Istoric şi organizare politică
Portugalia are o istorie străveche. În secolele II-I î.Chr., triburile iberice ale lusitanilor au fost supuse dominaţiei romane. Devenită provincie a Imperiului Roman, Lusitania a fost cucerită în sec.V d.Chr. de triburile germanice ale suevilor, în sec.VI de către vizigoţi, iar în anii 711-718 a trecut sub
stăpânire arabă[1].
Ca urmare a "Reconquistei" (sec.IX-XIII), pe teritoriul eliberat de sub dominaţia arabă se constituie comitatul Portugaliei, vasal Regatului Leon, care în 1139 devine Regatul Independent Portughez. Alfons I lasă - la moartea sa - un regat de două ori mai mare decât cel pe care l-a moştenit. El cucereşte la 1147 Santarem şi, în acelaşi an, Lisabona (Lisboa). În 1249 este recucerită provincia sudică Algarve, ultima porţiune de teritoriu aflată sub stăpânire arabă, iar în 1267 este trasată graniţa de astăzi a Portugaliei cu Spania.
Odată musulmanii alungaţi către Africa, regii portughezi încep un război de cucerire a ţărmurilor marocane. Portughezii redescoperă Madeira, între 1419 şi 1425, şi ating Azorele în 1427. În 1436 ei încep colonizarea viitoarei provincii Rio de Oro.
Insulele Capului Verde, descoperite în 1456, servesc portughezilor ca bază pentru viitoarele cuceriri. În 1428 ei se aşază pe Coasta Sao Jorge de Mina (care astăzi aparţine Ghanei), de unde controlează tot comerţul cu metale preţioase pe coastele africane. Portughezii îşi continuă expansiunea şi ating succesiv Congo (Zair), Angola (1481), iar Bartolomeo Diaz ajunge la Capul Furtunilor (Capul Bunei Speranţe), în timp ce Vasco da Gama descoperă drumul maritim spre India.
În sec.XV şi începutul sec.XVI, Portugalia devine o mare putere maritimă, edificând bazele unui imperiu colonial care cuprindea Insulele Capului Verde, Angola, Mozambic, Arabia de Sud, coasta Ocidentală a Indiei, Peninsula Malacca, Ceylon şi Brazilia. Apogeul expansiunii teritoriale a Portugaliei, precum şi al dezvoltării economice şi culturale, este atins în timpul regelui Manuel I (14951521). Administraţia imperiului era încredinţată unor vice-regi, guvernatori generali şi guvernatori. Guvernatorii erau asistaţi de ouvidores ("auditori", adică judecători), provedores (intendenţi de finanţe), precum şi de alţi funcţionari importanţi[2].
La jumătatea secolului al XVI-lea Portugalia începe să-şi piardă statutul de mare putere maritimă. In sec.XVII-XVIII cea mai mare parte a imperiului colonial portughez este cucerită de Olanda şi Anglia. Intre 1580-1640 Portugalia se află sub dominaţia spaniolă, căreia i se pune capăt printr-o insurecţie populară. Independenţa Portugaliei este însă recunoscută de Spania numai în 1668.
Pierderea statutului internaţional de mare putere al Portugaliei nu poate fi oprită nici de reformele regelui Jose I de Braganga (1750-1777), nici de instaurarea monarhiei constituţionale (1822). Urmează o perioadă de mari confruntări între republicani şi monarhişti. Abolirea monarhiei şi proclamarea republicii nu temperează decât pentru scurt timp disputele dintre forţele politice interne, care vor continua.
Lovitura de stat militară din 28 mai 1926 pune capăt regimului republican parlamentar şi instaurează dictatura. Şef al Guvernului devine Antonio de Oliveira Salazar, care impune, în 1933, o constituţie de tip fascist. Portugalia este proclamată "republică unitară şi corporatistă". "Noul stat" (Estado Novo) dispune de o Adunare Naţională, cu deputaţi aleşi "în bloc" pe o singură listă, pe o durată de patru ani, şi o Cameră corporatistă, cuprinzând reprezentanţii diverselor profesiuni şi ocupaţii. Relaţiile de muncă erau controlate de Guvern, grevele fiind interzise. Partidele politice erau, de asemenea, interzise; singura organizaţie legală era "Uniunea Naţională"[3].
In timpul războiului civil din Spania, Portugalia îl sprijină pe generalul Franco, dar menţine o neutralitate (favorabilă britanicilor) în timpul celui de al doilea război mondial.
După cel de al doilea război mondial, Portugalia este confruntată cu numeroase probleme legate mai ales de politica sa colonială. Recrudescenţa mişcărilor de eliberare naţională provoacă serioase dificultăţi guvernului Salazar, care devine din ce în ce mai izolat pe plan internaţional. La acestea se adaugă inflaţia şi scăderea procentului de creştere economică. Inlocuirea lui Salazar (bolnav) din fruntea Guvernului, cu profesorul Marcelo Caetano, nu aduce nici un fel de schimbări în politica regimului, care devine din ce în ce mai nepopular.
La 25 aprilie 1974 are loc o insurecţie militară cunoscută sub denumirea de "revoluţia garoafelor roşii", condusă de ofiţeri patrioţi. Americo Tmas este înlăturat din funcţia de preşedinte şi Marcelo Caetano din cea de prim ministru. Puterea este preluată de o Juntă de Salvare Naţională, care îl instalează la conducerea ţării pe generalul Antonio de Spinola. Noul regim desfiinţează cenzura, forţele paramilitare şi poliţia secretă. Preşedintele Spinola, care se opune acordării independenţei coloniilor portugheze fără un referendum prealabil, demisionează în septembrie 1974. In martie 1975 el încearcă să organizeze o contralovitură de stat, dar aceasta eşuează şi este obligat să ia drumul exilului. Aflată sub controlul elementelor de stânga, Mişcarea Forţelor Armate se transformă în "Consiliul Revoluţiei", organ de conducere a ţării, sprijinit de şase partide politice. Alegerile din aprilie 1975 înregistrează un procent de participare de 92%, cel mai important până atunci în ţările Europei Occidentale. Revoluţia nu are însă numai urmări pozitive; decolonizarea provoacă reîntoarcerea în metropolă a unui număr de aproape un milion de portughezi care trăiau în colonii, ceea ce va crea guvernului serioase probleme.
In 1975 Guvernul naţionalizează băncile, transportul, industria grea şi mijloacele de informare de masă. Alegerile desfăşurate în aprilie 1976 nu se soldează cu majoritatea clară a unui partid. Liderul socialist Mario Soares formează un guvern minoritar. La preşedinţia Republicii este ales cu 61,5% din numărul de voturi generalul Antonio Fomalho Eanes, care prevenise o lovitură militară de stânga, în
Perioada 1975-1976 este o perioadă de tranziţie, care permite trecerea progresivă la un regim parlamentar. Organismele militare din perioada revoluţiei "Mişcarea Forţelor Armate", "Consiliul Revoluţiei", "Comandamentul operaţional continental - COPCON" sunt dizolvate, iar Guvernul îşi reia controlul deciziilor politice şi administrative. Constituţia din aprilie 1976 realizează un echilibru între opţiunea pentru democraţie parlamentară şi sistemul de guvernământ semi-prezidenţial. Se instituie o
Adunare aleasă prin sufragiu universal, potrivit sistemului reprezentării proporţionale. În 1986, Portugalia este admisă în Uniunea Europeană. Actualul şef al statului este Jorge Fernando Branco de Sampaio (ales la 9 martie 1996), iar prim-ministru, Antonio Guterres (12 octombrie 1995).
Actualul preşedinte al Portugaliei, Anibal Cavaco Silva, care îi succede lui Jorge Sampaio. El a fost ales la 22 ianuarie 2006, cu 50,6% din voturi. Cavaco Silva este primul preşedinte de Centru Dreapta al Portugaliei şi al doilea prim ministru portughez care este ales preşedinte (după Mario Soares). Primul ministru al Portugaliei este socialistul Jose Socrates (de la 12 martie 2005).
Analiza principalelor prevederi ale Constituţiei Republicii Portugheze din 25 aprilie 1976
Constituţia Republicii Portugheze, adoptată de către Adunarea Constituantă la 2 aprilie 1976 şi intrată în vigoare în ziua de 25 aprilie 1976, cuprinde 298 articole.
Preambulul Constituţiei precizează că "La 25 aprilie 1974, Mişcarea Forţelor Armate, încununând rezistenţa îndelungată a poporului portughez şi exprimând sentimentele sale profunde, a răsturnat regimul fascist.
Eliberarea Portugaliei de dictatură, opresiune şi colonizare a reprezentat o transformare revoluţionară şi începutul unei schimbări istorice în societatea portugheză.
Revoluţia a redat portughezilor drepturile şi libertăţile fundamentale. Reprezentanţii poporului, exercitând aceste drepturi şi libertăţi, s-au reunit pentru a elabora o Constituţie care să corespundă aspiraţiilor ţării.
Adunarea Constituantă afirmă hotărârea poporului portughez de a apăra independenţa naţională, de a asigura drepturile fundamentale ale cetăţenilor, de a stabili principiile de bază ale democraţiei, de a asigura primatul statului de drept democratic şi de a deschide calea spre o societate socialistă, respectând voinţa poporului portughez şi urmărind construirea unei ţări libere, mai drepte şi mai frăţeşti".
Principiilefundamentale
Înscrise într-un capitol distinct, imediat după preambulul Constituţiei dar înainte de prima parte a acesteia - consacrată drepturilor şi datoriilor fundamentale - "Principiile fundamentale" însumează de fapt o serie de reguli esenţiale de organizare politică, definitorii pentru caracterul noii puteri politice revoluţionare stabilită după "Revoluţia garoafelor roşii".
Important de a fi semnalate ni se par a fi, în special, prevederile următoare:
-Portugalia este o republică suverană, bazată pe demnitatea persoanei umane şi pe voinţa populară şi angajată în construirea unei societăţi libere, drepte şi solide (art.1);
-Republica Portugheză este un stat de drept democratic, bazat pe suveranitatea poporului, pe pluralismul de exprimare şi de organizare politică, democratică şi pe respectul şi garantarea exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, care au drept scop realizarea democraţiei economice, sociale şi culturale şi adâncirea democraţiei participative (art.2);
-normele şi principiile de drept internaţional general sau comun fac parte integrantă din dreptul portughez (art.8 pct. 1);
-normele cuprinse în convenţiile internaţionale ratificate sau aprobate în mod regulamentar intră în
vigoare în ordinea internă după publicarea lor oficială şi în măsura în care angajează statul din punct de vedere internaţional (art.8 pct.2);
-normele emanate de la organele competente ale organizaţiilor internaţionale din care face parte Portugalia intră direct în ordinea internă, dacă se stabileşte în acest sens prin tratatele de constituire respective (art.8 pct.3);
La cele de mai sus se poate adăuga:
-înscrierea, printre obiectivele fundamentale ale statului, a unor idei esenţiale pentru garantarea principiilor statului de drept şi apărarea drepturilor cetăţenilor, protejarea bunăstării şi calităţii vieţii populaţiei, precum şi apărarea patrimoniului cultural (art.9);
-consacrarea expresă a ideii că partidele concură la organizarea şi exprimarea voinţei populare, respectând principiile independenţei naţionale şi ale democraţiei politice (art.10).
Drepturile şi îndatoririle fundamentale
Similară prin enumerarea drepturilor şi îndatoririlor cu capitolele corespunzătoare din alte constituţii moderne, partea I-a din Constituţia Portugheză aduce totuşi o serie de elemente de noutate. Dintre acestea menţionăm:
-posibilitatea de a se acorda străinilor care locuiesc pe teritoriul portughez, în condiţii de reciprocitate, capacitatea electorală pentru alegerea membrilor organelor locale (art.15 pct.4); -răspunderea civilă solidară a statului şi a celorlalte instituţii publice cu titularii organelor de stat, funcţionarii sau agenţii lor, pentru acţiunile sau omisiunile lor, din care rezultă violarea drepturilor, libertăţilor şi garanţiilor sau daune pentru alţii (art.22);
-partidele politice şi organizaţiile sindicale, profesionale şi reprezentative din activitatea economică au dreptul, coform reprezentativităţii lor şi criteriilor obiective definite prin lege, la timp de antenă din serviciul de radio şi televiziune (art.40 pct.1);
-libertatea creaţiei intelectuale, artistice şi ştiinţifice, implicând totodată şi "dreptul la invenţie, la producerea şi la răspândirea operei ştiinţifice, literare sau artistice, incluzând protecţia legală a drepturilor de autor" (art.42);
-libertatea de a-şi alege profesia sau genul de muncă "în afară de restricţiile legale impuse de interesul colectiv sau inerente propriei capacităţi" (art.47 pct.1);
-dreptul de securitatea serviciului, "fiind interzisă concedierea fără justă cauză sau din motive politice sau ideologice" (art.53);
-dreptul consumatorilor "la calitatea bunurilor şi serviciilor consumate, la formare şi informare, la protecţia sănătăţii, a securităţii şi a intereselor lor economice, ca şi la repararea daunelor" (art.60);
-dreptul la securitatea socială (art.63 pct.1);
-dreptul, pentru fiecare cetăţean şi familia acestuia, "la locuinţă de dimensiuni adecvate, în condiţii de igienă şi confort, care să asigure intimitatea personală şi caracterul privat al familiei"
(art.65 pct.1).
Preşedintele Republicii
Instituind un sistem semiprezidenţial, Constituţia Republicii Portugheze prevede alegerea
preşedintelui prin vot direct şi popular; se prevăd totodată şi anumite limitări ale puterii prezidenţiale, precum şi un mecanism de responsabilitate a şefului statului.
Articolul 123 din Constituţie dispune că "Preşedintele Republicii reprezintă Republica
Portugheză, garantează independenţa naţională, unitatea statului şi funcţionarea
reglementară a instituţiilor democratice şi este, totodată, Comandantul Suprem al Forţelor
Armate".
Candidaturile pentru postul de Preşedinte al Republicii pot fi propuse de minim 7.500 şi maximum 15.000 de alegători. Candidaturile trebuie să fie prezentate, cu 30 de zile înainte de data stabilită pentru alegeri, Tribunalului Constituţional.
Preşedinte urmează a fi ales candidatul care obţine mai mult de jumătate din voturile exprimate valabil. Dacă o asemenea maj oritate nu va fi obţinută la primul tur de scrutin, votul se va repeta în a 21- a zi de la primele alegeri, cu participarea numai a primilor doi candidaţi clasaţi, fiind ales cel care va obţine numărul cel mai mare de voturi.
Mandatul Preşedintelui este de cinci ani; el va fi învestit în faţa Adunării Republicii. Preşedintele răspunde penal în faţa Tribunalului Suprem de Justiţie dacă Adunarea Republicii, cu o majoritate de două treimi, hotărăşte trimiterea sa în judecată. In lipsa Preşedintelui, atribuţiunile acestuia sunt îndeplinite de Preşedintele Adunării Republicii.
Atribuţiile Preşedintelui Republicii sunt similare celor pe care preşedintele republicii le îndeplineşte în alte republici semiprezidenţiale. De menţionat este însă şi faptul că el îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat, organ politic consultativ care dispune totuşi de o serie de atribuţiuni importante - ca de pildă aceea de a se pronunţa asupra dizolvării Adunării Republicii şi a organului de guvernare proprie din regiunile autonome, asupra declaraţiei de război şi de încheiere a păcii, precum şi în cazul demiterii guvernului "dacă acest lucru este necesar pentru asigurarea funcţionării normale a instituţiilor democratice" (pct.2, art.198).
Adunarea Republicii
După "Revoluţia garoafelor roşii", Portugalia a adoptat sistemul parlamentar monocameral.
Adunarea Republicii constituie adunarea reprezentativă a tuturor cetăţenilor portughezi, cuprinzând un număr de 230 de deputaţi aleşi pe circumscripţii, potrivit prevederilor Legii electorale, dintre care patru deputaţi reprezintă portughezii rezidenţi în străinătate. Repartiţia deputaţilor pe partide este următoarea: Partidul Socialist (P.S.) - 112, Partidul Social-Democrat (P.S.D.) - 88, Partidul Popular (P.P.
- fost creştin-democrat) - 15, Coaliţia democratică (C.D.U.) - 15. Dintre cei 230 deputaţi, 30 sunt femei[4].
O importantă prevedere este înscrisă în alineatul 3 al articolului 152 din Constituţie, care prevede că "Deputaţii reprezintă ţara şi nu circumscripţiile în care au fost aleşi".
Deputaţii sunt aleşi potrivit sistemului reprezentării proporţionale şi metodei Hondt.
De remarcat este dispoziţia cuprinsă în art.157 din Constituţie, care prevede incompatibilitatea temporară între calitatea de deputat şi funcţia de ministru, pe timpul în care un deputat îndeplineşte această calitate el fiind înlocuit de supleantul său.
Deputaţii pot prezenta proiecte pentru revizuirea Constituţiei, proiecte de legi sau rezoluţii şi propuneri de hotărâri, pot să interpeleze Guvernul asupra oricăruia dintre actele sale sau ale administraţiei
publice, să ceară şi să obţină de la Guvern sau de la organele oricărei instituţii publice elementele, informaţiile şi publicaţiile oficiale pe care le consideră utile pentru exercitarea mandatului lor. De asemenea, ei pot să solicite constituirea unor comisii parlamentare de anchetă (art.159).
Deputaţii nu răspund civil, penal sau disciplinar pentru voturile şi opiniile exprimate în exercitarea funcţiilor lor. Ei nu pot fi reţinuţi sau arestaţi fără autorizarea Adunării Republicii, în afara cazurilor de infracţiuni pentru care pedeapsa este închisoarea mai mare de trei ani sau în cazurile flagrante. Numai după începerea procedurii penale împotriva unui deputat, Adunarea Republicii va hotărî dacă cel în cauză urmează sau nu să fie suspendat din calitatea de deputat.
Adunarea Republicii dispune de competenţele recunoscute tuturor forumurilor legislative în cadrul sistemelor parlamentare democratice.
De remarcat că, în ceea ce priveşte competenţa în materie legislativă, există domenii care sunt de competenţa exclusivă a Adunării Republicii (de pildă, organizarea, funcţionarea şi procedura în faţa Tribunalului Constituţional, organizarea apărării naţionale, dobândirea şi pierderea cetăţeniei, învăţământul etc.), în timp ce în alte materii pot fi conferite guvernului "autorizaţii legislative", în baza unor legi de arbitrare, care trebuie să definească obiectul, sensul, întinderea şi durata autorizării (art.168).
Alte prevederi constituţionale
În ceea ce priveşte Guvernul (art.185-204), prevederile Constituţiei portugheze sunt, în general, similare dispoziţiilor cuprinse în celelalte constituţii care consacră regimul semiprezidenţial. Observăm, astfel, că Preşedintele Republicii Portugheze desemnează pe primul ministru, iar nu şi componenţa Guvernului în întregul său; numai programul Guvernului este supus Adunării Republicii; ceilalţi membri ai Guvernului sunt numiţi de Preşedintele Republicii, la propunerea primului ministru.
Potrivit art.201, Guvernul este competent să emită decrete-legi în materiile care nu sunt rezervate Adunării Republicii, iar în materiile care sunt rezervate Adunării Republicii - numai pe baza autorizării acesteia. Mai trebuie menţionat faptul că Guvernul poate să emită şi decrete-legi de dezvoltare a principiilor sau a poziţiilor generale ale regimurilor juridice cuprinse în legile la care se referă (art.201, pct.1 lit."c").
În ceea ce priveşte tribunalele, Constituţia portugheză stabileşte organizarea acestora şi principiile pe baza cărora acestea îşi desfăşoară activitatea. De remarcat că, potrivit art.218, judecătorii sunt inamovibili, ei neputând fi transferaţi, suspendaţi, pensionaţi sau demişi decât în cazurile prevăzute de lege. Judecătorii nu pot fi făcuţi răspunzători pentru hotărârile lor. Ei nu pot să ocupe alte funcţii publice sau private, cu excepţia funcţiilor didactice sau de cercetare ştiinţifică de naturăjuridică, dar şi acestea neremunerabile.
Tribunalul Constituţional este compus din 13 judecători, dintre care 10 sunt desemnaţi de Adunarea Republicii, iar trei sunt cooptaţi de către ceilalţi 10. Şase dintre judecătorii desemnaţi de Adunarea Republicii (sau cooptaţi) sunt aleşi în mod obligatoriu dintre judecătorii celorlalte tribunale, iar ceilalţi - dintre persoane cu studii juridice. Mandatul judecătorilor Tribunalului Constituţional este de şase ani. Judecătorii se bucură de garanţiile de independenţă, inamovibilitate, imparţialitate şi neresponsabilitate, aplicându-li-se toate prevederile legate de incompatibilităţi, care sunt valabile în cazul tuturor judecătorilor.
În ceea ce priveşte verificarea constituţionalităţii, există prevederi speciale în legătură cu factorii care pot sesiza Tribunalul Constituţional în cazul legilor trimise spre promulgare sau al tratatelor
internaţionale. O asemenea procedură este denumită "aprecierea preventivă" a constituţionalităţii şi trebuie efectuată într-un termen de 8 zile de la data primirii actului. Cât priveşte factorii care pot declanşa "aprecierea preventivă", aceştia sunt: Preşedintele Republicii, primul ministru sau o cincime din deputaţi, membri ai Adunării Republicii.
Există însă şi posibilitatea declarării unor recursuri împotriva hotărârilor unor tribunale care refuză aplicarea unor norme invocând neconstituţionalitatea, sau care aplică o normă a cărei neconstituţionalitate a fost invocată în cursul procesului (art.280 pct.1). In primul caz, recursurile trebuie declarate de Ministerul Public, iar în cel de al doilea, de partea care a invocat neconstituţionalitatea. In unele situaţii, Ministerul Public se poate adresa Tribunalului Constituţional şi împotriva hotărârilor care aplică norme considerate anterior neconstituţionale sau ilegale de către Tribunalul Constituţional (art.280 pct.5). De asemenea, Ministerul Public este singurul care poate face recurs împotriva hotărârii tribunalelor care refuză aplicarea normelor cuprinse într-un act legislativ motivând ilegalitatea sa prin violarea unei legi cu valoare superioară (art.280 pct.2 lit."a").
O procedură specială se referă la neconstituţionalitatea prin omisiune, în situaţiile în care nu sau luat măsurile necesare pentru respectarea normelor constituţionale. In asemenea situaţii va trebui să fie încunoştiinţat organul legislativ competent (art.283).
In ceea ce priveşte puterea locală, Constituţia portugheză consacră o largă autonomie, unităţile locale ale administraţiei fiind comunele, municipiile şi regiunile administrative. Trebuie menţionat faptul că deşi în Portugalia puterea locală se bucură de autonomie, art.243 din Constituţie stabileşte şi existenţa unor elemente de tutelă administrativă, prin verificarea respectării legii de către organele locale.
De remarcat este şi faptul că în cadrul Constituţiei portugheze există prevederi exprese cu privire la organizaţiile de locatari (art.263-265), competente - printre altele - de a prezenta probleme în faţa autorităţilor locale şi de a participa la adunările comunale.
O particularitate interesantă a Constituţiei portugheze, pe care dorim să o semnalăm, este reglementarea funcţiei publice (art.269) şi a răspunderii funcţionarilor (art.271).
Elemente de specificitate prezintă şi procedura de revizuire a Constituţiei, mai exact principiile cărora nu li se poate aduce atingere prin legi de revizuire constituţională. In comparaţie cu Constituţia României, există mult mai multe prevederi de la care nu se pot admite derogări pe calea unei modificări constituţionale. Menţionăm, în acest sens, pluralismul de expresie şi organizare politică, separaţia şi interdependenţa organelor de suveranitate, verificarea constituţionalităţii, independenţa tribunalelor, autonomia organelor locale (art.288).
[1] Horia C.Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Statele lumii de la A la Z, ediţia 8-a, Editura Meronia, Bucureşti, 2002, pag.452; Jorge Miranda, Le regime politique du Portugal, în „Les regimes politiques des pays de l'U.E. et de la Roumanie", Regia Autonomă „Monitorul Oficial", 2002, p. 309 şi urm.
[2] Encyclopedia Universalis, Paris, vol.18, pag.773.
[3] The New Encyclopedia Britannica, vol.25, pag.1060.
[4] Union Interparlementaire. Chronique des elections parlementaires, 30 juillet 1995 - decembre 1996, pag.295. 328