Istoric şi evoluţie politică
Leagănul unei vechi culturi şi civilizaţii, Japonia a cunoscut o tumultoasă dezvoltare politică, perioade de război civil şi lupte pentru supremaţie, precum şi câteva războaie importante cu statele vecine. Organizarea politică a ţării a alternat între un regim centralizat şi autocratic şi descentralizarea ţării, sub conducerea unor lideri locali sau unor familii feudale[1].
Primul stat japonez - Yamato - a fost constituit în anul 400 după Christos, în insula Honshu, fiind puternic influenţat de civilizaţia chineză. El şi-a extins, în următoarele secole, autoritatea asupra întregului Arhipelag Nipon, dar şi asupra părţii meridionale a Coreei.
Tradiţia japoneză vorbeşte despre un puternic stat centralizat în anii 660 după Christos, proclamat odată cu dobândirea puterii de către primul împărat Jimmu. În epoca Nara (710-794), Japonia se transformă într-o monarhie absolută şi se întemeiază pe un puternic aparat birocratic, iar capitala imperiului este stabilită la Kyoto (794).
Perioada care urmează - perioada şogunatului, 1192-1867 - este marcată prin slăbirea autorităţii regale şi preluarea puterii efective de către comandantul militar suprem (şogun). În această perioadă funcţia imperială se trasnformă de fapt într-o funcţie ceremonială, decorativă.
Perioada şogunatului nu este lipsită de confruntări şi lupte interne, ţara fiind puternic marcată de confruntările dintre marii feudali, conducători ai diferitelor familii. Familiile feudale se succedau la putere în epoca feudală impunând conducători de fapt ai ţării. Astfel, familia Fujiwara şi-a asumat puterea în secolul XI, dar ascensiunea sa era obstaculată de membrii altor familii puternice. De fapt, primul guvern militar al şogunatului a fost stabilit în 1192 de către samuraiul Mimamoto Yoritomo. În timpul şogunatului Kamakura (1192-1333), Japonia a trebuit să facă faţă invaziei mongole şi războiului cu mongolii, care au slăbit puterea şogunatului Kamakura. Perioada şogunilor Ashikaga (1338-1573) s-a caracterizat prin războaie dintre familiile puternice. O unificare politică este iniţiată de Oda Nobunaga şi înfăptuită de Toyotomi Hideyoshi (în 1590). Unificarea ţării nu intervine totuşi decât după moartea lui Hideyoshi, în 1598, când Tokugawa Ieyasu, unul dintre sprijinitorii lui Hideyosi, şi-a înfrânt principalii rivali în bătălia de la Sekigahara.
Perioada şogunatului Tokugawa (1603-1867) se caracterizează prin politica de izolaţionism, care prohibea orice contacte cu străinii. Cu toate acestea, în această perioadă se fac excepţii în favoarea negustorilor olandezi. Perioada Tokugawa - perioadă de pace şi de stabilitate - aduce cu sine o dezvoltare a economiei şi a culturii. Spre sfârşitul perioadei Tokugawa încep să fie totuşi permise schimburile cu străinii, iar penetraţia acestora devine o realitate.
Restaurarea puterii imperiale are loc în 1868, odată cu încoronarea împăratului Meiji. Urmează o perioadă de puternică dezvoltare economică, benefică pentru Japonia, şi chiar de stabilitate politică.
Este de remarcat că după o lungă perioadă în care contactele cu străinii fuseseră prohibite, se încheie numeroase tratate cu ţările europene şi S.U.A. Astfel, se pot menţiona tratatele încheiate în 1854 cu S.U.A. şi Marea Britanie, în 1858 cu Rusia, Franţa şi Olanda şi în 1861 cu Prusia.
Perioada Meiji se caracterizează prin înlăturarea structurilor feudale şi printr-o puternică dezvoltare capitalistă, după modelul european şi nord-american.
Pe plan juridic, evenimentul cel mai important îl constituie adoptarea Constituţiei din 1889, constituţie "concedată" de împărat şi care putea fi amendată numai din iniţiativa acestuia. Prevederile Constituţiei erau, totuşi, generale. Astfel, drepturile şi libertăţile concedate urmau să fie precizate prin lege. In cazul în care Dieta refuza să aprobe bugetul, urmau să fie aplicate prevederile bugetului anului precedent. Persoana împăratului era "sacră şi inviolabilă"; el era comandantul suprem al armatei, putea să declare război şi să încheie pacea, să dizolve Camera inferioară a Parlamentului. Parlamentul se compunea din două Camere: Camera nobililor, alcătuită din membri de drept şi alte persoane desemnate de către împărat, şi Camera deputaţilor, aleasă prin sufragiu censitar. Primele alegeri au avut loc în 1890[2].
In sistemul Constituţiei din 1889, puterea efectivă aparţinea executivului, care putea să revendice că ar reprezenta voinţa imperială. Cu toate imperfecţiunile sale, Constituţia conţinea şi o serie de prevederi democratice. Astfel, Camera inferioară avea dreptul de iniţiativă legislativă; proprietatea privată era inviolabilă şi libertăţile - chiar dacă urmau să fie precizate prin lege ordinară - erau mai mari decât în trecut; un sprijin sporit al cheltuielilor militare nu putea fi aprobat decât de Dietă. Liderii guvernului au avut, de aceea, dificultăţi în a controla Camera inferioară, în pofida puterii de dizolvare a acestei Camere de care dispunea[3].
Camera deputaţilor, sub impulsul unor lideri politici precum Itagaki şi Okuma, a răsturnat mai multe Guverne succesive, refuzând legea bugetară. Ca urmare, Guvernul Ito a recurs la practici neconstituţionale, printre care convocarea Consiliului Suprem Secret (Sumitsuin) care era tot mai des chemat să adopte hotărâri politice. Pe de altă parte, în practică a apărut şi un Consiliu privat al împăratului, grupând mai mulţi foşti prim-miniştri, veterani ai războiului civil, care erau numiţi genro.
Intervenţiile militare japoneze în Formoza şi în Coreea sunt urmate de un veritabil război în 1894, încheiat cu pacea de la Shimonoseki (17 aprilie 1895), prin care Japonia dobândeşte Formoza şi impune Chinei un tratat de pace care îi permitea să-şi procure minereu de fier. Profiturile de război îi oferă Japoniei mijloacele pentru a-şi înfăptui revoluţia sa industrială.
Un alt război, declanşat împotriva Rusiei, se încheie cu pacea de la Portsmouth (5 septembrie 1905), prin care Japonia dobândeşte jumătatea insulei Sakhalin, concesiunile de la Guandong la extremitatea peninsulei Liaodong, şi obţine drepturile asupra căii ferate din Manciuria de Sud şi anexelor sale, printre care minele de cărbuni de la Fushun.
După război urmează o perioadă de ascensiune a militarilor. Începând din 1912 şi până în 1945, armata dobândeşte un rol esenţial în viaţa politică, ceea ce duce la slăbirea democraţiei parlamentare. De remarcat totuşi, în această perioadă, sunt două mişcări pentru apărarea Constituţiei: prima, mai puternică, în anii 1912-1913, sub conducerea lui Seiyukai, iar a doua, în anii 1923-1924, mai puţin dinamică, soldată cu instalarea Guvernului condus de Kato Takaaki. Din perioada în care acesta devine prim-ministru datează legea cu privire la sufragiul universal masculin, cu puţin timp înainte fiind adoptată însă şi o lege cu privire la menţinerea ordinii, care permitea "reprimarea grupurilor subversive".
Influenţa militară asupra vieţii politice devine tot mai puternică, ea manifestându-se în deosebi prin invadarea Manciuriei şi prin antrenarea ţării în cele două războaie mondiale.
După capitularea Japoniei, la 9 august 1945, urmează o perioadă de ocupaţie a acesteia de către forţele americane. Treptat, în condiţiile războiului rece, relaţiile Japoniei cu S.U.A. încep să se normalizeze, iar în 1951 este încheiat un Tratat de pace separat cu S.U.A. şi Marea Britanie şi un "Tratat de securitate" nipono-american. Încetarea stării de război şi reluarea relaţiilor diplomatice cu U.R.S.S. în 1956 nu sunt urmate de evoluţii spectaculoase, datorită conflictului teritorial legat de ocuparea insulelor Kurile de Sud în 1945 de către trupele sovietice.
Între octombrie 1945 şi februarie 1946, un Comitet al Cabinetului condus de Matsumoto Joji pregăteşte revizuirea Constituţiei Meiji, dar schimbările propuse sunt apreciate ca fiind puţine şi superficiale. Generalul MacArthur şi colaboratorii săi propun autorităţilor japoneze un nou proiect ca bază pentru viitoare deliberări. Proiectul aprobat de împărat este supus primei Diete convocată după război, aleasă în aprilie 1946 (alegeri în care femeile votează pentru prima dată în Japonia). Constituţia - cu uşoare modificări, a fost promulgată la 3 noiembrie 1946 şi a intrat în vigoare la 3 mai 1947. De remarcat că, prin Constituţie, Japonia a renunţat la război ca "un drept suveran al naţiunii", iar împăratul era descris ca "simbolul statului şi al unităţii poporului". De altfel, la 1 ianuarie 1946, împăratul renunţase să mai invoce origina sa divină. Constituţia prevedea constituirea unui parlament bicameral, ce consacra în fapt mai multe puteri Camerei reprezentanţilor. În pofida grabei cu care a fost pregătită şi inspiraţiei sale străine, Constituţia s-a bucurat de un larg sprijin din partea opiniei publice.
Perioada care a urmat a fost o perioadă de continuă afirmare a Japoniei pe plan economic, politic şi chiar militar, precum şi în ce priveşte influenţa sa în lume. În ce priveşte dezvoltarea juridică a Japoniei, este de menţionat că imediat după restauraţia din 1868 în Japonia fuseseră adoptate măsuri pentru traducerea Codurilor napoleoniene şi punerea acestora în aplicare în Japonia. Deşi proiectul nu a putut fi finalizat atunci, la sfârşitul secolului se putea spune că sarcina modernizării dreptului japonez devenise o realitate, cu sprijinul unor jurişti francezi şi apoi germani. Deşi până la mijlocului secolului XIX dreptul japonez evoluase în special sub influenţa civilizaţiilor indiană şi chineză, influenţa europeană a fost decisivă şi a avut un mare rol în abandonarea politicii de "închidere a ţării" (sakoku). Ca urmare, Japonia şi-a modernizat organizarea politică şi socială şi chiar sistemul judiciar.
Pa plan politic, perioada ce a urmat adoptării noii Constituţii a fost şi perioada unei efervescenţe politice. În viaţa politică japoneză s-au impus o serie de partide politice printre care Partidul Liber- Democrat, care a condus practic ţara aproape în întreaga perioadă de după război, Partidul Social- Democrat, Partidul "Komeito" guvernare curată, Partidul Comunist al Japoniei şi Partidul Democrat Socialist.
După ce a dominat timp de aproape patru decenii viaţa politică a Japoniei, Partidul Liber Democrat a pierdut, în urma alegerilor din 18 iulie 1993, majoritatea absolută în Camera inferioară a Parlamentului. Au fost constituite, în consecinţă, un Guvern de coaliţie condus de Morihiro Hosokawa (6 august 1993), căruia i-a urmat un cabinet minoritar prezidat de Tsutomu Hata (25 aprilie 1994). După retragerea lui Hata, Parlamentul a acordat încrederea sa unui Guvern de coaliţie condus de Tomiichi Murayama, preşedintele Partidului Social-Democrat. În urma alegerilor anticipate din 1996, Partidul Liber-Democrat a revenit din nou la conducerea ţării.
Alegerile din 2000 consacră victoria unei coaliţii compuse din Partidul Liberal Democrat, Partidul Komeito şi Partidul Conservator.
După ce un proiect de reformă a sistemului poştal a fost respins de Camera Comunelor cu 125 de voturi la 108, primul ministru Junichiro Koizumi a dizolvat Camera Reprezentanţilor la 8 august 2005 şi a decis convocarea unor alegeri anticipate pentru 11 septembrie 2005.
La 11 septembrie 2005 s-au desfăşurat alegerile, care au dat câştig Partidului Liberal Democrat. Acesta a obţinut 296 din cele 480 de locuri în Parlament, asigurându-şi o majoritate în Camera Reprezentanţilor, pentru prima dată după alegerile din 1990.
La 21 septembrie 2005, Camera Reprezentanţilor l-a ales ca Speaker pe Yohei Kono, iar Junichiro Koizumi a fost desemnat din nou, de ambele Camere, ca prim ministru.
În ce priveşte regimul politic din Japonia, autorii Enciclopediei Universale apreciază că ar fi dificil de încadrat Japonia într-una din marile categorii cunoscute ale regimurilor politice[4]. Dacă japonezii sunt unanimi în a admite că ţara lor practică un regim parlamentar de tip englez, ei nu folosesc expresii cum ar fi "democraţia japoneză", sau "monarhia niponă". Japonia, care a încetat să fie un imperiu, nu a devenit o democraţie şi cu atât mai puţin o republică. "Această dificultate în criteriul unei definiţii juridice ţine de slăbiciunea reflectării constituţionale în Japonia. Dacă s-a voit un timp să se imite modelul chinez (care nu convenea de altfel deloc slăbiciunii aparatului său administrativ), dacă s-a creat după aceea din toate piesele un regim "şogunal", întemeiat pe dualismul puterii, sau dacă s-a dat în sfârşit, după revoluţia Meiji, o Constituţie imitată după experienţa prusacă, Japonia până în 1945 a fost întotdeauna un imperiu. Ce ar fi putut să i se substituie după traumatismul capitulării?"
Potrivit autorilor Enciclopediei, "Constituţia din 1946, menţinând instituţia imperială, a optat pentru un regim parlamentar imitat după modelul britanic, împrumutând totodată din S.U.A. anumite tehnici de administraţie locală sau judiciară"[5].
Analiza principalelor prevederi ale Constituţiei din 3 noiembrie 1946
După cum s-a arătat la punctul precedent, Constituţia Japoniei reprezintă consecinţa unor evenimente specifice legate de terminarea celui de al doilea război mondial şi reinstaurarea democraţiei în această ţară sub influenţa ideilor înaintate promovate de statele democratice, membre ale coaliţiei, care luptaseră împotriva Puterilor Axei. Deşi regimul politic japonez a rămas un regim imperial, profilul său sa schimbat în mod substanţial ca urmare a renunţării de către împărat la pretenţia originii sale divine şi, pe de altă parte, ca urmare a transpunerii în viaţa politică japoneză a unor instituţii şi mecanisme politice care şi-au dovedit justeţea în condiţiile statelor democratice.
Deşi părerile unor autori - pe care le-am menţionat - converg în a stabili anumite diferenţieri între regimul politic din Japonia şi din ţările occidentale, Constituţia din 1946, care a supravieţuit timpului şi care şi-a demonstrat eficienţa, poate fi considerată ca un punct de cotitură în viaţa politică a acestei ţări, contribuind - după cum se cunoaşte - la evoluţia vieţii parlamentare în această ţară şi la reinstaurarea tradiţiilor democratice. Vom căuta, în cele ce urmează, să evidenţiem principalele prevederi ale Constituţiei Japoniei, în ordinea în care acestea sunt inserate în Constituţie, învederând ceea ce considerăm că este specific pentru regimul politic din această ţară.
Potrivit prevederilor Constituţiei din 1946, împăratul este simbolul Japoniei şi, în acelaşi timp, al unităţii naţionale. Această situaţie rezultă din voinţa generală a poporului japonez, în care rezidă suveranitatea sa. Inscrierea unor asemenea prevederi chiar în primul articol al Constituţiei Japoniei demonstrează înaltul respect şi semnificaţia poziţiei de care se bucură împăratul în sistemul constituţional japonez.
După cum remarcă autorii Enciclopediei Universale, "se regăseşte desigur împăratul imuabil şi sacru, însărcinat să asigure continuitatea statului şi permanenţa Japoniei eterne; dar el nu este decât o palidă reflectare a splendorii trecute a dinastiilor divine. Deţinând altă dată toate drepturile de suveranitate, el nu îşi mai datorează astăzi funcţiile sale decât voinţei poporului «în care rezidă puterea suverană»[6]. Puterile sale politice sunt inexistente"[7].
Constituţia Japoniei dispune că tronul este ereditar, succesiunea fiind reglementată în virtutea Codului familiei imperiale, votat de către Dietă. Toate actele în probleme de stat îndeplinite de către împărat necesită avizul şi aprobarea Cabinetului ministerial, care este responsabil.
Actualul împărat al Japoniei este Akihito, care a preluat această înaltă demnitate la 7 ianuarie 1989, la moartea tatălui său Hirohito, aflat în fruntea ţării între 1926-1989. Numele său rămâne legat, în istoria Japoniei, de renunţarea la prerogativele divine şi stabilirea bazelor unei monarhii constituţionale.
Potrivit prevederilor Constituţiei, împăratul nu poate să îndeplinească decât actele în materie de stat care sunt prevăzute de Constituţie, el neavând "prerogative în materie de guvernare". Potrivit dispoziţiilor legii, împăratul poate delega unele atribuţii ale sale în probleme de stat.
In cazul în care se constituie o regenţă, în virtutea dispoziţiilor Codului familiei imperiale, regentul va îndeplini actele în materie de stat în numele împăratului, fiindu-i aplicabile prevederile art. 1 din Constituţie, cu alte cuvinte fiind considerat simbol al ţării şi al unităţii naţionale.
importantă atribuţie care rămâne împăratului este aceea de a desemna pe primul ministru, dar aceasta are loc numai după ce primul ministru a fost desemnat de către Dietă. Impăratul numeşte pe preşedintele Curţii Supreme, dar şi aceasta se produce numai ca urmare a desemnării acestuia de către Cabinet.
Actele în materie de stat pe care împăratul le îndeplineşte în numele poporului, "conformându-se avizului şi aprobării Cabinetului", sunt următoarele:
.promulgarea revizuirii Constituţiei, a legilor şi decretelor, precum şi a tratatelor;
convocarea Dietei;
3 .dizolvarea Camerei reprezentanţilor;
proclamarea alegerii generale a membrilor Dietei;
5 .atestarea numirii sau revocării miniştrilor şi a altor funcţionari publici prevăzuţi de lege, precum
şi deplinele puteri şi scrisorile de acreditare ale ambasadorilor şi miniştrilor;
decretarea amnistiei generale sau speciale, a atenuării pedepsei, a exonerării de pedeapsă şi
reabilitării;
conferirea de distincţii;
atestarea ratificării tratatelor şi a altor documente diplomatice prevăzute de lege;
primirea ambasadorilor şi a miniştrilor străini;
exercitarea unor acte de ceremonial.
In ce priveşte bunurile familiei imperiale, Constituţia prevede că nici un bun nu poate să fie înstrăinat şi nici primit de către familia imperială; nici o donaţie nu se poate face acestei familii fără autorizarea Dietei.
Observatorii vieţii politice japoneze constată că există încă un sentiment de puternic ataşament al japonezilor faţă de instituţia imperială şi un curent favorabil întăririi prerogativelor şi autorităţii împăratului. Cu toate acestea, nu se poate ignora că în pofida originii sale milenare, instituţia imperială în Japonia este subordonată cerinţelor statului de drept, iar prerogativele imperiale nu ar putea fi privite altfel decât ca simboluri ale unităţii naţionale, nejustificând în nici un caz o antrenare a împăratului în viaţa politică, fenomen care nu îl doresc în momentul de faţă nici una dintre monarhiile constituţionale existente în lume.
3.6.22Renunţarea la război
Capitolul II din Constituţia Japoniei, intitulat "Renunţarea la război", are un singur articol care are următorul cuprins: "poporul japonez dorind în mod sincer pacea internaţională, bazat pe justiţie şi ordine, renunţă pentru totdeauna la război ca drept suveran al naţiunii, precum şi la exercitarea ameninţării sau a folosirii armelor ca mijloc de a soluţiona conflictele internaţionale.
Pentru a atinge scopul avut în vedere în alineatul precedent, el renunţă la toate forţele sale armate terestre, navale şi aeriene, precum şi la orice alte potenţiale de război.
Dreptul de beligeranţă al statului nu poate să fie admis".
Prevederea pe care am menţionat-o dă expresie condiţiilor existente la terminarea celui de al doilea război mondial şi ale statutului de atunci al Japoniei (de ţară învinsă în cel de al doilea război mondial). Prevederea în cauză a constituit, în ultimii ani, obiectul unor numeroase critici, unele forţe politice pronunţându-se pentru eliminarea ei, întrucât creează un statut de inegalitate al Japoniei pe plan internaţional în raport cu alte state, care au dreptul suveran de a folosi forţa pentru a se apăra.
Japonia a creat totuşi în ultimii ani - şi în special în baza Tratatului de autoapărare - puternice forţe de autoapărare care au fost folosite însă până acum numai în interiorul ţării.
3.6.23Drepturile şi datoriile poporului
Capitolul III din Constituţia Japoniei este consacrat unei problematici pe care alte constituţii o însumează fie sub denumirea de "drepturi şi libertăţi", fie sub denumirea de "drepturi şi îndatoriri".
Reţin atenţia, în primul rând, o serie de prevederi cu caracter general, ca de pildă aceea că prin lege vor fi determinate condiţiile cerute pentru a fi cetăţean japonez; principiul potrivit căruia nici un cetăţean japonez nu poate fi împiedicat să se bucure de drepturile fundamentale ale sale de om, considerate "drepturi eterne şi inviolabile"; ideea că libertăţile şi drepturile trebuie să fie conservate de cetăţeni prin efortul lor conştient, cetăţenii netrebuind să abuzeze de drepturile lor şi fiind obligaţi să le folosească întotdeauna în vederea binelui public; ideea că orice cetăţean este respectat ca individ, urmând să fie apreciate în cel mai înalt grad de legislaţie şi în actele guvernamentale dreptul său la viaţă, la libertate şi la realizarea fericirii, cu condiţia ca aceasta să nu contravină binelui public. Mai sunt de menţionat o serie de alte prevederi cu caracter general, ca de pildă: egalitatea cetăţenilor şi interzicerea discriminării; dreptul inalienabil al cetăţenilor de a alege funcţionarii publici şi de a-i revoca; dreptul de petiţionare pentru repararea pagubelor, dar şi pentru "revocarea funcţionarilor publici pentru elaborarea, abrogarea sau ameliorarea legilor"; dreptul de a obţine repararea acelor prejudicii suferite ca urmare a unor fapte ilicite ale funcţionarilor publici.
Constituţia consacră drepturi tradiţionale, precum libertatea de gândire şi a conştiinţei, libertatea credinţei, religiei, libertatea întrunirilor, libertatea domiciliului, egalitatea în drepturi a soţilor în cadrul căsătoriei, dreptul la educaţie, dreptul şi obligaţia de a munci; dreptul de a se asocia şi cel de a negocia şi a acţiona colectiv sunt recunoscute muncitorilor; dreptul de proprietate.
De menţionat că unele dintre drepturile pe care le-am enumerat până acum conţin o serie de prevederi specifice. Astfel, de pildă, art.14 la care ne-am referit, care consacră egalitatea cetăţenilor şi interzicerea discriminărilor, dispune că în Japonia titlurile nobiliare nu sunt recunosucte. Acelaşi text mai prevede că în cazul conferirii de distincţii, decoraţii etc., acestea nu pot fi însoţite de nici un fel de privilegiu. Se mai specifică, totodată, că decernarea de titluri de onoare nu este valabilă decât până la moartea celui care le deţine în prezent sau care va beneficia de ele în viitor.
Textul constituţional la care ne-am referit şi care prevede că orice cetăţean are dreptul inalienabil de a alege funcţionarii publici şi de a-i revoca, mai dispune totodată că "toţi funcţionarii publici sunt slujitorii totalităţii şi nu numai a unei secţiuni a naţiunii" (art.15 alin.2). La alegerea funcţionarilor publici, sufragiul universal al majorităţilor este garantat. Secretul votului este inalienabil în orice fel de alegeri, alegătorii nefiind responsabili de alegerea făcută, nici în public, nici în particular.
În Constituţia Japoniei se mai întâlnesc şi o serie de alte prevederi consacrate de convenţiile internaţionale, ca de pildă aceea că nimeni nu poate fi ţinut în sclavie, că sunt interzise tortura şi pedepsele cu cruzime.
Un număr important de drepturi sunt legate de activitatea judiciară. Dintre acestea menţionăm ideea că nimeni nu poate fi supus unor pedepse decât dacă sunt prevăzute de lege; nimeni nu poate fi lipsit de dreptul său de a fi judecat de un tribunal; nimeni nu poate fi arestat fără un mandat emis de o autoritate competentă; nimeni nu poate fi reţinut fără un temei legal; percheziţia trebuie efectuată numai pe baza unui mandat special emis de o autoritate competentă; dreptul acuzatului în procesul penal de a fi judecat fără întârziere de către un tribunal imparţial, în şedinţă publică; ideea că nimeni nu poate fi forţat să depună mărturie împotriva interesului său; principiul că nimeni nu poate să-şi angajeze responsabilitatea pentru un act care a fost licit în momentul îndeplinirii lui; ideea că oricine poate solicita despăgubiri din partea statului dacă a fost arestat sau deţinut şi declarat apoi nevinovat.
În legătură cu dreptul de proprietate reţine atenţia că acest drept "este definit de lege în conformitate cu bunul public". Totodată, este de menţionat şi prevederea care dispune că " proprietatea privată poate să fie destinată utilităţii publice sub condiţia unei indemnizări juste".
Mai sunt de menţionat, desigur, şi alte prevederi, ca de pildă aceea că exploatarea muncii copiilor este interzisă. Importante sunt şi prevederile constituţionale care dispun că "toţi cetăţenii sunt obligaţi să plătească impozitele prevăzute de lege".
Dieta
Potrivit Constituţiei Japoniei, Dieta este organul suprem al puterii de stat, fiind totodată şi singurul organ legislativ al statului. Consacrând sistemul bicameral, Constituţia Japoniei instituţionalizează cele două Camere ale Parlamentului, respectiv Camera reprezentanţilor şi Camera consilierilor. Ambele Camere sunt alcătuite din membri aleşi, care reprezintă naţiunea. Durata mandatului membrilor Camerei reprezentanţilor (480) este de patru ani, iar cea a Camerei consilierilor (247) este de şase ani, jumătate din numărul membrilor săi fiind reînnoit la fiecare trei ani. Nimeni nu poate să facă parte în acelaşi timp din ambele Camere.
Alegerile pentru Camera reprezentanţilor se desfăşoară în cadrul a 300 circumscripţii uninominale, în baza sistemului majoritar, şi 11 circumscripţii plurinominale, pe baza scrutinului proporţional, pe liste. Pentru Camera consilierilor există 47 circumscripţii plurinominale, metroplitane sau prefecturale, precum şi o circumscripţie naţională pentru restul locurilor. Votul are loc pe baza unui scrutin direct mixt.
Ca urmare a alegerilor din 11 septembrie 2005, Partidul Liberal Democrat deţine 296 de locuri în Camera Reprezentanţilor, în timp ce Partidul Democratic al Japoniei 113, Partidul Komei 31, restul de locuri în Parlament fiind atribuite altor partide mai mici, dar existând şi un număr de 18 deputaţi
independenţi.
In Camera Consilierilor, ca urmare a celor mai recente alegeri, Partidul Liberal Democrat are 115 locuri, Partidul Democrat al Japoniei 82, Partidul Noul Komeito 24, Partidul Comunist Japonez 9, Partidul Social-Democrat 5, alte partide 7.
Constituţia stabileşte o serie de prevederi generale comune altor constituţii democratice, ca de pildă imunitatea penală a membrilor Camerelor, ideea că membrii acestora nu răspund pentru afirmaţiile făcute în cadrul şedinţelor şi nici pentru votul pe care l-au exercitat; stabilirea unei indemnizaţii rezonabile pentru membrii Camerelor etc.
Dieta poate fi convocată în sesiune ordinară, odată pe an, dar şi în sesiune extraordinară, la solicitarea Cabinetului sau la cererea unei pătrimi din numărul membrilor Camerelor, situaţie care trebuie să determine Cabinetul să le convoace.
Fiecare dintre Camere lucrează valabil în prezenţa a cel puţin o treime din numărul membrilor ce le alcătuiesc. Votul se face, în fiecare Cameră, cu majoritatea absolută, cu excepţia situaţiilor în care ar exista ^prevederi contrare.
In cazul dizolvării Camerei reprezentanţilor, alegerile vor avea loc în termen de 40 de zile de la dizolvare, iar Dieta va trebui să fie convocată în termen de 30 de zile de la noile alegeri. Aşa, de pildă, la 27 septembrie 1996, primul-ministru Ryutaro Hashimoto a hotărât dizolvarea Parlamentului, iar noile alegeri pentru Camera reprezentanţilor au avut loc la 20 octombrie în acelaşi an, soldându-se cu victoria Partidului Liberal-Democrat, care a obţinut 239 de mandate, faţă de Noul Partid al Progresului (N.F.P.), condus de Ichiro Ozawa, care a obţinut 156, Partidul Democrat Japonez (D.P.J.) 52, Partidul Comunist (J.C.P.) 26, Partidul Democrat Social (S.D.P.J.) 15, Noul Partid Sakigake - 2, alte locuri revenind unor independenţi[8].
In situaţia în care Camera reprezentanţilor este dizolvată, Camera consilierilor îşi încetează activitatea în acelaşi timp. Cu toate acestea, Cabinetul va putea să solicite o reuniune de urgenţă a Camerei consilierilor, dacă necesităţile statului reclamă acest lucru. Măsurile luate în aceste condiţii de urgenţă vor deveni caduce dacă nu vor fi ratificate de Camera reprezentanţilor în termen de 10 zile de la deschiderea sesiunii următoare.
Fiecare dintre Camere îndeplineşte şi funcţia de judecător de contencios în ce priveşte calitatea de parlamentar. Pentru a pronunţa decăderea din calitatea de membru, aceasta trebuie să fie votată de o majoritate de cel puţin două treimi din membrii prezenţi.
Şedinţele celor două Camere sunt publice, dar ele nu vor avea acest caracter dacă o majoritate de două treimi sau mai mare a membrilor prezenţi hotărăsc acest lucru.
In ce priveşte proiectele sau propunerile de legi, acestea vor trebui să fie adoptate, în principiu, de ambele Camere. O prevedere importantă a Constituţiei (art.59) este aceea care dispune că un proiect sau o propunere de lege adoptată de Camera reprezentanţilor, care a fost respinsă de Camera consilierilor, va dobândi validitatea unei legi dacă el va fi adoptat din nou de Camera reprezentanţilor cu o majoritate de cel puţin două treimi din membrii prezenţi. Fără a se aduce prejudicii acestei prevederi, Constituţia mai dispune posibilitatea convocării de către Camera reprezentanţilor a unei Comisii mixte a celor două Camere. In situaţia în care Camera consilierilor nu se pronunţă într-un interval de 60 de zile asupra proiectului sau propunerii adoptate de Camera reprezentanţilor, care i-a transmis textul, Camera reprezentanţilor poate să o considere respinsă de cealaltă Cameră.
Proiectul de buget trebuie să fie prezentat cu prioritate în Camera reprezentanţilor. In probleme bugetare, decizia luată de Camera reprezentanţilor va prevala dacă cele două Camere nu se pun de acord pentru a organiza o comisie mixtă. Aceleaşi dispoziţii sunt aplicabile şi în situaţia tratatelor diplomatice.
Fiecare dintre cele două Camere poate proceda la efectuarea unor anchete, solicitând audierea unor martori şi prezentarea de documente. Primul ministru şi ceilalţi membri ai Cabinetului au acces, în orice
moment, la Camere pentru a lua cuvântul asupra unui subiect discutat, dar ei nu pot face parte din nici una din cele două Camere.
În cadrul Dietei este creat un Tribunal de acuzare, compus din membri ai celor două Camere, a cărui misiune este de a judeca demnitarii care sunt cercetaţi în vederea revocării lor.
Precizări importante cu privire la funcţionarea Parlamentului japonez (Dieta) le întâlnim şi în legea asupra Dietei[9]. Acest act normativ cuprinde 133 de articole şi o serie de articole adiţionale. Sunt precizate modalităţile în care se efectuază convocarea Dietei şi ceremonia inaugurală, sesiunile Dietei, birourile, membrii Dietei, comisiile şi comisarii, şedinţa, miniştrii şi delegaţii guvernului, întrebările, petiţiile, raporturile dintre cele două Camere, reuniunea urgentă a Camerei consilierilor, raporturile Camerelor cu poporul şi administraţia, prevederi legate de demisie, retragere, suplinire şi contenciosul calităţii, ordinea şi poliţia, disciplina, Tribunalul de acuzare, Biblioteca Naţională a Dietei, Direcţia legislativă şi Casa parlamentarilor, precum şi dispoziţii suplimentare.
Dintre toate aceste prevederi menţionăm în mod special unele dispoziţii legate de statutul parlamentarilor. Astfel, Legea asupra Dietei (art.33) prevede că în timpul sesiunilor nici un membru al vreunei Camere nu poate să fie arestat decât cu autorizarea Camerei din care face parte, cu excepţia cazului de flagrant delict pentru fapte comise în afara sediului Dietei. Pe de altă parte, Cabinetul nu poate să solicite autorizarea Camerei pentru arestarea unui membru al acesteia decât prezentându-i o copie a cererii pe care tribunalul sau judecătorul competent a adresat-o, împreună cu mandatul emis în acest scop. Cabinetul trebuie să prezinte preşedintelui Camerei respective, la începutul sesiunii, numele şi prenumele acelor membri care ar fi fost arestaţi înainte de deschiderea sesiunii. În cazul în care o hotărâre de prelungire a duratei detenţiei a fost pronunţată de către justiţie în timpul sesiunii faţă de un membru al Parlamentului care a fost arestat înainte de deschiderea sesiunii, Cabinetul trebuie să o facă cunoscută preşedintelui Camerei respective.
Pentru a lua iniţiativa de a cere eliberarea unui membru al Dietei, arestat înainte de deschiderea sesiunii, cel puţin 20 de parlamentari trebuie să adreseze Preşedintelui Camerei din care fac parte o solicitare motivată şi semnată.
Parlamentarii primesc o indemnizaţie al cărei cuantum nu poate fi inferior celui mai bun salariu pe care îl primesc funcţionarii publici de stat. Ei pot utiliza în mod gratuit căile ferate în timpul sesiunii. Ei mai primesc, în timpul sesiunilor, o indemnizaţie pentru cheltuielile efectuate.
În principiu, mandatul parlamentar este incompatibil cu cel al funcţionarilor publici, cu excepţia funcţiei de prim ministru, a miniştrilor, a Subsecretarului general al Cabinetului şi a Subdirectorului general al Oficului primului ministru, a Subsecretarilor de stat parlamentari şi a oricăror alte funcţii prevăzute de lege.
Câteva elemente specifice există şi în ceea ce priveşte procesul legislativ. Astfel, dacă un membru al Dietei doreşte să ia iniţiativa unei legi, această iniţiativă trebuie să fie sprijinită de cel puţin 20 de membri ai Camerei reprezentanţilor şi de cel puţin 10 membri ai Camerei consilierilor. În cazul propunerilor ce implică măsuri bugetare, o asemenea iniţiativă trebuie sprijinită de cel puţin 50 de parlamentari în Camera reprezentanţilor şi de cel puţin 20 din Camera consilierilor. Aceeaşi procedură se aplică şi în cazul moţiunilor de amendamente la proiectele de legi.
În ceea ce priveşte întrebările pe care le pot adresa parlamentarii, trebuie menţionat că potrivit prevederilor din Legea asupra Dietei, întrebarea nu se adresează direct, ci trebuie să fie mai întâi aprobată de preşedintele Camerei, căruia îi va fi prezentat textul rezumativ. Întrebările acceptate de preşedinte sunt transmise Cabinetului, care va fi obligat să răspundă în termen de 7 zile. Întrebările respinse, în legătură cu care se formulează contestaţii, vor trebui să fie supuse Camerelor.
Cât priveşte raporturile între cele două Camere ale Dietei, Legea nr.79 din 30 aprilie 1947 conţine prevederi detaliate. Este consacrată instituţia comisiilor mixte paritare, compuse din 10 comisari aleşi de către o Cameră şi 10 de către cealaltă, competente a soluţiona situaţiile în care există dezacorduri cu privire la proiectul de lege sau propunerea legislativă. Comisia adoptă textul cu o majoritate de două treimi a comisarilor prezenţi. Cu excepţia votării textului definitiv, comisia lucrează cu majoritate absolută, dar în acest caz votul preşedintelui este decisiv. Textele definitive adoptate de comisiile mixte sunt puse în discuţie în primul rând în cadrul Camerei care a solicitat reunirea comisiei. În cazul în care comisia mixtă nu adoptă un text comun, fiecare dintre cei doi preşedinţi trebuie să informeze Camera din care fac parte despre aceasta.
Alte reglementări cu privire la modul de lucru al comisiilor mixte vor putea fi stabilite prin decizia celor două Camere.
În privinţa raportului Camerelor cu electoratul şi administraţia, Legea asupra Dietei prevede că fiecare dintre cele două Camere poate să trimită pe membrii săi pentru a examina proiectul sau propunerea, sau pentru a efectua anchete. În cazul în care s-a cerut organelor administrative - sau altor organe - să prezinte rapoarte sau documentul este necesar pentru anchete, organele respective sunt obligate să se conformeze.
Demisia membrilor Dietei poate fi autorizată numai de fiecare Cameră, iar în intervalul dintre sesiuni - de preşedintele Camerei respective. Încetează de a fi membri ai Dietei persoanele care au pierdut dreptul de a fi eligibile.
O dispoziţie care mai trebuie menţionată, credem, este aceea care prevede că un Tribunal de acuzare, compus din parlamentari, va ancheta situaţia unor judecători împotriva cărora s-au formulat anumite acuzaţii şi care au fost trimişi în faţa unui asemenea organism de către o comisie de cercetare.
Trebuie menţionat că în Legea asupra Dietei este prevăzută, în mod special, instituirea Bibliotecii Naţionale a Dietei şi existenţa Direcţiei legislative.
Cabinetul
În conformitate cu prevederile Constituţiei Japoniei, puterea executivă este înfăptuită de Cabinetul ministerial. Cabinetul se compune, în virtutea prevederilor legale, din primul ministru - care este preşedintele Cabinetului - şi miniştri. Atât primul ministru, cât şi ceilalţi membri ai Cabinetului, trebuie să fie civili. Actualul prim-ministru al Japoniei este Junichiro Koizumi, care exercită această funcţie de la 26 aprilie 2001. Cabinetul este responsabil colectiv în faţa Dietei.
Primul ministru este desemnat de Dietă dintre membrii săi. În cazul în care cele două Camere iau hotărâri diferite în această problemă şi ele nu ajung la un acord, se organizează o comisie mixtă, în scopul concilierii celor două puncte de vedere. Dacă una dintre Camere - respectiv Camera consilierilor - nu se pronunţă cu privire la desemnarea primului ministru în timp de 10 zile de la hotărârea celeilalte Camere, (adăugându-se şi timpul de convocare a Dietei), hotărârea Camerei reprezentanţilor prevalează, fiind considerată hotărârea întregii Diete.
Primul ministru numeşte pe ceilalţi miniştri[10], pe care poate să îi şi revoce.
În cazul adoptării unei moţiuni de cenzură sau al refuzului de încredere din partea Camerei reprezentanţilor, se va produce demisia colectivă a Cabinetului, cu excepţia situaţiei în care s-ar fi hotărât dizolvarea acesteia într-un interval de 10 zile. În cazul absenţei primului ministru, sau în urma convocării Dietei ca urmare a alegerilor generale a membrilor Camerei reprezentanţilor, va avea loc demisia colectivă a Cabinetului. În aceste situaţii Cabinetul rămâne în funcţie până la desemnarea unui nou prim ministru.
Primul ministru prezintă proiectele de legi în faţa Dietei, în numele Cabinetului. El dă socoteală despre problemele generale naţionale şi internaţionale. De asemenea, el asigură în mod direct supravegherea tuturor ramurilor administraţiei.
In afară de problemele curente ale administraţiei, Cabinetul mai are şi următoarele misiuni:
să asigure în mod fidel executarea legilor şi să conducă treburile statului;
să rezolve problemele internaţionale;
să încheie tratate diplomatice; acestea trebuie să fie aprobate în prealabil, sau în cel mai rău caz ulterior, de către Dietă;
să administreze problemele ce privesc funcţionarii publici, în conformitate cu standardele prevăzute de lege;
să pregătească bugetul pentru a-l prezenta Dietei;
să emită decrete în vederea executării Constituţiei şi a regulilor de drept. Cu toate acestea, nici un decret nu poate conţine dispoziţii penale, afară de cazul în care legea îi deleagă această prerogativă în mod explicit;
să hotărască amnistia generală sau specială, diminuarea pedepselor, exonerarea de executarea lor, precum şi reabilitarea.
Constituţia Japoniei prevede că toate legile şi decretele trebuie să fie semnate de miniştrii de resort şi contrasemnate de primul ministru. Nici un ministru nu poate să fie urmărit în timpul duratei funcţiei sale, decât cu consimţământul primului ministru, fără însă ca prin aceasta să fie prejudiciat dreptul de urmărire.
Cabinetul ocupă o poziţie puternică în sistemul japonez. In fond, întotdeauna şeful partidului majoritar este cel care accede la funcţia de prim ministru. Deşi Cabinetul este responsabil în faţa Dietei, el fiind obligat să demisioneze într-o serie de situaţii care au fost deja arătate, şi numai dacă se adoptă o moţiune de cenzură împotriva lui de Camera reprezentanţilor, dacă se respinge o moţiune de încredere în Cabinet după prima convocare a Dietei după alegerile generale, precum şi în caz de vacanţă a postului de prim ministru. Pentru a contrabalansa această responsabilitate, Constituţia prevede, în logica parlamentarismului clasic, un drept de dizolvare la discreţia executivului. In mod formal, împăratul este învestit cu acest drept, dar întrucât el nu poate să-l exercite decât după avizul şi aprobarea Cabinetului, acesta este în fond cel care ia practic măsura dizolvării Dietei. După cum apreciază autorii Enciclopediei Universale, "Această decizie a intervenit frecvent după 1946 pentru aceleaşi motive, ca şi în Marea Britanie: era vorba cel mai adesea pentru majoritatea conservatoare de a profita de o conjunctură favorabilă pentru a-şi întări poziţia; dar putea fi vorba, de asemenea, pentru un prim ministru constrâns să demisioneze după un vot ostil, de a transforma ţara în judecător al diferendului care îl opune Camerelor"[11].
Putereajudecătorească
Puterea judecătorească aparţine Curţii Supreme, precum şi altor tribunale inferioare create prin lege. In Japonia nu pot fi create tribunale extraordinare. Judecătorii îşi exercită funcţiile potrivit conştiinţei lor, într-un mod independent, nefiind obligaţi să se supună decât Constituţiei şi legilor.
Curtea Supremă este învestită cu putere reglementară, pentru a stabili reguli în materie de procedură, de apărare, de disciplină interioară, de jurisdicţie şi administraţie a afacerilor judiciare.
Această putere reglementară poate fi delegată de Curtea Supremă unor tribunale inferioare, în ceea ce priveşte propriile lor probleme.
Membrii Ministerului Public sunt supuşi reglementărilor prevăzute de Curtea Supremă.
In ceea ce priveşte statutul judecătorilor, Constituţia precizează - în art.78 - că nici un judecător nu poate să fie revocat decât pe calea unei acuzări publice, afară de cazul când este declarat incapabil să- şi exercite funcţiile datorită unor impedimente de ordin fizic sau mental. Impotriva judecătorilor nu pot fi luate măsuri disciplinare de către autorităţile administrative.
Curtea Supremă a Japoniei se compune dintr-un preşedinte şi mai mulţi judecători, care sunt numiţi de către Cabinet. Judecătorii tribunalelor inferioare sunt numiţi de către Cabinet de pe o listă de persoane desemnate de Curtea Supremă, în timp ce numirea judecătorilor Curţii Supreme este supusă examenului naţional, cu prilejul primelor alegeri generale care urmează acestei desemnări. In timp ce durata mandatului judecătorilor Curţii Supreme nu este limitat, ei urmând să se retragă numai în momentul pensionării, durata funcţiei judecătorilor tribunalelor inferioare este de 10 ani, cu posibilitatea de a fi reînoită.
In sistemul japonez Curtea Supremă îndeplineşte şi atribuţiile de Curte Constituţională, având competenţa de a asigura controlul constituţionalităţii tuturor legilor, decretelor, regulamentelor şi actelor individuale (at.81).
Potrivit prevederilor Constituţiei, dezbaterea contradictorie şi pronunţarea sentinţei trebuie făcute în şedinţe publice. Există posibilitatea ca unele şedinţe de judecată să nu fie publice, dacăjudecătorii, în unanimitate, consideră că aceasta ar fi contrară ordinii publice şi bunelor moravuri. Dezbaterile contradictorii ale Curţii Supreme urmează a fi însă publicate dacă este vorba de delicte politice, de delicte de presă sau de drepturi fundamentale ale cetăţeanului, garantate de Constituţie.
Intr-un studiu consacrat sistemului de drept japonez, publicat în Enciclopedia Universală, se precizează că spre deosebire de judecătorii europeni, care urmăresc o soluţie tranşantă a unui conflict, în Japonia se caută mai curând pe cale judiciară soluţii de conciliere. Japonezii nu-şi manifestă preferinţa pentru un sistem tranşant, în care ar exista o persoană care să câştige şi una care să piardă. "Toată lumea sacrifică ceva pentru a restabili pacea, chiar judecătorul. Este idealul vieţii sociale de a nu da naştere unui conflict. Dacă din nefericire se produce unul, cei interesaţi trebuie să se străduiască să ajungă la un acord voluntar. Dacă acesta nu este posibil, o persoană aleasă de către cei interesaţi pentru a arbitra conflictul - inclusiv tribunalul - trebuie să încerce să-i reconcilieze, în măsura posibilului, în scopul de a ajunge la o soluţie «rotundă»; rotundul simbolizează la japonezi perfecţiunea, dulceaţa, armonia. Constrângerea este cea mai rea soluţie"[12].
Finanţele
In sistemul Constituţiei japoneze, Dieta este cea care dispune de probleme financiare. Stabilirea de noi impozite sau modificarea impozitelor în vigoare sunt determinate de lege. Cabinetul are obligaţia de a pregăti bugetul pentru fiecare exerciţiu, care va fi prezentat Dietei spre votare, după dezbateri. Cabinetul poate crea, cu autorizarea Dietei, un fond de rezervă pentru a contrabalansa insuficienţa imprevizibilă a creditului bugetar. El va putea chiar să cheltuiască acest fond de rezervă sub propria sa responsabilitate. Dar toate cheltuielile de fonduri, odată efectuate de către Cabinet, trebuie să fie aprobate ulterior de către Dietă.
Bunurile afectate familiei imperiale sunt de drept bunuri ale statului. Fondurile publice şi alte bunuri aparţinând de domeniul public nu pot fi afectate sau folosite pentru a facilita asociaţiile religioase sau instituţiile de caritate.
Verificarea conturilor se face de către Curtea de Conturi, raportul acesteia urmând a fi prezentat Dietei în anul bugetar ulterior.
Acordând o mare importanţă problemelor financiare, Constituţia prevede că, în legătură cu situaţia financiară a statului, Cabinetul va da socoteală Dietei şi naţiunii, în mod periodic şi cel puţin odată pe an.
Constituţia Japoniei dispune că organizarea şi administrarea colectivităţilor publice locale va fi înfăptuită potrivit principiului autonomiei locale.
Sunt create, în cadrul colectivităţilor publice locale, adunări cu scop deliberativ. Constituţia prevede că şefii colectivităţilor publice locale, membrii Adunărilor lor şi alţi agenţi stabiliţi de lege sunt aleşi în mod direct de către locuitorii colectivităţii interesate. Art.94 din Constituţie prevede dreptul colectivităţilor publice locale de a-şi administra bunurile, de a asigura gestiunea afacerilor şi de a exercita administraţia publică, putând să stabilească reglementări în cadrul consacrat prin lege.
O prevedere importantă este şi aceea din art.95, care dispune că Dieta nu poate să adopte o lege specială, aplicabilă unei singure colectivităţi publice locale, decât cu consimţământul majorităţii absolute a locuitorilor acesteia, exprimat în conformitate cu prevederile legii.
După cel de al doilea război mondial, în Japonia s-a produs o revoluţie totală în structurile administraţiei, atât pe planul repartiţiilor teritoriale, cât şi pe acela al autonomiei colectivităţilor. Japonia a fost împărţită, din punct de vedere administrativ, în provincii sau regiuni, corespunzând în linii mari celor patru insule principale şi predominanţei insulei centrale - Honshu. Fiecare dintre provincii a fost la rândul său împărţită în departamente sau prefecturi. În momentul de faţă există departamente ordinare, prefecturi urbane speciale, dar şi prefecturi care, deşi pe o vastă întindere, constituie un singur departament.
În ce priveşte comunele, organizarea acestora cunoaşte oraşele, târgurile şi satele, dar acestea sunt numai simple dezmembrăminte ale departamentelor.
Principalii administratori ai colectivităţilor locale (guvernatorii, prefecţii şi primarii) cumulează o dublă funcţie: de organe de stat şi de reprezentanţi ai intereselor colectivităţilor. În calitate de organe de stat ei sunt supuşi din punct de vedere juridic autorităţii miniştrilor de resort, dar desemnarea lor de către corpul electoral al circumscripţiei, în întregimea sa, le conferă o independenţă de "invidiat" faţă de puterea centrală. Ca autorităţi administrative locale ei pot edicta regulamente, bine înţeles în limita atribuţiilor respective. "Prin imitarea modelului american al principiului reprezentativ şi prin extinderea sa la toată administraţia locală, Japonia a sfărâmat în mod definitiv lanţurile care înăbuşiseră timp de secole viaţa sa comunală şi departamentală. Se poate nota aici, pe plan politic, că dacă în Dieta naţionalăjaponezii trimit de peste 30 de ani o majoritate conservatoare, ei au votat dimpotrivă, foarte adesea, în mod socialist, la alegerile locale"395.
3.6.29Revizuirea Constituţiei
În ce priveşte revizuirea Constituţiei, art.96 prevede că iniţiativa revizuirii trebuie aprobată de către Dietă, cu consimţământul majorităţii a cel puţin două treimi din parlamentarii ce fac parte din fiecare Cameră. Dacă o asemenea majoritate nu a fost obţinută, propunerea de revizuire este supusă referendumului, trebuind să obţină majoritatea absolută a sufragiului. Aprobarea revizuirii atrage promulgarea de către împărat, în numele naţiunii, şi încorporarea textului astfel modificat în cuprinsul Constituţiei.
OLegea supremă
În capitolul X al Constituţiei japoneze se precizează că drepturile fundamentale ale omului, care sunt garantate poporului japonez de către Constituţie, constituie rezultatul eforturilor umanităţii consacrate mult timp înfăptuirii libertăţii. Se mai precizează că aceste drepturi au fost atestate de o experienţă seculară şi că ele sunt acordate atât generaţiilor prezente cât şi celor viitoare, cu titlu de încredere, pentru a fi considerate etern inviolabile. În art.98 se mai precizează că întrucât Constituţia este
legea supremă a statului, toate legile, rgulamentele, ordonanţele şi celelalte acte ale Cabinetului care ar fi contrare dispoziţiilor constituţionale vor fi nule - total sau în parte. Constituţia mai prevede că tratatele diplomatice încheiate de Japonia, ca şi regulile general acceptate ale dreptului internaţional, trebuie să fie respectate cu fidelitate.
Obligaţia respectării Constituţiei incumbă în mod special împăratului sau regentului, miniştrilor, membrilor Dietei, judecătorilor şi tuturor funcţionarilor publici (art.99).
lDispoziţu suplimentare
Constituţia Japoniei prevede intrarea sa în vigoare la 6 luni după publicare. Se mai prevede că în situaţia în care Camera consilierilor nu ar fi constituită până în momentul intrării în vigoare a Constituţiei, Camera reprezentanţilor va putea să exercite toate puterile Dietei până în momentul când va fi constituită cealaltă Cameră (art.103).
Constituţia prevede că durata mandatului pentru jumătate din membrii Camerei consilierilor care vor fi aleşi la primele alegeri va fi de 3 ani.
O dispoziţie importantă este şi aceea care dispune că miniştrii, membrii Camerei reprezentanţilor, judecătorii şi toţi ceilalţi funcţionari publici care se găsesc în exerciţiu în momentul intrării în vigoare a Constituţiei, sau care exercită funcţii similare acestora, nu îşi pierd de plin drept poziţia, ca urmare a intrării în vigoare a Constituţiei, afară de cazul în care ar exista reglementări legale contrare.
Cu toate acestea, dacă succesorii lor vor fi numiţi sau aleşi în termenii Constituţiei, ei îşi vor pierde poziţia de plin drept.
* * *
Ţară cu bogate tradiţii, beneficiind de un puternic potenţial economic, Japonia s-a impus pe arena mondială prin perseverenţa, hărnicia şi ingeniozitatea locuitorilor săi, prin receptivitatea faţă de nou, de tehnologia modernă, domeniu în care a dobândit - de altfel - o poziţie de vârf.
Noile generaţii, care nu au nimic comun cu războaiele purtate în trecut, doresc o restabilire deplină a prestigiului ţării, eliminarea oricăror vestigii ale celui de al doilea război mondial, în urma căruia Japonia a dobândit statutul de "ţară învinsă". Se vorbeşte tot mai insistent despre obţinerea de către Japonia a statutului de membru permanent al Consiliului de Securitate al O.N.U., ca şi despre revizuirea Constituţiei Japoniei.
Intr-o remarcabilă lucrare consacrată Japoniei, "Din Carpaţi până în Fuji", semnată de dr.Mihai Epure, sunt înfăţişate argumentele aduse de jurişti şi comentatori politici în sprijinul (sau împotriva) revizuirii art.9 din Constituţia Japoniei. Se arată, în mod cât se poate de judicios, că prevederile art.9 ("renunţarea la război") nu au fost niciodată interpretate ca fiind de natură a obstacula participarea Japoniei la operaţiunile O.N.U. de menţinere a păcii şi nici de a pune în discuţie existenţa forţelor militare de autoapărare a Japoniei[13]
[1] Pentru istoria vieţii politice şi de stat a Japoniei a se vedea Horia C.Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Statele lumii de la A la Z, ediţia 8-a, Editura Meronia, Bucureşti, 2002, pag.399; Constantin Vlad, Japonia. Introducere în istorie, cultură, civilizaţie, Editura Fundaţiei "România de mâine", Bucureşti, 1998, pag.17; Mihai Epure, Ikebana de Gânduri, Editura pentru turism, Bucureşti, 1991, pag.130; Idem, Din Carpaţi până la Fuji, Editura Cartega în colaborare du Editura Niponica, Bucureşti, 2000, pag.329; Encyclopedia Universalis, vol.12, pag.909; The New Encyclopedia Britannica, vol.22, pag.276.
[2] The New Encyclopedia Britannica, vol.22, pag.299.
[3] Ibidem; Encyclopedia Universalis, vol.12, pag.932.
[4] Encyclopedia Universalis, vol.12, pag.944.
[5] Ibidem, loc.cit.
[6] Art.1 din Constituţie.
[7] Bundestag Allemand. Organisation, http://www.bundestag.de/htdocs-f/orga/02debelec/02com.html. A se vedea şi Tudor Drăganu, O problemă veche, dar întotdeauna nouă a dreptului electoral: scrutinul uninominal sau cel de listă?,
în "Fiat Justiţia", Cluj-Napoca, 1997, nr.1, pag.32.
[8] Union Interparlementaire, Chronique des elections parlementaires, vol.30, juillet 1995-decembre 1996, pag.161. 474
[9] Legea nr.79 din 30 aprilie 1947.
[10] De menţionat că în Japonia membrii Cabinetului pot fi în acelaşi timp deputaţi sau membri ai Camerei Consilierilor. Astfel, în actualul Cabinet Koizumi, ministrul Justiţiei Mayumi Moriyama este membru al Camerei Reprezentanţilor, ministrul pentru terenuri, infrastructură şi transport; Chikage Ogi este membru al Camerei Consilierilor, dar ministrul afacerilor externe, Yoriko Kawaguchi nu face parte din Parlament. Premierul însuşi este membru al Camerei Reprezentanţilor http://www.Kantei.go.ip/foreign/koizumidaijin/010426/index e .thml
[11] Encyclopedia Universalis... , pag.946.
[12] Idem, p.954. 478
[13] Mihai Epure, Din Carpaţi până la Fuji, pag.308 şi urm. 480