice, şi avocaţilor care au 15 ani de exercitare a profesiunii. O prevedere importantă a Constituţiei este aceea care dispune că: "Magistraţii sunt inamovibili. Ei nu pot fi revocaţi sau suspendaţi din funcţia lor, sau transferaţi în alte reşedinţe sau primi însărcinări decât printr-o decizie a Consiliului Superior al Magistraturii, luată fie din motive şi pentru garantarea apărării lor de organele judiciare, fie cu consimţământul celor interesaţi" (art.107).
Organizarea teritorială
In ceea ce priveşte organizarea statului, se prevede că Republica este subdivizată în regiuni, provincii şi comune. Regiunile posedă autonomie financiară sub formele şi în limitele stabilite de legile republicii, care coordonează această autonomie cu finanţele statului, ale provinciilor şi comunelor. Regiunile percep taxe speciale şi cote-părţi asupra încasărilor fiscale în funcţie de nevoile regiunii, în vederea acoperirii cheltuielilor care le sunt necesare pentru îndeplinirea funcţiilor curente. In vederea atingerii unor scopuri bine determinate, şi mai ales pentru punerea în valoare a "Sudului" şi "Insulelor", statul urmează să aloce, printr-o lege, subvenţii speciale unor regiuni determinate.
Potrivit Constituţiei, organele regiunii sunt: consiliul regional, consiliul administrativ şi preşedintele său. Consiliul regional exercită puterile legislative şi de reglementare atribuite regiunii, ca şi celelalte funcţii care îi sunt conferite prin Constituţie şi legi. El poate prezenta propuneri de lege Camerelor. Consiliul administrativ este organul executiv al regiunii. Preşedintele acestui consiliu reprezintă regiunea; el promulgă legile şi regulamentele regionale. Totodată, el conduce funcţiile administrative încredinţate de stat regiunii, după indicaţiile guvernului central. Un comisar al guvernului, având reşedinţa în capitala Regiunii, asigură funcţiile administrative exercitate de stat, coordonându-le cu funcţiile exercitate de regiune (art. 124).
Potrivit Constituţiei, Consiliul regional poate fi dizolvat dacă săvârşeşte acte contrare Constituţiei sau grave violări ale legii. Aceeaşi măsură va putea fi luată dacă el nu consimte, la indicaţia Guvernului, de a schimba Consiliul Administrativ sau preşedintele, în cazul în care au săvârşit asemenea încălcări grave.
Consiliul regional poate adopta dispoziţii legislative, cu condiţia ca acestea să nu fie în contradicţie cu interesul naţional sau cu interesele celorlalte regiuni. Legile aprobate de Consiliul regional vor fi comunicate comisarului guvernului care, în afara cazurilor de opoziţie din partea Guvernului, va trebui să le vizeze în termen de 30 de zile de la comunicare. Legea va fi promulgată în 10 zile de la aplicarea vizei şi va intra în vigoare în 15 zile după publicarea ei. Dacă o lege va fi declarată urgentă de către Consiliul regional iar Guvernul Republicii a consimţit la această calificare (urgenţă), promulgarea şi intrarea în vigoare nu se va mai subordona termenelor indicate.
Provinciile şi comunele sunt considerate colectivităţi autonome, în limitele principiilor fixate de legile generale ale Republicii.
Curtea Constituţională
Curtea Constituţională (art.134) este competentă pentru a judeca controversele legate de legitimitatea constituţională a legilor şi a actelor cu valoare de lege, adoptate de stat şi de regiuni. Curtea este, de asemenea, competentă săjudece conflictele de atribuţii între diversele puteri în stat, între stat şi regiuni şi între regiuni. Sunt, de asemenea, de competenţa Curţii Constituţionale, acuzaţiile aduse împotriva Preşedintelui Republicii sau împotriva miniştrilor.
Curtea Constituţională se compune din 15 judecători. O treime este desemnată de Preşedintele Republicii, o treime de Parlament şi o treime de magistraturile supreme, ordinare şi administrative. Judecătorii Curţii Constituţionale sunt aleşi dintre magistraţi (chiar pensionari) aparţinând jurisdicţiilor superioare, ordinare şi administrative, precum şi dintre profesorii titulari la universităţi care predau materii juridice, şi avocaţi având mai mult de 20 de ani de activitate profesională[11].
Revizuirea Constituţiei. Alte prevederi
Legile privind revizuirea Constituţiei şi celelalte legi constituţionale sunt adoptate de fiecare Cameră, după două deliberări succesive separate, într-un interval de cel puţin trei luni, fiind aprobate cu o majoritate absolută a membrilor fiecărei Camere la al doilea tur de scrutin. Legile vor fi supuse referendumului popular dacă în trei luni de la publicarea lor referendumul este cerut de o cincime din membrii unei Camere, de 5.000 electori sau de 5 consilii regionale. Legea supusă referendumului nu va putea fi promulgată dacă nu va fi aprobată cu majoritatea sufragiilor exprimate (art. 138).
Câteva prevederi ale Constituţiei sunt esenţiale, ca de pildă, aceea care dispune că "Forma republicană nu poate face obiectul unei revizuiri constituţionale" (art.149).
Dintre dispoziţiile tranzitorii şi finale remarcăm pe aceea care prevede că "Reorganizarea, sub orice formă, a partidului fascist care a fost dizolvat, este interzisă"[12]. Semnalăm şi prevederile punctului XIII din dispoziţiile tranzitorii şi finale, care dispune că membrii şi descendenţii Casei de Savoia nu sunt eligibili şi nu pot ocupa funcţii publice sau electorale. Constituţia interzice foştilor regi ai Casei de Savoia, soţiilor şi descendenţilor lor de gen masculin, să intre şi să se deplaseze pe teritoriul naţional. Bunurile foştilor regi de Savoia sunt confiscate de stat.
Este de menţionat şi prevederea cuprinsă la punctul XIV, în sensul că în Italia titlurile nobiliare nu sunt recunoscute.
[1] B.Mirkine-Guetzevitch, Les constitutions de l'Europe nouvelle, Librairie Delagrave, Paris, 1930, pag.453.
[2] Ibidem, loc.cit.
[3] Idem, pag.454.
[4] Idem, pag.455.
[5] Idem, pag.456.
[6] Legea nr.2.318 din 31 decembrie 1925.
[7] Legea nr.2.307 din 31 decembrie 1925.
[8] Legea nr.1.019 din 17 mai 1928.
[9] Legea nr.2.693 din 9 decembrie 1928.
[10] Les Constitutions de l’Europe des Douze, Textes rassembles et presentes par Henri Oberdorff, La Documentation franţaise, Paris, 1992, pag.229; Pasquale Ciriello, Le regime politique de l’Italie, în Les regimes politiques des pays de l’U.E. et de la Roumanie, sous la direction de Genoveva Vrabie, Regia Autonomă „Monitorul Oficial", Bucureşti, 2002, p. 253 şi urm.
[11] Articolul 135 (astfel modificat prin Legea constituţională nr.2 din 22 noiembrie 1967).
[12] Punctul XII din Dispoziţiile finale şi tranzitorii.