Date istorice
În antichitate, teritoriul Olandei de azi a fost locuit de batavi şi de alte triburi, fiind ocupat apoi parţial de romani, franci şi saxoni. În Evul Mediu, Olanda de azi, Belgia, Luxemburgul şi Nord Estul Franţei alcătuiau o regiune istorică denumită generic "Ţările de Jos"[1].
În 1568 s-a produs o răscoală împotriva regelui Filip al II-lea al Spaniei, care guverna prin mijloace opresive. Printre liderii răscoalei antispaniole erau Wilhelm, prinţ de Orania, fiul său Maurice şi Frederick Henry. Ca o consecinţă a succesului revoltei, se stabileşte o confederaţie în Nordul teritoriului, "Provinciile Unite", care nu mai recunoştea dominaţia spaniolă. Părţile de Sud ale "Ţărilor de Jos", Belgia şi Luxemburgul, au fost recucerite de spanioli, dar Nordul şi-a păstrat independenţa. În 1648 Provinciile Unite au fost recunoscute ca independente prin Tratatul de la Westphalia. A urmat o lungă luptă politică între "orangişti", partid popular care dorea o centralizare a ţării sub conducerea prinţului de Orania, şi grupările oligarhice de dreapta, care au reuşit temporar să obţină controlul, între 1650-1672[2].
În pofida lungului război de independenţă, poporul olandez a găsit resursele necesare pentru a-şi afirma aptitudinile pentru artă, ştiinţă şi comerţ, întemeind un imperiu în Indiile de răsărit şi de apus. Cuceririle coloniale ale Olandei au provocat însă mai multe conflicte cu Anglia şi cu Franţa.
În secolul XVIII, Olanda nu mai este considerată o mare putere colonială. Revoluţia franceză a avut ecouri pozitive în Olanda, unde în 1795 a fost creată o Republică batavă. În 1806, Napoleon l-a numit pe fratele său Ludovic ca rege al Olandei, dar între 1810-1813 a anexat Olanda teritoriului Franţei. Congresul de la Viena din 1815 a recunoscut independenţa Olandei de Nord şi de Sud într-un singur regat condus de regele William I (fiul prinţului William al V-lea de Orania), însă Sudul s-a desprins în 1830 şi a creat regatul Belgiei.
În timpul regilor Wiiliam I, William al II-lea şi William al III-lea şi al reginei Wilhelmina (1890-1948), Olanda a dus o politică de strictă independenţă. În 1940 ea a fost însă ocupată de către Germania, ceea ce a determinat-o ca după terminarea celui de al doilea război mondial să adopte o politică activă de integrare în N.A.T.O. şi organizaţiile occidentale.
3.7.2.2. Organizarea constituţională
Constituţia actuală a Olandei datează din 17 februarie 1983. Ea cuprinde 142 articole, 29 de dispoziţii tranzitorii şi o anexă, care specifică acele articole ale Constituţiei, în forma sa din 1972, care rămân în vigoare în mod provizoriu[3].
Constituţia Olandei urmează o structură modernă: drepturile fundamentale, guvernul, statele generale, Consiliul de Stat, Camera generală de conturi şi organismele consultative permanente, legislaţia şi administraţia, justiţia, provinciile, comunele, wateringurile şi alte organisme publice.
Prevederile Constituţiei Olandei sunt, în general, asemănătoare celor ale altor ţări care au optat pentru forma monarhică de guvernământ. Actuala regină a Olandei este Beatrix (Beatrice) Wilhelmina Armgard, care a preluat tronul la 30 aprilie 1980, după ce mama sa Juliana (pe atunci în vârstă de 70 de ani) a abdicat în favoarea sa.
În art.24 şi urm. sunt enunţate o serie de prevederi în legătură cu succesiunea la tron, abdicarea suveranului, condiţiile în care acesta se poate căsători, circumstanţele excepţionale în care unele persoane pot fi excluse de la succesiunea tronului, cazul morţii reginei fără a avea moştenitori etc.
În ce priveşte puterea executivă, aceasta aparţine reginei şi miniştrilor, cu deosebirea că regina nu este responsabilă pentru actele sale, iar miniştrii sunt responsabili pentru actele lor. Atât primul ministru cât şi ceilalţi miniştri sunt numiţi şi revocaţi prin decret regal.
Miniştrii alcătuiesc împreună Consiliul de Miniştri, care este prezidat de primul ministru (remarcăm o deosebire faţă de Constituţia Danemarcei, care recunoaşte reginei dreptul de a prezida şedinţele Consiliului de Miniştri).
Prim-ministru al Olandei este Wim Kok, al cărui partid - Partidul Muncii, a obţinut în alegerile de la 6 mai 1998 - 28% din sufragii, fiind cea mai puternică forţă politică din Parlament.
Legile şi decretele sunt semnate de regină şi contrasemnate de primul ministru sau de miniştri.
Olanda păstrează sistemul parlamentar bicameral, cele două Camere alcătuind împreună "Statele generale", care reprezintă întregul popor olandez.
Cele două Camere ale Statelor generale sunt: a doua Cameră (sau Camera inferioară, similară Camerei Deputaţilor), cuprinzând 150 de deputaţi aleşi prin vot direct, şi prima Cameră (similară Senatului) care cuprinde 75 de senatori.
Ambele Camere sunt alese pe o perioadă de patru ani, pe baza sistemului reprezentării proporţionale, prin vot secret. Senatorii sunt însă aleşi de către adunările provinciale[4].
Potrivit Constituţiei olandeze, nimeni nu poate fi în acelaşi timp deputat şi senator, dar nici un membru al statelor generale nu poate să fie ministru, secretar de stat, membru al Consiliului de Stat, al Camerei generale de conturi ori membru al Curţii Supreme, procuror general sau Avocat general pe lângă această Curte.
Camerele funcţionează şi îşi ţin şedinţele în mod separat, afară de cazurile în care sunt reunite pentru situaţii speciale. Deciziile lor se iau cu majoritate de voturi, fiind interzis mandatul imperativ. În cadrul şedinţelor, miniştrii şi secretarii de stat ocupă în sălile de şedinţă locuri separate de parlamentari şi răspund în scris sau oral întrebărilor sau cererilor de informaţii care li se adresează. Ei au acces la toate şedinţele şi pot participa la deliberări. Membrii Statelor generale, miniştrii, secretarii de stat şi alte persoane care participă la deliberări nu pot să fie acţionaţi în justiţie pentru cuvântările rostite în cadrul şedinţelor Statelor generale sau al comisiilor permanente, sau pentru ceea ce au comunicat acestora în scris.
În Olanda există instituţia Consiliului de Stat, acesta fiind un organism consultativ prezidat de regină, care este consultat asupra proiectelor de legi, a reglementărilor din administraţia publică, precum şi asupra proiectelor de aprobare a unor tratate de către Statele generale. Membrii Consiliului de Stat sunt numiţi pe viaţă, prin decret regal, dar ei se pot retrage din această funcţie, la cerere, în cazul în care au atins o anumită vârstă.
O poziţie similară o au membrii Camerei generale de conturi, care sunt, de asemenea, numiţi pe viaţă. Scopul acestei instituţii este de a analiza veniturile şi cheltuielile statului. Membrii Camerei de conturi pot fi suspendaţi sau destituiţi de către Curtea Supremă, în anumite situaţii specificate de lege.
În ceea ce priveşte procedura legislativă, Constituţia Olandei precizează că proiectele de legi pot fi iniţiate de către regină în numnele său sau de cea de a doua Cameră (inferioară) a Statelor generale. Din momentul în care proiectul de lege este adoptat de Camera inferioară, el este transmis primei Camere. În momentul în care proiectul de lege a fost adoptat de ambele Camere, el este sancţionat de către regină.
În ce priveşte tratatele internaţionale, Constituţia Olandei cuprinde o prevedere de principiu potrivit căreia "Guvernul favorizează dezvoltarea ordinii juridice internaţionale" (art.90). În cazul în care un tratat cuprinde dispoziţii care derogă sau contravin Constituţiei, Camerele urmează să-şi dea acordul pentru aprobarea lor, cu o majoritate de cel puţin două treimi din voturile exprimate.
Pe de altă parte, este de remarcat că există în Constituţia olandeză un text (art.94) care prevede că dispoziţiile legale în vigoare pe cuprinsul regatului nu vor putea să-şi producă efectele dacă aplicarea lor nu este compatibilă cu prevederile tratatelor sau hotărârilor organizaţiilor internaţionale care angajează Regatul.
Ca şi în Danemarca, Constituţia Olandei prevede că declaraţia de război nu se poate face decât cu autorizarea prealabilă a Statelor generale.
Dintre dispoziţiile referitoare la justiţie, menţionăm art.114, care prevede în mod expres că pedeapsa cu moartea nu poate fi aplicată. Organizarea judecătorească a Olandei cuprinde un sistem de instanţe în fruntea cărora se află Curtea Supremă, ai cărei membri sunt numiţi pe viaţă prin decret regal.
În ceea ce priveşte organizarea administrativă, Constituţia Olandei recunoaşte o largă autonomie organelor locale, provinciile dispunând fiecare de adunări provinciale care acţionează în cadrul competenţei lor. De asemenea, atribuţii corespunzătoare revin şi consiliilor municipale. Adunările provinciale şi consiliile municipale sunt alese pe o perioadă de patru ani. Comisarii regelui şi primarii sunt numiţi prin decret regal. Deciziile organelor locale pot fi anulate prin decret regal, însă numai dacă sunt contrare intereselor generale. Există şi posibilitatea unor măsuri în cazul carenţei organelor administrative faţă de îndeplinirea atribuţiilor lor. Anumite impozite pot fi percepute şi de administraţiile provinciale şi comunale, prin lege stabilindu-se reglementarea raporturilor financiare între administraţia locală şi cea centrală.
[1] Horia C.Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Statele lumii de la A la Z, ediţia 8-a, Editura Meronia, Bucureşti, 2002, pag.422; Piet Akkermans, Flora Goudappel, Le régime politique des Pays-Bas, în Les régimes politiques des pays de l’U.E. et de la Roumanie, sous la direction de Genoveva Vrabie, Regia Autonomă „Monitorul Oficial“, Bucureşti, 2002, p. 339 şi urm.
[2] Webster's New World Encyclopedia, College edition, Prentice Hall, General References, New York, 1993, pag.748.
[3] La Constitution du Royaume des Pays-Bas, Octobre 1989, Publication du Ministère de l'Intérieur, réalisée par la division des Affaires constitutionnelles et de la législation de ce ministère en collaboration avec les services linguistiques du Ministère des Affaires Etrangères.
[4] În Olanda, după cel de al doilea război mondial şi-au desfăşurat activitatea un număr mare de partide politice, între care s-au împărţit voturile alegătorilor, astfel încât majoritatea Cabinetelor ministeriale postbelice au fost, de fapt, guverne de coaliţie. După alegerile legislative din 6 mai 1998, Partidul Muncii (29% din voturi) s-a detaşat net de celelalte forţe politice.