Administrație publică

Reintegrarea României în rândul ţărilor promotoare ale statului de drept răspunde unor îndelungate tradiţii democratice, precum şi contribuţiilor aduse de gândirea juridică românească la promovarea conceptelor vizând democraţia şi ordinea de drept. Reînnodând firul tradiţiilor istorice, România şi-a stabilit un regim constituţional la nivelul standardelor internaţionale, concretizat în prevederile Constituţiei din 1991, actualizată şi revizuită în anul 2003, în lumina exigenţelor europene. În felul acesta au fost valorificate tradiţiile amintite, asigurându-se totodată preluarea celor mai moderne standarde juridice promovate de ţările democratice, precum şi concordanţa prevederilor constituţionale cu marile documente adoptate de comunitatea internaţională.

Întrucât în cadrul cursurilor de drept constituţional român materia ce formează obiectul analizei actualelor structuri constituţionale a fost şi este amplu analizată^[1], ne vom limita - în prezenta lucrare - să relevăm numai câteva aspecte pe care le socotim a fi cele mai relevante, legate de poziţia României în sistemul constituţional modern şi unele aspecte ce pun în lumină valoarea şi importanţa structurală a transformărilor survenite.

Poziţia României în sistemul regimurilor constituţionale europene. Tradiţiile istorice democratice ale organizării constituţionale româneşti

Cele mai vechi acte de organizare politică ale ţărilor româneşti datează din secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea^[2]. Elemente de organizare politică se regăsesc, de pildă, în "Aşezămintele" lui Constantin Mavrocordat, din 1740 şi 1743, şi în "Pravilniceasca condică",

tipărită în 1780 de către Alexandru Ipsilanti. Norme juridice importante mai pot fi găsite şi în Codul civil al lui Scarlat Calimah, din 1817, precum şi în Legiuirea Caragea, din 1818. Aceste din urmă reglementări vizau, însă, mai ales raporturile de drept privat. Pe planul organizării politice sunt de semnalat şi o serie de Memorii, elaborate de reprezentanţi ai boierimii, care propuneau reforme politice sau chiar programe de organizare politică a statului. Asemenea Memorii au fost elaborate, de pildă, în 1770, şi supuse împărătesei Ecaterina a II-a a Rusiei şi în 1721, adresate Rusiei şi Austriei. Se avea în vedere în special emanciparea deplină a Principatelor de sub dominaţia Porţii Otomane. În Transilvania, în 1791, din iniţiativa unor episcopi români - unul greco-catolic şi altul ortodox - este adresată împăratului Leopold al Il-lea al Austriei cunoscuta petiţie denumită "Suplex Libellus Valachorum", prin care se revendica egalitatea naţiunii române, din punct de vedere politic, cu populaţia de alte naţionalităţi existentă în Transilvania.

Un ecou dintre cele mai importante îl are Programul de reforme elaborat de Tudor Vladimirescu, în 1821. Remarcabil este şi Memoriul Cărvunarilor, din 13 septembrie 1822, pe care A.D.Xenopol l-a calificat ca fiind "cea dintâi întrupare a unei gândiri constituţionale în Ţările Române" şi "cea dintâi manifestare politică a cugetării liberale"^[3]. Nicolae Iorga consideră, la rândul său, că ideile cuprinse în Constituţia "Cărvunarilor" au contribuit la "regenerarea noastră naţională"^[4]. O opinie pozitivă o emite şi Dumitru Barnovschi, care estimează că "originile vieţii de stat moderne democratice se încheagă la noi în constituţia moldovenească de la 13 septembrie 1822"^[5].

Deşi Memoriul Cărvunarilor a fost în cele din urmă înlăturat, datorită opoziţiei unei părţi a marii boierimi, el conţine o serie de idei valoroase, în consens cu evoluţiile democratice pe plan european ce au marcat, fără îndoială, dezvoltarea constituţională ulterioară. Aşa, de pildă, se remarcă recunoaşterea statutului de independenţă al Moldovei, care ar fi trebuit să devină acelaşi ca pe vremea lui Bogdan, înfiinţarea Sfatului obştesc (adunare reprezentativă) din care urmau să facă parte şi boierii de rang mai mic, până atunci înlăturaţi din funcţii importante. Proiectul mai prevedea garantarea dreptului de proprietate şi principiul exproprierii pentru cauză de utilitate publică. Erau, totodată, inserate norme asemănătoare celor cuprinse în Declaraţia franceză de drepturi cu privire la libertatea individului, era garantată libertatea religioasă, egalitatea tuturor la dobândirea unor slujbe publice, menţionându-se că ocuparea funcţiilor trebuia să se facă "numai după meritul bunelor fapte şi după puterea vredniciei fiecăruia pentru slujba ce e să i se încredinţeze". Dovedind o concepţie novatoare, Constituţia Cărvunarilor tindea spre restrângerea puterilor domneşti, încredinţând dreptul de conducere efectivă a ţării Sfatului obştesc - organ reprezentativ.

Domnul exercita, împreună cu Sfatul obştesc, puterea supremă în conducerea ţării, în condiţiile prevăzute de pravilă. Importante dispoziţii priveau organizarea finanţelor ţării, preconizându-se un control al Sfatului obştesc şi atribuţiuni precise pentru vistiernic. Aceste prevederi aveau menirea să lichideze situaţia abuzivă din trecut, când vistieria ţării era considerată un bun personal al Domnului. În ceea ce priveşte administraţia, erau stabilite măsuri pentru sancţionarea abuzurilor funcţionarilor care şi- ar fi încălcat îndatoririle. În privinţa armatei se preconiza că oştile ţării nu puteau să fie

recrutate dintre străini, urmărindu-se crearea unei armate pământene etc.

Aceste prevederi, ca şi numeroase altele, denotă faptul că proiectul de constituţie a "Cărvunarilor" anticipează din multe puncte de vedere o dezvoltare constituţională modernă, ce avea să se producă mai târziu în Principatele Române. Este drept că proiectul de Constituţie conţinea şi unele insuficienţe, printre care lipsa unor prevederi care să garanteze traducerea în viaţă a unor libertăţi nou introduse, conferirea - totuşi - Domnului a unor atribuţii destul de largi etc. Analizat, în ansamblul său, el rămâne unul dintre cele mai importante proiecte constituţionale din ţara noastră, care denotă preocuparea pentru făurirea unor instituţii democratice moderne.

Regulamentul Organic - adoptat în 1831 în Muntenia şi în 1832 în Moldova, ca urmare a prevederilor Tratatului de la Adrianopol - a consfinţit o puternică influenţă a Rusiei în Principatele române^[6]. Cu toate criticile care se aduc acestui document, este de notat că el a consacrat principiul separaţiei puterilor şi a favorizat dezvoltarea noilor relaţii economice. De fapt, el a înlocuit arbitrariul puterii domnitorilor şi a introdus norme şi instituţii moderne de organizare a statului. Este semnificativ, din acest punct de vedere, că Nicolae Bălcescu arăta: "Cu toate relele sale, Regulamentul aduse însă oarecari principii folositoare şi se făcea un instrument de progres. El recunoscu în drept principiul libertăţii comerciale, despărţi puterile judecătoreşti, administrative şi legislative şi introduse regimul parlamentar"^[7].

Influenţa Revoluţiei franceze a fost deosebit de puternică în Ţările Române, unde aspiraţiile de unitate şi emancipare naţională, coroborate cu marile idei ale Revoluţiei franceze, s-au regăsit în documentele programatice ale revoluţiei de la 1848 din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească.

În Moldova, "Dorinţele partidei naţionale" - document iniţiat de Mihail Kogălniceanu - propune un adevărat program de reglementări democratice, printre care desfiinţarea rangurilor şi privilegiilor personale sau din naştere, egalitatea tuturor în privinţa impozitelor, desfiinţarea robiei, a boierescului şi împroprietărirea ţăranilor, egalitatea drepturilor civile şi politice, adunare obştească compusă din toate stările societăţii, Domn ales din toate stările societăţii, responsabilitatea miniştrilor şi a tuturor funcţionarilor publici, libertatea tiparului, libertatea individului şi a domiciliului, instrucţiune egală gratuită pentru toţi românii, desfiinţarea pedepsei cu moartea şi a bătăii, neamestecul domnitorilor în activitatea instanţelor judecătoreşti etc.

În Muntenia, unde evenimentele revoluţionare au avut un caracter mai pronunţat, a fost adoptată la 9(21) iunie 1848 "Proclamaţia de la Islaz", acceptată la 11(23) iunie 1848 de însuşi domnitorul Gheorghe Bibescu, sub presiunea maselor. Spre deosebire de "Doleanţele partidei naţionale din Moldova", Proclamaţia de la Islaz a avut nu numai forma, dar şi valoarea unei adevărate declaraţii de drepturi, similară declaraţiilor fraceze de drepturi ale omului şi cetăţeanului din 1789 şi 1793^[8], fapt ce o situează în fruntea actelor revoluţionare ale anului 1848.

În ce priveşte prevederile Proclamaţiei de la Islaz, sunt de remarcat independenţa administrativă şi legislativă, separaţia puterilor, egalitatea drepturilor politice, alegerea unui Domn responsabil, pe termen de cinci ani, "căutat în toate stările societăţii", reducerea listei civile a domnitorului, emanciparea clăcaşilor, dezrobirea ţiganilor, instrucţiune egală, înfiinţarea unor aşezăminte penitenciare, crearea gărzii naţionale. Dintre toate aceste prevederi trebuie evidenţiate în mod special cele menţionate la punctul 13, care proclamau emanciparea clăcaşilor "prin despăgubire", problemă ce a suscitat - la timpul respectiv - mari controverse în rândul conducătorilor revoluţiei.

În Transilvania se remarcă, în acelaşi an revoluţionar, "Moţiunea de la Blaj", adoptată de

Adunarea populară de la Blaj la 4(16) mai 1848. Acest document, expresie a unui vibrant patriotism, preconizează recunoaşterea drepturilor românilor ca naţiune, libertăţi democratice moderne, în concordanţă cu cerinţele epocii care se afirma atunci. Aşa cum se arată în acest document, "Naţiunea română, rezimată pe principiul libertăţii şi frăţietăţii, pretinde independenţa sa naţională în respectul politic, ca să figureze în numele său, ca naţiunea română să-şi aibă reprezentanţii săi la Dieta ţării în proporţiunea cu numărul său, să-şi aibă dregătorii săi în toate ramurile administrative, judecătoreşti şi militare în aceeaşi proporţiune, să se servească cu limba sa în toate treburile ce se ating de dânsa, atât în legislaţiune, cât şi în administraţie"^[9].

Alte idei cuprinse în Moţiunea de la Blaj se refereau la egalitatea în drepturi şi foloase a bisericii române cu celelalte biserici din Transilvania, la libertatea industrială şi comercială, desfiinţarea cenzurii şi libertatea tiparului, asigurarea libertăţii personale şi a libertăţii adunărilor, înfiinţarea de tribunale cu juraţi, înarmarea poporului sau garda naţională, înfiinţarea de şcoli române pe la toate satele şi oraşele, gimnazii, institute militare şi tehnice şi seminarii preoţeşti, precum şi a unei universităţi române dotate din casa statului, purtarea comună a sarcinilor publice şi ştergerea privilegiilor.

Evenimentele care au dus la Unirea Principatelor sunt bine cunoscute. Ele au marcat încă o etapă pe drumul cristalizării instituţiilor moderne ale României. Este de remarcat, în această ordine de idei, Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1854), proclamat de Alexandru Ioan Cuza, care cuprinde importante dezvoltări constituţionale. Sunt de notat, de pildă, consfinţirea ideii de bicameralism prin crearea "Corpului ponderator" (precursor al Senatului de azi), care alături de Adunarea electivă trebuia să constituie puterea legiuitoare. În Statutul lui Cuza este consfinţită şi ideea că ocuparea unor dregătorii sau funcţii administrative este incompatibilă cu mandatul de deputat, cei care dobândesc asemenea funcţii nemaiputând face parte din Adunările elective. Dispoziţiile Statutului - considerate ca fiind înaintate pentru epoca respectivă - se cer întregite cu cele ale unor acte normative importante, emise în aceeaşi perioadă, printre care Legea electorală din 1864, legea privind proprietăţile rurale din acelaşi an ş.a.

Ca urmare a înlăturării lui Alexandru Ioan Cuza se instituie o locotenenţă domnească, formată din Nicolae Golescu, Lascăr Catargi şi colonelul Nicolae Haralambie. După refuzul contelui Filip de Flandra de a primi tronul Principatelor Unite - cu toate că fusese proclamat ca atare de corpurile legislative - este adresată o cerere prinţului Carol de Hohenzolern, care acceptă. O comisie elaborează un proiect ce este supus Domnului şi Adunării elective.

Constituţia din 1866 este inspirată din Constituţia belgiană din 1831, considerată la timpul respectiv cea mai liberală din Europa. Ea consacră o serie de idei importante printre care: principiul suveranităţii naţionale, principiul guvernământului reprezentativ, separaţia puterilor, monarhia ereditară, responsabilitatea ministerială, recunoaşterea drepturilor omului şi cetăţeanului.

În legătură cu adoptarea acestei constituţii trebuie remarcat că procesul preluării a tot ceea ce a fost mai înaintat în gândirea politică a altor popoare s-a împletit însă în mod permanent cu elaborarea unor instituţii juridice proprii, capabile să dea expresie năzuinţelor autentice de libertate şi de dreptate ale poporului român. După cum arătau cunoscuţii profesori de Drept Constituţional Paul Negulescu şi George Alexianu, "instituţiile unui popor n-au valoare decât dacă ele sunt opera naţională a acestui popor, făurit în focul luptelor şi al suferinţelor, în slujba idealului pe care viaţa l-a sădit în fiecare naţiune"^[10].

Dând expresie noilor realităţi, întregirii ţării după Marea Unire din 1918, a fost adoptată în ţara noastră Constituţia din 29 martie 1923^[11], document ce a reprezentat un instrument juridic mult mai elaborat decât Constituţia din 1866 şi care a fost orientată nemijlocit spre cerinţele dezvoltării societăţii într-un stat de drept. Sunt de remarcat prevederile privind caracterul de stat naţional unitar şi indivizibil al României, inalienabilitatea teritoriului, consfinţirea detaliată a drepturilor românilor, departajarea puterilor statului, dispoziţiunile precise cu privire la prerogativele regelui, miniştrilor şi puterii judecătoreşti, prevederile privind organizarea locală, finanţele şi puterea armată. O idee esenţială, care caracterizează Constituţia din 1923, este conceperea proprietăţii ca o funcţie socială, idee ce se îndepărtează într-o mare măsură de "individualismul" Constituţiei din 1866. Remarcabilă este şi înscrierea votului universal, ce fusese admis încă de la revizuirea din 1917 a Constituţiei anterioare, preocuparea tot mai accentuată faţă de problemele sociale, înscrierea ideii de legalitate ca fundament al statului realizată prin controlul constituţionalităţii legilor, al actelor administrative şi inamovibilitatea magistraţilor.

Dintre textele Constituţiei din 1923 se cer a fi menţionate în mod special prevederile art.21 care dispune că "toţi factorii producţiei se bucură de o egală ocrotire", consacrând libertatea muncii şi dreptul statului de a interveni prin legi spre a preveni conflictele economice sau sociale. Sunt de remarcat şi prevederile art.22, care declară absolută libertatea conştiinţei, art.25 care consfinţeşte libertatea tuturor de a comunica şi publica ideile şi opiniile prin grai, prin scris şi prin presă, răspunderea pentru abuzul acestora nefiind de natură să ducă la restrângerea în sine a dreptului ca atare. Potrivit prevederilor constituţionale, "nici cenzura, nici o altă măsură preventivă pentru apariţia, vinderea sau distribuirea oricărei publicaţii nu se va putea înfiinţa. Nu este vorba de autorizaţie prealabilă a nici unei autorităţi pentru apariţia oricărei publicaţii". Aceleaşi prevederi dispun că "presa nu va fi pusă niciodată sub regimul avertismentelor. Nici un ziar sau publicaţie nu va putea fi suspendat sau suprimat".

Datorită dispoziţiilor sale democratice, Constituţia din 1923 a oferit un cadru de seamă al înfăptuirii democraţiei în ţara noastră, ea răspunzând standardelor moderne de elaborare a documentelor de acest gen. Constituţia din 1923 a fost înlocuită formal la 20 februarie 1938, când a fost proclamată o nouă Constituţie, de tip corporatist, elaborată din iniţiativa regelui Carol al II-lea şi cu participarea colaboratorilor săi apropiaţi. Elaborarea acestei Constituţii a fost determinată de degradarea climatului politic, de mediul internaţional neprielnic şi tendinţele de concentrare a puterii în mâinile monarhului. Ca orientare de ansamblu, Constituţia din 1938 încerca, după cum au remarcat autorii de specialitate, să limiteze individualismul şi să dea întâietate socialului, voind să transforme statul individualist în stat comunitar corporativ. În acelaşi timp, ea admitea proprietatea şi capitalul ca "drepturi inviolabile", îndepărtându-se de la principiile Constituţiei din 1923, care recunoştea proprietatea ca funcţie socială şi revenind astfel la principiile Constituţiei din 1866. Constituţia din 1938 concentrează, totodată, puterile politice în mâna regelui, care dobândeşte prerogative deosebit de mari. Această constituţie a fost suspendată în vara anului 1940, ca urmare a cunoscutelor evenimente care au dus în final la abdicarea regelui Carol al II-lea.

Opţiunile democratice după Revoluţia din Decembrie 1989

Primul document al Revoluţiei române, "Comunicatul către tară al Consiliului Frontului

’ >                                                                    9

Salvării Naţionale", din 22 decembrie 1989, a consacrat abolirea dictaturii dar nu a specificat în mod expres regimul constituţional al ţării şi nici forma de guvernământ a statului. În document se arată că "Din acest moment se dizolvă toate structurile de putere ale clanului Ceauşescu. Guvernul se demite, Consiliul de Stat şi instituţiile sale îşi încetează activitatea. Întreaga putere în stat este preluată de Consiliul Frontului Salvării Naţionale. Lui i se vor subordona Consiliul Militar Superior, care coordonează întreaga activitate a armatei şi a unităţilor Ministerului de Interne. Toate ministerele şi organele centrale, în actuala lor structură îşi vor continua activitatea normală, subordonându-se Frontului Salvării Naţionale, pentru a asigura desfăşurarea normală a întregii vieţi economice şi sociale.

În teritoriu se vor constitui consilii judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale ale Frontului Salvării Naţionale ca organe ale puterii locale"²⁸⁹.

Inexistenţa unor prevederi clare cu privire la forma de guvernământ a statului şi regimul constituţional aplicabil a generat în rândul specialiştilor o diversitate de interpretări cu privire la semnificaţia acestui Comunicat. S-a susţinut, de pildă, că Revoluţia din decembrie 1989 nu a abrogat decât parţial prevederile Constituţiei din 1965, rămânând în vigoare toate acele dispoziţii ale sale care nu priveau structurile de putere ale fostei dictaturi. Acest punct de vedere s-a reflectat şi în "Tezele cu privire la elaborarea noii Constituţii a României" care au prevăzut, în forma iniţială, că de la data intrării în vigoare a noii Constituţii, "Constituţia din 21 august 1965 este abrogată". O asemenea interpretare a generat pe drept cuvânt obiecţii, pe de o parte datorită faptului că nu numai prevederile vădit incompatibile ale Constituţiei din 1965 cu ideile Revoluţiei din Decembrie 1989 nu mai erau aplicabile, dar şi alte numeroase dispoziţii ale vechii Constituţii, care puteau fi considerate depăşite în raport cu noile structuri^[12]. Pe de altă parte, acceptarea tezei potrivit căreia Constituţia din 21 august 1965 nu a fost "expres abrogată" putea duce, practic, la interpretări dezavantajoase pentru ordinea ce fusese instaurată în stat. S-ar fi putut susţine, astfel, că toată activitatea ulterioară, inclusiv activitatea Parlamentului ales la 20 mai 1990, ar fi fost neconstituţională, deoarece contravenea evident principiilor Constituţiei din 21 august 1965. În cadrul amplelor dezbateri ce s-au purtat pe această temă s-a mai susţinut că ar putea fi invocate şi normele generale de drept cu privire la desuetudine, pentru a demonstra încetarea forţei juridice a Constituţiei din 1965. S-a argumentat că scurgerea timpului nu este necesarmente un element de esenţa desuetudinii, atunci când un act normativ, fără a fi abrogat formal, este totuşi desconsiderat intenţionat şi pe faţă de toate cele trei puteri existente în stat: legislativă, executivă şi judecătorească. În doctrină a mai fost invocat şi argumentul potrivit căruia revoluţiile au un efect abrogator asupra constituţiilor existente în momentul încheierii lor victorioase. În orice caz, teza "subzistenţei" Constituţiei din 1965 a fost larg contestată, deoarece era de natură să pună sub semnul întrebării întreaga ordine juridică post-revoluţionară, inclusiv o serie de legi importante care au fost adoptate după constituirea noului Parlament, ale căror principii erau vădit contrare Constituţiei din 21 august 1965. Ar fi fost, deci, preferabil - considerăm noi - ca primul document al Revoluţiei române - "Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale" - să precizeze expres situaţia Constituţiei din 1965, cerinţă indispensabilă pentru definirea cadrului în care urma să fie edificat ulterior noul stat de drept.

Mai trebuie menţionat şi faptul că în primele zile ale Revoluţiei din Decembrie au fost abrogate o serie de acte normative emise de fostul regim. Această împrejurare ar putea fi folosită, desigur, ca argument de cei care susţin că din moment ce nu s-a produs o abrogare expresă a Constituţiei din

 

1965, aceasta ar fi rămas totuşi, parţial, în vigoare. Se poate concepe însă şi explicaţia că noile autorităţi revoluţionare nu au mai abordat problema Constituţiei ţării, fiind convinse că ea fusese deja soluţionată prin primul act al Revoluţiei române, "Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale".

La câteva zile după victoria Revoluţiei, la 27 decembrie 1989, a fost emis Decretul-lege nr.2 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale. Nici acest act normativ nu cuprinde referiri la menţinerea sau abrogarea Constituţiei din 21 august 1965. Este de observat că în acest act normativ se menţionează, pentru prima dată, că "forma de guvernământ a ţării este republica", idee ce nu fusese enunţată iniţial în Comunicatul din 22 decembrie 1989.

Adunarea Constituantă, compusă din membrii celor două forumuri legislative, care a dezbătut şi adoptat noua Constituţie, a funcţionat pe baza Decretului-lege nr.92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României. Potrivit acestui decret, Adunarea Deputaţilor şi Senatul, reunite în şedinţă comună, urmau să se constituie de drept în Adunare Constituantă, pentru adoptarea Constituţiei.

Prin Hotărârea Constituantei nr.1 din 11 iulie 1990 s-a stabilit ca şedinţele să fie prezidate, prin rotaţie, de preşedintele Senatului şi de preşedintele Adunării Deputaţilor, Adunarea funcţionând pe baza unui Regulament^[13]. A fost constituit, totodată, Comitetul Adunării Constituante, compus din preşedinţii, vicepreşedinţii şi secretarii celor două Camere.

S-a stabilit, prin aceeaşi hotărâre, alegerea unei Comisii pentru redactarea proiectului Constituţiei României, formată din deputaţi, senatori şi specialişti în domeniul dreptului constituţional şi al altor ştiinţe socio-umane, aceştia din urmă dispunând, în cadrul comisiei, numai de un vot consultativ. S-a mai convenit, totodată, ca propunerile de deputaţi şi senatori - membri ai Comisiei - să fie astfel făcute pentru a se respecta, pe cât posibil, configuraţia politică a celor două Camere.

Metodologia^[14] urmată pentru adoptarea noii Constituţii a fost următoarea: Comisia pentru redactarea proiectului de Constituţie, creată în baza Hotărârii nr.1 din 11 iulie 1990, a trecut mai întâi la elaborarea unor "Teze", care cuprindeau de fapt, într-o formă concisă, ideile esenţiale ale textelor constituţionale, unele teze fiind astfel redactate încât au putut fi transformate cu uşurinţă în articole ale noii Constituţii. Dezbaterea Tezelor a început în luna martie 1991, pentru ca să se încheie în iulie 1991. Au fost situaţii în care, neconvenindu-se anumite teze, ele au fost retrimise Comisiei pentru elaborarea proiectului de Constituţie. În unele situaţii s-a recurs la întâlniri ale şefilor grupurilor parlamentare, în special pentru a se pune de acord unele probleme politice, care erau destul de spinoase şi care implicau realizarea unui consens.

Partea a doua a lucrărilor Adunării Constituante s-a desfăşurat sub presiunea timpului, existând riscul dizolvării Adunării Constituante, potrivit Decretului-lege nr.92/1990, în ipoteza în care ea nu putea să elaboreze textul Constituţiei la termenul fixat. Dată fiind lentoarea cu care se realizau progresele în prima fază a lucrărilor Adunării Constituante, unele organe de presă erau de părere că o asemenea perspectivă a dizolvării Adunării Constituante, în cazul neîndeplinirii mandatului său, nu ar fi fost deloc exclusă. A urmat, în consecinţă, accelerarea ritmului lucrărilor, Regulamentul de desfăşurare a lucrărilor fiind modificat la 10 septembrie 1991^[15], în sensul limitării duratei

 

intervenţiilor la maximum 5 minute şi al renunţării de a se mai pune în discuţie acele probleme asupra cărora Constituanta se pronunţase cu prilejul discutării Tezelor.

În ce priveşte modalitatea de adoptare a Constituţiei au fost acceptate, în final, propunerile care vizau votul nominal al parlamentarilor, cu prilejul adoptării Constituţiei. Totodată, au fost validate şi două prevederi noi, care nu figurau în regulamentele anterioare. Astfel, a fost acceptată ideea că acei deputaţi sau senatori care nu-şi puteau exercita votul, fiind reţinuţi în alte probleme importante, o puteau face prin corespondenţă. O a doua inovaţie a constituit-o măsura decăderii din calitatea de deputat sau senator a parlamentarului care, cu prilejul şedinţei pentru adoptarea Constituţiei, nu ar fi votat nici direct, nici prin corespondenţă. Singurul caz înregistrat a fost acela al senatorului Karoly Kiraly (U.D.M.R.), care nu a participat la şedinţa de adoptare a Constituţiei şi nici nu şi-a exercitat votul prin corespondenţă, fiind decăzut, ca urmare, din calitatea de senator, prin Hotărârea adoptată de Adunarea Constituantă.

Momentul următor legat de adoptarea Constituţiei - supunerea ei spre aprobare în cadrul unui referendum - a constituit, de asemenea, obiectul unor vii dezbateri şi confruntări de păreri. Mai mulţi deputaţi şi senatori din partidele aflate pe atunci în opoziţie au apreciat ca fiind inutil referendumul, din momentul în care Adunarea Constituantă adoptă legea fundamentală.

Intrarea în vigoare a noii Constituţii ca urmare a referendumului din 8 decembrie 1991 nu a constituit însă punctul "terminus" al schimbărilor constituţionale din ţara noastră. După cum arată însuşi textul Constituţiei, urmau să fie înfiinţate, în perioada care a urmat, o serie de instituţii noi, printre care Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Avocatul Poporului, şi să fie numiţi din nou membrii Curţii Supreme de Justiţie.

În ceea ce priveşte situarea Constituţiei române din 1991 în contextul reglementărilor constituţionale moderne, trebuie precizat că noua Constituţie a fost elaborată pe baza unui studiu atent al constituţiilor ţărilor democratice, ca şi a valorificării celor mai bune tradiţii din trecutul gândirii constituţionale româneşti.

Considerăm necesar să precizăm totodată că, atât cu prilejul pregătirii "Tezelor" pentru Constituţia României, cât şi mai târziu, au fost întreprinse studii şi vizite în numeroase ţări, au fost adunate documente privind experienţa şi viaţa politică a altor state, s-a făcut apel la specialişti din alte ţări, care au prezentat expuneri, conferinţe etc. În cadrul lucrărilor Adunării Constituante în care s-au discutat diferite texte constituţionale, nu odată membrii Comisiei pentru redactarea proiectului de Constituţie sau parlamentari au făcut referinţe la instituţii din dreptul constituţional comparat. Rezultă, deci, că elaborarea noii Constituţii a României a avut în vedere ca un obiectiv primordial racordarea Constituţiei ce urma să fie elaborată la standardele internaţionale, căutându-se a se adopta în toate cazurile numai acele soluţii sau redactări de texte care s-au dovedit eficiente şi sigure în practica altor state.

Apreciem ca fiind un fapt semnificativ - ce se cuvine a fi semnalat în mod deosebit - acela că noua Constituţie a României s-a bucurat de frumoase aprecieri din partea unor cunoscute personalităţi, precum: profesorul La Pergola, reprezentantul Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept, organ al Consiliului Europei, având misiunea de a sprijini elaborarea noilor constituţii; doamna Catherine Lalumiere, Secretar general al Consiliului Europei; a unor oameni politici de prestigiu precum preşedintele Germaniei, Roman Herzog, a domnului Konig, expertul pentru România la Consiliul Europei ş.a.^[16].

Constituţia română, consacrând un sistem semi-prezidenţial, a avut în vedere, desigur, în cel mai înalt grad, Constituţia franceză din 1958^[17]. Aceasta nu a constituit însă singura sursă de inspiraţie. Curtea Constituţională, de pildă, instituţie nou creată în România prin Constituţia din 1991, a avut în vedere instituţia Consiliului Constituţional francez, fără a prelua însă absolut toate aspectele de competenţă ale acelei instituţii. De altfel, într-o primă variantă, Comisia pentru elaborarea proiectului de Constituţie preconizase şi pentru România aceeaşi denumire, de Consiliu Constituţional, însă până la urmă a fost preferat termenul de Curte Constituţională, folosit şi în alte ţări, tocmai spre a da şi mai bine expresie ideii înfăptuirii unei justiţii constituţionale.

Dintre instituţiile nou create, instituţia Avocatul Poporului are o filiaţie mult mai complexă, ea folosind atât practica daneză, suedeză, germană, cât şi instituţia spaniolă corespunzătoare. Cu toate că România a adoptat sistemul semi-prezidenţial francez, nu toate atribuţiile Preşedintelui francez se regăsesc în Constituţia României din 1991. Aşa, de pildă, dacă în Franţa preşedintele republicii prezidează şedinţele de guvern, în România, potrivit art.87 din Constituţie, preşedintele "poate lua parte la şedinţele de Guvern" în care se dezbat "probleme de interes naţional", situaţie în care prezidează şedinţele la care participă.

O importantă inovaţie a Constituţiei din 1991, care de fapt preia o dispoziţie ce s-a afirmat cu putere în ultimele decenii în dreptul constituţional comparat, este aceea a superiorităţii ordinii juridice internaţionale faţă de ordinea juridică internă şi a aplicării tratatelor ce privesc drepturile omului în ordinea internă din România. Aceste importante prevederi marchează o schimbare fundamentală de concepţie faţă de vechea optică existentă înainte de 1989, care refuza aplicarea instrumentelor internaţionale în măsura în care nu fuseseră acceptate expres de ţara noastră în virtutea propriei suveranităţi.

O inovaţie deosebit de interesantă este reintroducerea sistemului bicameral, care a constituit o tradiţie a vieţii parlamentare româneşti. Constituţia din 1991 nu numai că a reintrodus instituţia Senatului, urmând practica unor ţări democratice, dar a stabilit totodată cu precizie şi claritate mecanismul procedurii legislative, statutul deputaţilor şi senatorilor, renunţând la ideea mandatului imperativ şi consacrând teoria mandatului de reprezentare, specifică tuturor constituţiilor moderne democratice.

Desigur, şirul exemplelor poate fi continuat, deoarece în Constituţia română din 1991 se întâlnesc foarte multe elemente de originalitate şi noutate, unele preluate din dreptul constituţional comparat - evident, nu toate din aceeaşi sursă -, altele prelucrate şi adaptate însă, în funcţie tocmai de specificul naţional al ţării noastre¹⁸.

Este cert că funcţionarea în bune condiţii a tuturor mecanismelor prevăzute de noua Constituţie implică un grad sporit de înţelegere a separaţiei puterilor în stat, evitarea amestecului unei puteri în treburile celeilalte, un respect sporit faţă de norma de drept, faţă de reglementările internaţionale la care ţara noastră a devenit parte. Integrarea României în noua ordine juridică europeană revendică un rol sporit pentru drepturile şi libertăţile omului care se cer a fi respectate cu stricteţe, cultivarea respectului faţă de lege trebuind să devină o raţiune a însăşi existenţei şi a funcţionării organelor statului. Este neîndoielnic că asemenea transformări de substanţă vizează însuşirea nu numai a "literei" noilor reglementări constituţionale, dar şi a spiritului lor, a cerinţei respectării principiilor şi normelor juridice pe care trebuie să se întemeieze statul de drept. Edificarea întregii vieţi politice româneşti pe ideile de drept şi legalitate a devenit şi devine tot mai mult o condiţie a acceptării României ca membru cu drepturi depline al comunităţii statelor lumii, al unor organisme internaţionale. În acest amplu efort, juriştilor le revine un rol esenţial, ei trebuind să fie primii care să contribuie la promovarea respectului pentru statul de drept, să aplice cu consecvenţă şi cu dreptate legile, dar să contribuie, totodată, în mod direct la conştientizarea întregii opinii publice româneşti în legătură cu valoarea normelor juridice, cu cerinţa respectării neabătute a dreptului în relaţiile dintre indivizi, în întregul mecanism de funcţionare a organelor şi organismelor statului nostru^[18].

Importanta reformei constituţionale

Un moment important pe drumul desăvârşirii edificării statului de drept în România şi al înfăptuirii unei armonizări între ordinea constituţională internă şi ordinea comunitară l-a constituit reforma constituţională, înfăptuită în anul 2003.

Reforma constituţională din anul 2003, care şi-a propus ca obiectiv principal asigurarea cadrului constituţional adecvat, a temeiului juridic pentru integrarea euro-atlantică a României, precum şi pentru armonizarea prevederilor constituţionale cu reglementările Uniunii Europene. În acest context se cuvine a fi menţionate în mod special acele prevederi ce vizează prioritatea dreptului comunitar, aplicarea tratatelor şi a altor instrumente juridice comunitare, dreptul cetăţenilor români de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European, recunoaşterea posibilităţii pentru cetăţenii Uniunii Europene de a participa la alegerile locale şi pentru Parlamentul European, precum şi noile prevederi legate de garantarea regimului proprietăţii. A fost introdus în mod expres în Constituţie principiul separaţiei puterilor în stat, au fost consacrate drepturi noi printre care dreptul la cultură, dreptul la un mediu sănătos, a fost garantată egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice, a fost introdusă interdicţia naţionalizării proprietăţii particulare, dar au fost consfinţite, totodată, şi noi drepturi în favoarea tinerilor, a minorităţilor naţionale inclusiv dreptul cetăţenilor români aparţinând minorităţilor naţionale de a se exprima în limba maternă în faţa instanţelor de judecată^[19].

Reforma constituţională din România se coroborează cu o amplă activitate legislativă ce vizează adaptarea legislaţiei române la acquis-ul comunitar.

Dintre măsurile legislative adoptate în România în vederea asigurării cadrului optim de aderare la Uniunea Europeană pot fi menţionate în primul rând Programul Legislativ pentru Integrarea Europeană, strategia de accelerare a reformei administraţiei publice, legile referitoare la organizarea judiciară, statutul magistraţilor şi Consiliului Superior al Magistraturii, adoptarea noului Cod penal, întărirea rolului Parchetului Naţional Anticorupţie şi adoptarea legislaţiei pentru combaterea corupţiei ş.a.

Aşa cum se cunoaşte, Constituţia României din 1991 a reprezentat, evident, la timpul său, un important progres faţă de constituţiile totalitare de după 1948, definind un cadru juridic democratic, larg cuprinzător, favorabil afirmării neîngrădite a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Constituţia României din 1991 reflecta, însă, cum era şi firesc, numai un anumit moment istoric. Ea a fost elaborată ţinând seama de experienţa principalelor ţări democratice, şi în special de experienţa Franţei, fără a putea avea în vedere elementele noi ce aveau să survină pe plan european şi pe plan internaţional.

Aderarea României la Uniunea Europeană implica nu numai consacrarea expresă prin Constituţie a superiorităţii dreptului comunitar şi a principiului aplicabilităţii sale directe, dar şi efectuarea unor numeroase corelări între Tratatele comunitare şi textele Constituţiei României, eliminarea unor discrepanţe, îmbogăţirea conţinutului unora dintre cele mai importante drepturi şi libertăţi fundamentale, în spiritul Cartei Drepturilor Fundamentale de la Nisa.

Într-un studiu consacrat modificării Constituţiei României, un autor român arăta pe drept cuvânt că toate cele 79 modificări de texte operate au vizat direct sau indirect probleme ce priveau integrarea României în Uniunea Europeană^[20].

În esenţă, principalele realizări pe care ţara noastră le-a obţinut efectuând această reformă pe drumul armonizării prevederilor Constituţiei României cu ordinea comunitară ar putea fi sintetizate astfel:

1. Prin reforma constituţională a fost creat cadrul constituţional adecvat, precum şi temeiul juridic pentru integrarea euro-atlantică a României, pentru armonizarea prevederilor constituţionale cu reglementările Uniunii Europene. În acest context pot fi menţionate acele prevederi care se referă la aplicarea tratatelor şi a altor instrumente juridice comunitare, dreptul cetăţenilor români de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European, recunoaşterea posibilităţii pentru cetăţenii Uniunii Europene de a participa la alegerile locale şi pentru Parlamentul European, noile prevederi legate de dreptul de proprietate.
2. Au fost precizate unele principii de bază, în chiar textul legii fundamentale cum ar fi principiul separaţiei şi echilibrului puterilor, principiul pluralismului politic, principiul liberei iniţiative, consacrarea unităţii poporului român şi solidarităţii cetăţenilor săi ca fundament al statului.
3. Reforma constituţională a adus importante elemente de noutate, fie prin introducerea unor drepturi noi - cum ar fi dreptul la cultură, dreptul la un mediu sănătos -, dar în acelaşi timp au conferit precizări unor drepturi deja consacrate. Astfel, a fost garantată în mod expres egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice; a fost prevăzută garantarea şi ocrotirea proprietăţii, indiferent de titular, fiind interzise naţionalizarea şi orice alte măsuri de trecere silită în proprietatea publică a unor bunuri pe criterii politice, sociale, etnice, religioase ş.a.

De asemeni, a fost prevăzută acordarea de către stat de burse sociale copiilor şi tinerilor proveniţi din familii defavorizate şi celor instituţionalizati; au fost create premizele eliminării serviciului militar obligatoriu, care urmează - în perspectivă - să fie înlocuit cu alte forme de prestare a unor servicii civice.

4. A fost întărit sistemul de garantare a unor drepturi cetăţeneşti. Astfel, noile prevederi constituţionale au consacrat dreptul părţilor la un proces echitabil, imparţial, într-un termen rezonabil. Totodată, s-a prevăzut că arestarea preventivă se poate dispune numai de judecător, în cursul procesului penal, pentru cel mult 30 de zile, această perioadă putând fi prelungită cu câte cel mult 30 de zile, fără să depăşească 180; a sporit rolul Avocatului Poporului, al cărui mandat va fi de cinci ani în loc de patru, şi care va avea dreptul de a sesiza direct Curtea Constituţională asupra neconstitutionalităţii unor legi.
5. Întărirea rolului justiţiei. Reforma constituţională a prevăzut transformarea Curţii Supreme de Justiţie în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit tradiţiei sistemului judiciar românesc.

A fost instituită răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare de orice fel, prevăzându-se, totodată, răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea credinţă sau gravă neglijenţă.

A sporit rolul şi importanţa Consiliului Superior al Magistraturii, considerat a fi garantul independenţei justiţiei, care urmează a include în componenţa sa şi reprezentanţi ai societăţii civile.

Activitatea de cercetare penală a Poliţiei judiciare a fost trecută sub conducerea şi supravegherea Parchetelor de pe lângă instanţele de judecată.

În legătură cu desfăşurarea proceselor s-a prevăzut că cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, potrivit prevederilor legii organice. Acest drept va fi exercitat însă în astfel de condiţii încât să nu împiedice buna administrare a justiţiei sau să implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi.

6. A fost realizată o mai bună partajare a competenţelor legislative ale fiecărei Camere a Parlamentului, în scopul fluidizării activităţii de legiferare şi eliminarea etapelor de mediere şi divergenţe; s-a prevăzut scăderea numărului de cetăţeni care pot promova o iniţiativă legislativă, de la 250.000 la 100.000; imunitatea parlamentară a fost restrânsă la voturile şi opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului; limita de vârstă pentru alegerea în Senat a fost redusă la 33 de ani; a fost restrânsă posibilitatea Guvernului de a emite Ordonanţe de Urgenţă numai la situaţii extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată, cu obligaţia motivării urgenţei în cuprinsul ordonanţei respective.
7. În ceea ce priveşte mandatul Preşedintelui României, acesta a sporit la cinci ani, prevăzându- se totodată dreptul Preşedintelui de a sesiza Curtea Constituţională pentru soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice.
8. Au sporit atribuţiile şi rolul Curţii Constituţionale. Curtea Constituţională a fost definită ca fiind "garantul supremaţiei Constituţiei". Printre noile sale atribuţii se numără soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului ministru sau Preşedintelui Consiliului Suprem al Magistraturii.

Totodată, printre noile atribuţii se înscrie şi atribuţia de a se pronunţa asupra constituţionalităţii tratatelor şi altor acorduri internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.

A fost eliminată posibilitatea Parlamentului de a anula deciziile de neconstituţionalitate a legilor pronunţate de Curtea Constituţională, cu o majoritate de două-treimi, consacrându-se astfel obligativitatea şi superioritatea deplină, în toate situaţiile, a deciziilor Curţii Constituţionale.

O privire de ansamblu asupra reformei constituţionale din România permite aprecierea că ea a reprezentat un eveniment remarcabil în viaţa ţării, evidenţiind dorinţa de a se integra în Uniunea Europeană, alături de alte ţări cu care România întreţine relaţii tradiţionale de prietenie şi relaţii economice avantajoase^[21].

Cu toate acestea, trebuie precizat - într-un deplin spirit de obiectivitate - că reforma constituţională nu a epuizat sfera problemelor care trebuie reglementate în perspectiva integrării ţării noastre în Uniunea Europeană. În anumite cazuri, noile dispoziţii constituţionale se referă la adoptarea unor legi organice ulterioare care urmau să fie elaborate, acţiune care nu a fost perfectată în totalitatea ei până în prezent. Datorită dezacordului forţelor politice nu a putut fi soluţionată nici problema spinoasă a reformei sistemului electoral şi a trecerii - cel puţin în parte - la sistemul de vot uninominal. Noua procedură legislativă care, în scopul accelerării procesului de elaborare a legilor, departajează atribuţiile celor două Camere, una de „dezbatere" şi alta de „decizie", a suscitat rezerve din partea unor specialişti^[22] etc.

Toate acestea demonstrează că va fi necesar, în cea dea a doua etapă a reformei constituţionale) în anul 2007 să fie reexaminate o serie de probleme înlumina experienţei acumulate şi a practicii statelor europene. Pe de altă parte, noua calitate a României, de membră a Uniunii Europene de la 1 ianuarie 2007, impune cu necesitate o mai atentă reevaluare a competenţelor principalelor instituţii ale statului, în raport de transferul de atribuţii operat către organismele comunitare şi exercitarea în comun a unor competenţe, în raport de prevederile art.148 din Constituţia României.

Garantarea drepturilor şi libertăţilor democratice

Promovând cu consecvenţă ideea respectului faţă de om şi de drepturile sale fundamentale, ordinea juridică instaurată în România după abolirea regimului totalitar a repus în drepturile sale fireşti recunoaşterea şi garantarea demnităţii umane, adevărată condiţie pentru promovarea valorilor statului de drept, pentru eliminarea oricăror vestigii ale arbitrariului din viaţa societăţii noastre, pentru făurirea unei democraţii durabile.

Titlul II din Constituţia României din 1991, intitulat "Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale"^[23], reprezintă unul dintre domeniile cele mai importante ale reglementărilor constituţionale. El cuprinde nu numai o enumerare clară şi corespunzătoare a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale dar, în acelaşi timp, enunţă garanţii de natură să asigure respectul ferm al acestora. Elaborarea textelor a avut în vedere în primul rând convenţiile internaţionale privind drepturile omului: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele două Pacte Internaţionale ale drepturilor omului: Pactul privind drepturile civile şi politice şi Pactul privind drepturile economice şi sociale^[24]. În acelaşi timp, a fost avut în vedere modul în care aceste drepturi sunt enunţate în constituţiile principalelor state democratice.

Sub titulatura "Dispoziţiilor comune" sunt enunţate, în primul rând, o serie de reglementări cu caracter general, considerate indispensabile pentru înţelegerea întregii problematici a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor. Astfel, este de reţinut de la început ideea universalităţii, în sensul că toţi cetăţenii ţării beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin legi, asumându- şi totodată şi obligaţiile pe care acestea le prevăd. Corelat acestui aspect se înfăţişează ideea accesului la justiţie, specifică pentru statul de drept, care întregeşte în mod fericit ideea de universalitate. Totodată, ideea de universalitate se coroborează şi cu principiul egalităţii în drepturi, care statorniceşte egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, fără nici un fel de privilegii şi discriminări.

În această privinţă este de remarcat prevederea expresă cuprinsă în art.16 alin.2 din Constituţie, care dispune că "nimeni nu este mai presus de lege", înţelegând prin aceasta să pună capăt pentru totdeauna unor practici care au făcut ca în trecut anumite persoane ocupând funcţii importante să încalce în mod voit prevederile legii fundamentale a statului.

În legătură cu drepturile civile remarcăm valoarea dispoziţiilor privind libera circulaţie în ţară şi străinătate - o noutate pentru sistemul nostru constituţional. Această măsură reprezintă o cucerire a Revoluţiei din Decembrie 1989, ştiut fiind că în trecut dreptul de circulaţie peste hotare fusese supus unor numeroase restricţii şi limitări. Elemente noi aduce şi art.26 din Constituţie, referitor la viaţa intimă, familială şi privată. Se înfăptuieşte astfel un deziderat al constituţiilor moderne actuale care fac din protecţia vieţii intime un element esenţial decurgând din respectul personalităţii. Situaţiile în care se poate deroga de la inviolabilitatea domiciliului sunt precis enumerate în art.27 alin.2, nefiind posibile pătrunderea sau rămânerea în domiciliul unei persoane decât în anumite situaţii expres prevăzute de lege (executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti, înlăturarea unei primejdii, apărarea siguranţei naţionale, prevenirea răspândirii unei epidemii).

Elemente demne de analiză sunt aduse şi de art.31 din Constituţie, care se referă la dreptul la informaţie, exprimat în primul rând în dreptul unei persoane de a avea acces la orice informaţie de interes public. Pe de altă parte, se prevede că autorităţile sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal, ceea ce constituie o importantă inovaţie.

În legătură cu dreptul la învăţătură, subliniem valoarea prevederilor art.32 alin.5, care dispun că instituţiile de învăţământ, inclusiv cele particulare, se înfiinţează şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii, precum şi ale prevederii de la pct.6 al aceluiaşi articol, prin care se garantează autonomia universitară. Alineatul (7) la acest articol, adăugat prin reforma constituţională din anul 2003, dispune că : « Statul asigură libertatea învăşământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul relilgios este organizat şi garantat prin lege ».

Cât priveşte dreptul de petiţionare, sunt relevante posibilităţile inedite pe care le oferă textul constituţional al art.51. În condiţiile acestuia, persoanele vătămate într-un drept al lor de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, au dreptul să se adreseze instanţelor judecătoreşti pentru a obţine recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei. Deşi o asemenea prerogativă a existat într-o anumită formă în România în Constituţia din 1965, fiind legiferată prin Legea nr.1/1967, ea nu şi-a găsit o aplicaţie practică în condiţiile regimului anterior, care prefera să îndrume cetăţenii să ia calea "sesizărilor" către organele de stat. Deşi prevederile Legii nr.1/1967 - care erau în fond democratice - dădeau posibilitatea cetăţenilor să atace în justiţie actele administrative ilegale, ele nu au fost aplicate din raţiuni politice. În prezent, condiţiile şi limitele exercitării dreptului persoanei vătămate de a se adresa justiţiei sunt stabilite şi garantate prin Legea contenciosului administrativ.

În legătură cu aspectele politice ale exercitării drepturilor cetăţeneşti considerăm necesar să subliniem importanţa prevederilor legate de libertatea întrunirilor şi dreptul de asociere. Cu privire la dreptul de asociere trebuie observat că, potrivit Constituţiei, "Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau independenţei României sunt neconstituţionale".

O asemenea prevedere se corelează cu dispoziţiile Legii siguranţei naţionale, care interzic activităţile de natură a pune în pericol cuceririle statului de drept, principiile pluralismului politic, precum şi orice acţiuni de sorginte totalitaristă, fascistă sau comunistă. Cu privire la partidele politice este de observat că nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, Avocaţii Poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici, stabilite prin lege organică.

În categoria persoanelor care nu pot face parte din partide politice se află şi Preşedintele României care, odată ales, trebuie să păstreze o atitudine de echidistanţă faţă de toate partidele politice, devenind garantul independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării. Restrângerea dreptului de a face parte din partidele politice - mai exact interdicţia pentru unele persoane de a fi membri ai unor partide sau altora - nu reprezintă o măsură de natură a aduce restricţii dreptului de asociere. Ea este determinată de raţiuni bine justificate, motiv pentru care este practicată şi în alte ţări. Este lesne de înţeles că judecătorii Curţii Constituţionale, magistraţii, poliţiştii etc., prin funcţiile pe care le îndeplinesc şi pe care ei le exercită în interesul întregii populaţii, al tuturor categoriilor sociale, nu pot să adopte o atitudine partizană, ci numai o atitudine de deplină obiectivitate, aceasta fiind o condiţie a însuşi exerciţiului funcţiei lor.

Cu referire la drepturile economice şi sociale trebuie amintit că în noile condiţii social- economice rolul statului în economie s-a restrâns şi se va restrânge în continuare, ca urmare a diversificării agenţilor economici şi a trecerii la măsurile de privatizare. În aceste condiţii şi rolul statului trebuie regândit, în concordanţă cu noile realităţi. Statul român nu mai poate să "garanteze" dreptul la muncă în condiţiile desprinderii de regimul centralizat. În schimb, el va trebui să ia măsuri de protecţie, să instituie un salariu minim pe economie, să vegheze la respectarea strictă a legilor de către toţi factorii economici.

O noutate o constituie recunoaşterea dreptului la grevă. Art.43 din Constituţie, care constituie sediul materiei, dispune în primul său alineat că "Salariaţii au dreptul la grevă pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale". O asemenea prevedere exclude însă, în mod evident, greva cu caracter politic, care nu se încadrează în textul constituţional. Pe de altă parte, este de menţionat că Legea conflictelor colective de muncă (Legea nr.15 din 11 februarie 1991 pentru soluţionarea conflictelor colective de muncă, publicată în "Monitorul Oficial" al României nr.33 din 11 februarie 1991), a reglementat pentru prima oară situaţiile în care dreptul la grevă poate fi exercitat, stabilind o procedură prealabilă declanşării grevei, care trebuie respectată de părţile în conflict. A fost reafirmat principiul că dreptul la grevă nu poate fi exercitat pentru motive politice şi nici în sprijinul unor "cazuri individuale", cum ar fi de pildă desfacerea contractului de muncă al unui anumit salariat^[25].

Importante prevederi sunt legate de protecţia proprietăţii private, care este garantată de lege şi nu poate fi supusă exproprierii decât în cazuri de utilitate publică, pe baza unei drepte şi prealabile despăgubiri.

Este de remarcat, ca o prevedere comună tuturor categoriilor de drepturi la care ne-am referit, dispoziţia art.49 al Constituţiei, referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi. Aceasta nu poate fi efectuată decât prin lege, în situaţii deosebite, cum ar fi apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, prevenirea unor calamităţi, a unui sinistru etc. Trebuie semnalată şi dispoziţia potrivit căreia restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, neputându-se aduce atingere însăşi existenţei dreptului sau libertăţii în cauză.

O privire de ansamblu asupra modului în care sunt reglementate drepturile şi libertăţile în noua Constituţie a României atestă preocuparea de a se da acestora un conţinut real şi concret, depăşindu-se sloganurile publicitare şi emfaza cu care erau tratate aceste drepturi în constituţiile anterioare. Este suficient să amintim modul concret în care este reglementată reţinerea şi arestarea indivizilor (art.23), consacrarea libertăţii de expresie (art.30), a dreptului la informaţie (art.31), a dreptului la grevă (art.43), prevederile care garantează regimul proprietăţii private (art.44) etc.

Considerăm necesar să subliniem că în România, în special în ultimii ani, au fost adoptate importante acte normative, care aduc dezvoltări şi precizări în legătură cu exercitarea unor drepturi ale omului. Astfel, este suficient să amintim Legea privind prelevarea şi transplantarea de ţesuturi şi organe umane, modificările aduse Codului penal şi Codului de procedură penală, Legea pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, modificarea prevederilor legale privind statutul refugiaţilor, demilitarizarea Poliţiei şi adoptarea Statutului Poliţistului ş.a.

Cât priveşte modalităţile practice la care cetăţenii pot recurge pentru valorificarea drepturilor lor, pentru restabilirea drepturilor încălcate, acestea ar putea fi clasificate, după părerea noastră, în mai multe categorii.

• O primă clasificare ar putea avea în vedere mijloace de protecţie directe şi mijloace de

protecţie indirecte. Mijloace de protecţie directe ar fi valorificarea nemijlocită a drepturilor cetăţenilor, sub forma unor petiţii, acţiuni în justiţie etc., adresate direct de către cei în cauză, iar mijloace indirecte, cum ar fi de pildă recurgerea la serviciile "Ombudsman"-ului (Avocatul Poporului), ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate cu prilejul judecării unui proces etc. În situaţiile din ultima categorie, promovarea drepturilor cetăţeneşti se face practic printr-un organ intermediar, care la rândul său declanşează procedura de realizare sau restabilire a drepturilor (Ombudsman, Curtea Constituţională etc).

-O a doua clasificare ar putea avea în vedere mijloace care implică participarea directă a unor organe de stat şi mijloace în care asigurarea sau realizarea drepturilor se face cu sprijinul organizaţiilor obşteşti, de masă, al opiniei publice. Aşa, de pildă, o cerere adresată unui organ de stat pentru recalcularea pensiei privind vechimea în muncă s-ar încadra în prima categorie de mijloace, în timp ce solicitarea sprijinului unor organizaţii obşteşti în scopul atenţionării asupra unor situaţii ce nu au fost rezolvate în mod satisfăcător de către autorităţi s-ar încadra în mijloacele din cea de a doua cale.

-O a treia clasificare are în vedere mijloacele interne şi mijloacele internaţionale. Mijloacele interne sunt cele care se adresează unor organe de stat competente din interiorul ţării (tribunale, instanţe de contencios administrativ, Curtea Constituţională, Avocatul Poporului etc.); mijloacele internaţionale au în vedere adresarea unor plângeri către Consiliul Europei, în condiţiile Protocolului 11 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului, ori o sesizare către Comitetul drepturilor omului, abilitat să primească asemenea solicitări de către Protocolul facultativ la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

O încercare de sinteză a tuturor acestor mijloace în sistemul constituţional român ne permite câteva consideratiuni:

1. temeiul folosirii oricărui mijloc de apărare, respectare sau garantare a drepturilor omului se găseşte întotdeauna în lege sau în Constituţie. Aceasta poate determina cu precizie calitatea unor anumite organe de a apăra drepturile cetăţenilor sau poate crea pur şi simplu norme permisive, care să permită activitatea unor instituţii cu caracter nestatal (asociaţii, fundaţii etc.);
2. în toate situaţiile, mecanismele de protecţie a drepturilor omului oferă celui în cauză mai multe căi ierarhice. Astfel, în cazul justiţiei funcţionează ca mijloace de reformare a unor sentinţe apelul şi recursul. În cazul utilizării mijloacelor internaţionale, al adresării unor plângeri către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, trebuie făcută mai întâi dovada că au fost epuizate mijloacele interne, numai apoi fiind posibilă sesizarea unor organisme internaţionale;
3. în sfârşit, o trăsătură a mecanismelor de protecţie a drepturilor omului este caracterul lor sistemic, îmbinarea lor în cadrul unui tot unitar, vizând aceeaşi finalitate şi anume respectarea drepturilor cetăţeneşti. Unui asemenea scop îi poate servi, de pildă, o interpelare adresată de un parlamentar în legătură cu nerespectarea drepturilor unor cetăţeni sau grupuri de cetăţeni, dar şi sentinţele judecătoreşti prin care drepturile sunt confirmate sau sunt puse în practică. Mecanismul de protecţie şi de valorificare a drepturilor nu exclude folosirea concomitentă a mai multor căi, în situaţia în care s-au produs încălcări ale unor drepturi fundamentale. Astfel, nimic nu împiedică un cetăţean care a ales calea justiţiei să se adreseze unui organ de presă sau televiziunii, atrăgând atenţia asupra unor drepturi ale sale care au fost încălcate. Ceea ce legea exclude sau condiţionează este respectarea unor mecanisme şi căi ierarhice în cazurile precis prevăzute (cum este de pildă cazul gradelor de jurisdicţie) sau specializarea anumitor tipuri de acţiuni judiciare (cum este, de pildă, cazul celor administrative).

O concluzie cu privire la căile şi direcţiile de acţiune prin care pot fi apărate drepturile omului în sistemul constituţional român nu poate fi, desigur, decât o concluzie pozitivă, în condiţiile în care coexistă mai multe tipuri de mecanisme la care cetăţenii pot recurge pentru a-şi valorifica drepturile încălcate. Evident, transpunerea în practică a tuturor acestor drepturi solicită, în mod necesar, obiectivitate şi spirit de răspundere din partea organelor chemate să apere drepturile cetăţenilor, o atitudine politică militantă, opţiunea fermă a opiniei publice împotriva încălcărilor, a faptelor antisociale, astfel încât climatul social să favorizeze pe deplin respectarea principiilor statului de drept şi condamnarea neechivocă a oricărui fel de încălcări.

 

• Repunerea în drepturi a instituţiei Parlamentului

Revigorarea ideii democratice şi eşecul tuturor formelor de guvernare totalitară au demonstrat, fără putinţă de tăgadă, forţa şi viabilitatea instituţiei Parlamentului, ca exponent al suveranităţii naţionale. A devenit general recunoscută astăzi în lume ideea că parlamentele nu reprezintă numai cele mai largi forumuri democratice naţionale, dar şi laboratoare eficiente de elaborare a legilor, factori de răspundere ai vieţii publice, elemente de contrapondere faţă de orice tentative de a diminua drepturile democratice şi valoarea instituţiilor statului de drept.

În perioada premergătoare elaborării noii Constituţii a ţării - şi chiar în perioada anterioară, când se puneau de abia bazele viitoarelor instituţii ale statului - după Revoluţia din Decembrie 1989 a fost luată în discuţie problema dacă Parlamentul României trebuie să fie alcătuit dintr-o singură Cameră sau din două^[26]. În sprijinul ideii bicameralismului au fost invocate argumente istorice, necesitatea unei dezbateri temeinice în cadrul a două forumuri distincte a proiectelor de legi, pentru a fi convenite cele mai bune soluţii, precum şi experienţa altor state democratice europene. S-a mai relevat că sistemul unicameral a fost folosit de statul totalitar, ducând la o simplificare nedorită a procesului legislativ şi la adoptarea unor măsuri ce n-au corespuns în toate cazurile asigurării supremaţiei legii. În final, după ce au fost confruntate toate argumentele pro şi contra, pentru fiecare opţiune, a fost aleasă soluţia bicamerală - dar şi aici s-a ivit o a doua problemă: dacă între cele două Camere urma să existe o specializare sau dacă ele urmau să aibă aceeaşi competenţă.

Tezele pentru elaborarea proiectului noii Constituţii prevăzuseră iniţial o anumită specializare între cele două Camere ale Parlamentului, Camera Deputaţilor fiind competentă, de pildă, să adopte bugetul, moţiunile de cenzură, să aprobe compunerea şi programul Guvernului etc., iar Senatul să ratifice tratatele, să numească Avocatul Poporului, pe directorul Serviciului Român de Informaţii ş.a. Pe parcursul dezbaterilor parlamentare s-a renunţat însă la această specializare, consacrându-se ideea plenitudinii de competenţă a celor două Camere, în absolut toate problemele. Singura atribuţiune care revine în prezent exclusiv Senatului este alegerea Avocatului Poporului.

Cu referire la modalitatea de alegere a parlamentarilor, indiferent dacă este vorba de deputaţi sau de senatori, subliniem că această modalitate este aceeaşi - vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. O propunere care viza alegerea Senatului prin vot indirect, de către consiliile colectivităţilor locale, şi care recunoştea existenţa unor senatori de drept, nu a fost reţinută de către Constituantă. Nu a fost reţinută nici propunerea, avansată cu prilejul dezbaterii legii electorale, care preconiza ca, spre deosebire de deputaţi, senatorii să fie aleşi nu pe liste, ci prin scrutin uninominal. În consecinţă, practic între cele două Camere ale Parlamentului nu există nici un fel de diferenţă din punct de vedere al prerogativelor, ele acţionând absolut în aceleaşi materii şi fiind alese pe aceeaşi bază.

Este de remarcat că în Camera Deputaţilor, pentru a se asigura o reprezentare a minorităţilor care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, s-a acceptat principiul unor locuri suplimentare pentru reprezentanţii acestor minorităţi, prin derogare de la principiile de reprezentare stabilite. Această inovaţie, pe care a consacrat-o pentru prima dată Decretul-lege nr.92/1990, a fost apreciată pozitiv de o serie de comentatori internaţionali şi oameni de ştiinţă care ne- au vizitat ţara, ea constituind o posibilitate de exprimare a punctelor de vedere ale minorităţilor care nu ar fi avut altfel dreptul să fie reprezentate în Parlamentul României.

În ceea ce priveşte numărul deputaţilor şi al senatorilor, acesta este stabilit prin legea electorală, existând un număr superior de deputaţi faţă de cel de senatori. De altfel, un deputat reprezintă 70.000 cetăţeni în timp ce un senator 160.000. Potrivit dispoziţiilor Legii nr.373/2004, Camera Deputaţilor cuprinde 332 deputaţi, în timp ce Senatul are numai 137 senatori.

 

În ce priveşte durata mandatului celor două Camere, acesta este, în principiu acelaşi, de 4 ani. Mandatul Camerei Deputaţilor şi al Senatului poate fi însă prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă. O prevedere interesantă, care este consacrată de articolul 63 alineatul 4 din Constituţie, este aceea care dispune că "Mandatul Camerelor se prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament. În această perioadă nu poate fi revizuită Constituţia şi nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi organice". Raţiunea acestui text constituţional a fost aceea de a se evita un vacuum juridic în perioada dintre cele două parlamente (vechiul parlament şi parlamentul nou ales). De altfel, Constituţia prevede că alegerile pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat urmează să se desfăşoare în cel mult trei luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului, Parlamentul nou ales întrunindu-se la convocarea Preşedintelui României în cel mult 20 de zile de la alegere. Proiectele de legi sau propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului precedent îşi continuă procedura în Parlamentul nou. În felul acesta s-a concretizat preocuparea de a se asigura continuitate lucrărilor Parlamentului şi de a nu lăsa ţara fără organul reprezentativ decât pe o perioadă foarte scurtă. De altfel, aşa cum s-a arătat, în această perioadă mandatul Camerelor este încă valabil, putând fi adoptate orice legi care se consideră necesare, dar neputându-se revizui Constituţia ori adopta, abroga sau modifica legi organice. Trebuie să menţionăm că într-o variantă a textului Constituţiei, ce a fost supusă Constituantei în toamna anului 1991, figurase o instituţie intermediară, denumită "Delegaţia temporară", care ar fi trebuit să funcţioneze din momentul dizolvării Camerelor până la întrunirea noului Parlament. Ea urma să fie alcătuită potrivit configuraţiei politice a Parlamentului, având competenţa de a exercita prerogativele acestuia, cu excepţia revizuirii Constituţiei, adoptării, modificării şi abrogării unor legi organice. În final, s-a renunţat însă la această instituţie care ar fi constituit, de fapt, un hibrid, deoarece pe de o parte, din punct de vedere conceptual ea nu ar mai fi avut aceleaşi caracteristici de reprezentativitate pe care le avea vechiul Parlament, iar pe de altă parte, întrucât raportul de forţe între diferitele partide este supus schimbărilor, componenţa "Delegaţiei temporare", axată pe vechiul raport de forţe dintre partide, nu ar fi reprezentat imaginea reală a forţelor politice româneşti aflate în competiţie.

Organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se stabileşte prin Regulamentul său de lucru. Fiecare Cameră îşi alege un birou permanent la începutul fiecărei sesiuni. Preşedintele Camerei Deputaţilor şi Preşedintele Senatului sunt aleşi însă pe durata întregului mandat al Parlamentului. Există şi posibilitatea ca membrii birourilor permanente să fie revocaţi înainte de expirarea mandatului.

Potrivit celor mai recente modificări ale regulamentelor parlamentare, deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare, dacă există cel puţin 10 deputaţi sau 7 senatori care au candidat în alegeri pe listele aceluiaşi partid sau ale aceleiaşi formaţiuni politice. Se pot constitui însă şi grupuri mixte, incluzând şi parlamentari din partide mai mici, care au orientări politice apropiate.

În mod constant, practica parlamentară din România a refuzat constituirea unor grupuri parlamentare ale deputaţilor sau senatorilor independenţi, aceştia putând a se alătura însă altor grupuri.

De asemenea, nu s-a admis constituirea unor grupuri parlamentare ale unor partide care nu au obţinut mandate în alegerile parlamentare.

Pentru desfăşurarea lucrărilor, fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente. Se pot constitui însă şi comisii de anchetă sau comisii speciale, pe anumite probleme. Există şi posibilitatea constituirii unor comisii comune ale celor două Camere.

Camera Deputaţilor şi Senatul îşi desfăşoară lucrările în şedinţe separate sau în şedinţe comune. Ele se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie, iar cea de a doua începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie. Atât Camera Deputaţilor, cât şi Senatul, pot să se întrunească însă şi în sesiuni extraordinare la cererea Preşedintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere sau a cel puţin unei treimi din numărul deputaţilor sau senatorilor. Convocarea Camerelor se face de către preşedinţii acestora.

Sunt de competenţa Parlamentului o serie de activităţi ca: adoptarea actelor normative, exercitarea controlului asupra modului cum îşi desfăşoară activitatea Guvernul şi chiar Preşedintele ţării, în anumite situaţii, desemnarea unor înalţi demnitari etc.

În ceea ce priveşte legiferarea, până la reforma constituţională din anul 2003 nu a existat o diferenţă de competenţă între cele două Camere. Prin reforma constituţională s-a efectuat o anumită departajare între « Camera de dezbatere » şi « Camera de decizie », ceea ce a adus o anumită contribuţie la fluidizarea procesului legislativ^[27]. Iniţiativa legislativă aparţine Guvernului, deputaţilor, senatorilor, precum şi unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot (după modificarea constituţională din anul 2003). Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare dintre aceste judeţe sau în Municipiul Bucureşti să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. Pe de altă parte, Constituţia prevede expres că nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea.

Parlamentul are importante atribuţii legate de controlul membrilor Guvernului, sau al Guvernului în întregul său, asupra felului în care îşi îndeplineşte îndatoririle^[28]. Parlamentarii pot să adreseze întrebări oral, dar şi interpelări, care se depun în scris, cu cel puţin 10 zile înainte. Parlamentul are însă şi dreptul să adopte moţiunea de cenzură, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, care duce la angajarea răspunderii Guvernului.

Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor. Ea se comunică Guvernului la data depunerii şi se dezbate după trei zile de la data când a fost prezentată în şedinţa comună a celor două Camere. Aşa cum s-a arătat, dacă moţiunea de cenzură este adoptată, este angajată răspunderea Guvernului, dar dacă ea a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia o nouă moţiune de cenzură în aceeaşi sesiune. Dacă moţiunea de cenzură este acceptată, Guvernul este considerat demis. Guvernul poate să-şi angajeze singur răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege. Dacă împotriva acestei angajări se emite o moţiune de cenzură, există două posibilităţi: moţiunea de cenzură să fie respinsă, şi atunci programul prezentat de Guvern se consideră adoptat sau moţiunea de cenzură să fie acceptată, situaţie în care Guvernul va fi obligat să-şi prezinte demisia.

Rezultă, aşa dar, că există două posibilităţi: aceea ca o pătrime din numărul deputaţilor sau senatorilor să iniţieze ei o moţiune de cenzură la adresa politicii Guvernului, şi o a doua posibilitate, ca moţiunea de cenzură să fie depusă pentru a contracara un program, o declaraţie de politică generală sau un proiect de lege. În toate aceste situaţii, Parlamentul dispune de prerogative deosebit de importante, deoarece retragerea încrederii acordată Guvernului îl obligă pe acesta să demisioneze.

În competenţa Parlamentului revine şi acordarea votului de încredere asupra programului şi întregii liste a Guvernului, care se dezbate de ambele Camere într-o şedinţă comună, alegerea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii de către ambele Camere în şedinţă comună, desemnarea a trei judecători ai Curţii Constituţionale de către Camera Deputaţilor şi a trei judecători de către Senat, ceilalţi trei fiind desemnaţi de Preşedintele României.

Deşi nu este ales de Parlament, ci în mod direct de către popor, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie, în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, de către Camera Deputaţilor şi Senat, reunite în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale.

Deputaţii şi senatorii îşi încep mandatul la data întrunirii legale a Camerei din care fac parte, sub condiţia validării. Calitatea lor încetează la data întrunirii legale a Camerelor nou alese, sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate ori de deces. Nimeni nu poate fi în acelaşi timp deputat şi senator. Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricăror funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului.

Deputaţii şi senatorii nu pot fi reţinuţi, arestaţi, percheziţionaţi ori trimişi în judecată penală sau contravenţională fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Competenţa de judecată aparţine, în toate cazurile, Curţii Supreme de Justiţie.

În cazul săvârşirii unor infracţiuni flagrante, deputatul sau senatorul poate fi reţinut şi supus percheziţiei, dar ministrul justiţiei va informa neîntârziat pe Preşedintele Camerei asupra reţinerii şi percheziţiei, Camera având dreptul, dacă apreciază că nu există temei de reţinere, să dispună imediat revocarea acestei măsuri.

Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere pentru modul în care au votat sau pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului. O asemenea explicaţie se găseşte în principiul potrivit căruia în exercitarea mandatului deputaţii şi senatorii se află în serviciul poporului^[29]. Este de remarcat şi ideea, consacrată într-un text constituţional, potrivit căreia "orice mandat imperativ este nul". O asemenea prevedere este firească, deoarece deputaţii şi senatorii, odată aleşi, dobândesc o anumită autonomie faţă de cei care i-au ales şi chiar faţă de formaţiunile politice din care fac parte. În numele unei discipline de partid, un deputat sau senator nu poate fi obligat să acţioneze împotriva propriilor sale convingeri.

După Revoluţia din Decembrie 1989, viaţa parlamentară şi-a regăsit întreaga sa bogăţie şi personalitate din epoca interbelică. Deşi dezbaterile în cadrul Parlamentului României, respectiv al celor două Camere, nu s-au soldat întotdeauna cu rezultatele dorite din punct de vedere legislativ, se poate spune că, în general, viaţa parlamentară revine în drepturile sale, înregistrându-se dezbateri vii, schimburi de păreri, argumente în favoarea unor teze sau altora şi nu rareori critici la adresa unor organe centrale sau locale.

O apreciere de ansamblu asupra vieţii parlamentare, care a însemnat foarte mult din punctul de vedere al reaşezării instituţiilor democratice şi al edificării statului de drept, permite câteva constatări. Urmând practica parlamentelor democratice, activitatea parlamentară ar spori în eficienţă şi operativitate dacă ar fi acordată o mai mare pondere activităţii comisiilor permanente. Pe de altă parte, pentru optimizarea lucrărilor forumului legislativ s-ar putea lua în considerare ideea exprimării votului prin corespondenţă, procedura unor şedinţe speciale de votare la care toţi parlamentarii să fie prezenţi, renunţarea la condiţiile de cvorum pentru simplele şedinţe de dezbateri, un mai mare rol acordat grupurilor parlamentare în definirea priorităţilor şi a ordinii de zi, stabilirea unor termene în care să fie prezentate rapoartele comisiilor permanente, spre a se asigura o maximă operativitate în procesul de legiferare.

De asemenea, urmând practica unor numeroase ţări democratice, s-ar putea perfecţiona procedura întrebărilor şi interpelărilor, în anumite state interpelările fiind întotdeauna urmate de dezbateri, şi chiar de hotărâri, asupra problemelor ridicate.

Considerăm, totodată, că ar putea fi aduse îmbunătăţiri şi regimului imunităţii parlamentare, care ar trebui raportată în toate cazurile exclusiv la cerinţele exercitării mandatului, iar procedura ridicării imunităţii să fie corelată şi ea cu modalităţile de vot prin care se adoptă de regulă toate_celelalte hotărâri ale Camerelor Parlamentului, sincronizându-se astfel practica română în această materie cu

practica ţărilor democratice, având o bogată experienţă parlamentară.

Modificările aduse regulamentelor celor două Camere au adus, incontestabil, elemente noi, de natură a preciza mai bine poziţia şi rolul Parlamentului în sistemul organizării politice din România. Au fost aduse importante completări şi modificări celor două Regulamente, vizând în special simplificarea procedurii legislative, o mai puternică evidenţiere a rolului grupurilor parlamentare, au fost introduse elemente de precizie în legătură cu procedura imunităţii parlamentare ş.a.

Considerăm remarcabil faptul că toate propunerile care au fost făcute în perioada revizuirii Constituţiei au insistat asupra creşterii rolului Parlamentului în sistemul organelor statului. Se poate spune chiar că toate partidele, fără excepţie, achiesează la ideea că rolul Parlamentului trebuie să crească în perspectivă, că este necesară o delimitare mai precisă a atribuţiilor celor două Camere, iar relaţia dintre legislativ şi executiv să fie mai precis fundamentată, în special prin precizarea acelor situaţii în care Guvernul poate emite ordonanţe de urgenţă.

Din păcate, însă, alte propuneri, ca de pildă cea vizând reducerea numărului parlamentarilor sau propunerea ce avea în vedere renunţarea la sistemul alegerilor pe listă şi trecerea la votul uninominal, cel puţin pentru o parte dintre membrii Parlamentului, enunţate de reprezentanţi ai societăţii civile, nu sau bucurat până în prezent de audienţa scontată.

Este un fapt cert însă că în perspectiva aprofundării democratismului în România, instituţia Parlamentului va trebui să-şi sporească în continuare prerogativele, forumul legislativ al ţării ocupând un loc central în orice scenarii de perspectivă privind evoluţia sistemului nostru politic.

Experienţa dreptului comparat este cât se poate de utilă în această direcţie, deoarece cvaziunanimitatea statelor lumii acordă parlamentelor un rol crucial în determinarea obiectivelor politice şi în perfectarea angajamentelor internaţionale. Pe de altă parte, reformele constituţionale ce vor trebui să fie adoptate au în vedere, fireşte, şi racordarea mai puternică a României la instituţiile europene şi atlantice, perfectarea cadrului legislativ în concordanţă cu aceste imperative, recunoaşterea priorităţii dreptului comunitar şi aplicării sale directe în ordinea internă a ţării, tot atâtea obiective în înfăptuirea cărora instituţiei Parlamentului îi revine un rol dintre cele mai importante.

Relaţia dintre Parlament şi Guvern. Delegarea legislativă

Instituţia delegării legislative este cunoscută de practica unor state democratice, în special din ţările europene^[30], fiind prevăzută ca o posibilitate lăsată la aprecierea parlamentelor. Pentru dreptul român, examinarea sintetică a unora din problemele privitoare la acest domeniu prezintă un interes deosebit atât datorită dezbaterilor politice care s-au purtat mai ales pe parcursul ultimei legislaturi, cât şi, mai ales, datorită implicaţiilor juridice pe care o asemenea delegare le implică.

Parlamentul, ca unic organ legiuitor, este singura autoritate constituţională împuternicită să reglementeze prin lege relaţiile sociale cele mai importante şi mai generale. Fundamentarea ştiinţifică a soluţiei legiferării delegate este aceea că Parlamentul, lucrând în sesiuni (deci nu permanent), având o compoziţie eterogenă din punct de vedere politic şi funcţionând în baza unor proceduri uneori îndelungate ca timp, nu are "viteza" de lucru care să permită intervenţia sa operativă în anumite situaţii care impun celeritate. Or, exercitarea puterii este o activitate care presupune permanenţă. Dacă legea este forma principală prin care Parlamentul realizează conducerea (exercitarea puterii), intervenţia sa trebuie să se conformeze şi ea acestui imperativ al permanenţei, activităţile de conducere răspunzând astfel dinamicii sociale şi politice.

Ca atare, structura, compoziţia, ritmul de lucru periodic şi uneori mai lent al Parlamentului, confruntate cu exigenţele de rapiditate şi promptitudine ale conducerii statale au impus delegarea legislativă ca o adevărată tehnică de guvernare. Ea este menită să dea satisfacţie cerinţelor unei guvernări dinamice, rapide şi eficiente, dar şi legitimităţii şi dimensiunilor funcţiilor Parlamentului. Prin modul în care a fost concepută, delegarea legislativă corespunde unor interese diferite: de natură politică, cum ar fi adoptarea de măsuri considerate ca necesare de guvern, dar care pot fi apreciate de forţele politice reprezentate în Parlament ca fiind nepopulare; de natură financiar-economică, în care promptitudinea instituirii unor măsuri este apreciată ca fiind esenţială pentru eficacitatea lor; de natură instituţională, atunci când compoziţia politică deosebit de eterogenă a parlamentului şi/sau fragilitatea majorităţii parlamentare care sprijină guvernul pot crea o stare de blocaj al procesului legislativ.

Potrivit dispoziţiilor art.115 din Constituţie, pot fi emise două categorii de ordonanţe: obişnuite şi de urgenţă. Pentru a emite ordonanţe, guvernul are nevoie de abilitare, iar aceasta se dă de către Parlament printr-o lege specială. Ţinând seama de prevederile art.115 alin.(1), potrivit cărora legea specială de abilitare a guvernului pentru a emite ordonanţe nu poate privi domeniile ce fac obiectul legilor organice şi, desigur, pe cale de interpretare sistematică nici al legilor constituţionale, rezultă că sensul abilitării este acela de a învesti guvernul cu competenţa stabilirii unor măsuri legislative care nu pot, însă, să afecteze aceste domenii. De aceea, sub aspect material, abilitarea are un caracter limitat nu numai de scopul prevăzut în legea de abilitare, ci şi de interdicţia constituţională de a depăşi sfera legii ordinare printr-o ingerinţă în domeniul legii organice.

Legea de abilitare stabileşte atât domeniul, cât şi termenul până la care pot fi emise ordonanţele. Nerespectarea acestui termen are ca efect încetarea efectelor ordonanţei (caducitatea ei). De asemenea, art.115 alin.(3) din Constituţie dispune că, dacă legea de abilitare o cere, ordonanţa se supune spre aprobare Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare. Până în acest moment, guvernul poate să modifice sau să abroge ordonanţele, deoarece acestea sunt în competenţa sa exclusivă. După împlinirea termenului, guvernul nu le mai poate modifica sau abroga, deoarece aceasta ar însemna să exercite o competenţă delegată care a expirat. De aici rezultă că modificarea sau abrogarea ordonanţei, după sesizarea Parlamentului şi împlinirea termenului de abilitare, se poate face numai prin lege.

Aprobarea de către parlament poate fi pură şi simplă, cu modificări sau cu completări. În practica recentă a legislativului şi mai ales în decursul celei mai recente legislaturi se constată că, din ce în ce mai frecvent, aprobarea pură şi simplă face loc aprobării cu modificări şi completări. Această tendinţă demonstrează pe de o parte controlul şi implicarea activă a legislativului în actul normativ ce rezultă din delegarea legislativă, dar pe de altă parte poate fi considerată drept consecinţa unei întârzieri în verificarea de către Parlament a ordonanţelor, în condiţiile unor realităţi de fapt care impun cu necesitate completarea reglementării iniţiale făcute de executiv.

În ce priveşte situaţia ordonanţelor de urgenţă^[31], potrivit art. 115 alin. (4) din Constituţie, ele se caracterizează prin existenţa unei situaţii excepţionale care justifică necesitatea şi impune luarea de măsuri urgente de către guvern, măsuri care, în situaţii normale, în mod firesc sunt de competenţa Parlamentului. Aceste cazuri excepţionale presupun existenţa unor împrejurări în care, în mod obiectiv, nu a fost posibilă adoptarea unei legi de abilitare sau a unei legi cu procedură de urgenţă şi nici chiar modalitatea angajării răspunderii guvernului cu privire la un proiect de lege. De asemenea, textul constituţional impune ca, în astfel de situaţii, dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el să se convoace în mod obligatoriu.

Caracterul excepţional al situaţiei a comportat discuţii interesante între specialişti, pornind de la dezbaterile din Adunarea Constituantă, care au avut în vedere numai situaţiile cu adevărat excepţionale, cum sunt starea de urgenţă, starea de asediu, starea de necesitate, catastrofele etc., adică acele situaţii care, în mod obiectiv, datorită împrejurărilor presante care au apărut, nu fac posibilă adoptarea unei legi de abilitare. Excepţia consacrată de textul constituţional este determinată de însuşi caracterul excepţional al situaţiei care o provoacă, adică o stare de fapt care impune maximă urgenţă în luarea unei asemenea măsuri legislative şi în executarea ei. Prin însăşi natura sa, ordonanţa de urgenţă este o soluţie extremă pentru rezolvarea unor situaţii excepţionale, cu executare imediată. Ea este condiţionată deci de existenţa cazului excepţional şi, de aceea, nu se poate realiza pe calea unor reglementări obişnuite şi normale. Ca atare, ordonanţa de urgenţă nu este o simplă varietate a ordonanţei pe baza unei legi de abilitare, ci o măsură de ordin constituţional care permite guvernului, sub controlul strict al Parlamentului, să facă faţă unui caz excepţional, care se justifică, aşa cum se arată în Decizia Curţii Constituţionale nr.65/1995, prin necesitatea şi urgenţa reglementării unei situaţii care, datorită circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea unei soluţii imediate în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public.

Aprecierea caracterului excepţional se face de la caz la caz, în primul rând de către guvern, prin aprecierea oportunităţii politice a emiterii de ordonanţe de urgenţă, în condiţiile în care delegarea legislativă este acordată de Constituţie prin dispoziţiile art. 115 alin.(4), iar în al doilea rând, de către Parlament, prin cenzura sa cu caracter specific. Fără îndoială, modificarea sau unificarea legislaţiei într- un anumit domeniu sau altul nu justifică, prin ea însăşi, emiterea unei ordonanţe de urgenţă, după cum nici solicitările investitorilor români sau străini, în domeniul privatizării ori stabilirea clară a funcţiilor instituţiilor publice în scopul realizării unei coerenţe la nivel decizional nu sunt de natură a constitui, prin ele însele, argumente suficiente de natură să motiveze adoptarea unei astfel de soluţii.

Prin ordonanţe de urgenţă se pot reglementa, în situaţii excepţionale, probleme care ţin de domeniul legilor, indiferent dacă acestea sunt organice sau ordinare. Interdicţia constituţională de a se reglementa prin ordonanţe domeniul legilor organice priveşte numai ordonanţele emise în baza unei legi de abilitare, iar subiecţii acestei interdicţii sunt în egală măsură Parlamentul şi Guvernul. În afara delegării legislative legale, art. 115 alin.(4) din Constituţie a instituit şi o delegare legislativă constituţională, care conferă guvernului dreptul de a emite, în cazuri excepţionale, ordonanţe de urgenţă, fără vreo intervenţie parlamentară şi fără vreo limitare la domeniul legilor ordinare. De aceea, se poate considera că tocmai caracterul de urgenţă al acestor ordonanţe justifică posibilitatea emiterii lor şi în domeniile rezervate legilor organice.

Este de remarcat însă faptul că, prin aprobarea unei ordonanţe, Parlamentul nu poate acoperi eventualele vicii de neconstituţionalitate ale acesteia; aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, dacă ordonanţa cuprinde o normă cu caracter neconstituţional, legiuitorul, prin legea de aprobare, nu poate înlătura acest caracter, deoarece Parlamentul nu este îndreptăţit să confirme o normă neconstituţională care îşi păstrează acest caracter cât timp nu a fost modificată. Altminteri, regimul constituţional al ordonanţei ar fi încălcat, întrucât s-ar reduce exclusiv la sprijinul politic al guvernului în Parlament, cu nesocotirea limitelor constituţionale ale delegării legislative.

• Jurisdicţia constituţională

O poziţie importantă în rândul instituţiilor care asigură ordinea de drept în România o ocupă Curtea Constituţională, creată după modelul Consiliului Constituţional francez, dar prezentând numeroase elemente de specificitate şi originalitate^[32]. Existenţa acestei instituţii se cere a fi subliniată în mod deosebit deoarece, în perioada antebelică, în România controlul de constituţionalitate se efectua de justiţie, respectiv de Curtea de Casaţie şi Justiţie reunită în Secţiuni Unite.

În legătură cu înfiinţarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, în anii 1990-1991, în Adunarea Constituantă s-au purtat vii discuţii, fiind exprimate puncte de vedere pozitive, care au susţinut consacrarea noii instituţii, dar şi puncte de vedere critice.

Susţinând necesitatea înfiinţării noului organism, profesorul Ion Deleanu, membru al Comisiei pentru redactarea proiectului de Constituţie, a relevat, în şedinţa din 14 mai 1991, că "Prin modul de desemnare a membrilor Consiliului Constituţional, se asigură nu numai profesionalismul acestui organ, dar şi, mai ales, neutralitatea lui. El este alcătuit din reprezentanţi ai celor două Camere ale Parlamentului şi din reprezentanţi desemnaţi de şeful ramurii executive a organelor statului.

Nefiind un organ esenţialmente şi exclusiv jurisdicţional şi aflându-se situat între puteri, el poate exercita şi alte prerogative, cum de altfel s-a şi preconizat: veghează la respectarea procedurii pentru alegerea preşedintelui României şi confirmă definitiv rezultatele sufragiului, hotărăşte asupra contestaţiilor având ca obiect neconstituţionalitatea unui partid politic şi aşa mai departe"^[33].

Prevederilor de bază înscrise în Titlul V din Constituţia României li s-au adus importante precizări prin Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, în legătură cu profilul şi natura acestei instituţii. Astfel, Curtea Constituţională este, potrivit legii sale de organizare, unica autoritate de jurisdicţie constituţională existentă în România, ea fiind independentă faţă de orice altă autoritate publică şi supunându-se numai Constituţiei şi prevederilor înscrise în legea sa organică. În lege se mai precizează că "Scopul Curţii Constituţionale este garantarea supremaţiei Constituţiei". Acelaşi act normativ mai stipulează că nici o autoritate publică nu poate contesta competenţa Curţii Contituţionale, Curtea fiind singura în drept să hotărască asupra competenţei sale.

Este de observat că de regulă Curtea Constituţională poate fi sesizată, înainte de promulgarea legilor, de către o serie de factori de răspundere printre care Preşedintele României, preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, preşedinţii Curţii Supreme de Justiţie etc. În ce priveşte regulamentele celor două Camere ale Parlamentului, condiţia verificării prealabile a constituţionalităţii legilor nu mai apare sesizarea în legătură cu eventuale prevederi neconstituţionale, urmând a se face numai după ce aceste regulamente vor fi fost votate.

În ceea ce priveşte cetăţenii, aceştia nu au dreptul să sesizeze Curtea Constituţională înainte de promulgarea unei legi ci, cel mult, să atenţioneze un număr de 50 de deputaţi sau 25 de senatori, pentru ca aceştia să ia iniţiativa sesizării Curţii Constituţionale. Cetăţenii pot, în schimb, să ridice excepţia de neconstituţionalitate în cadrul unor procese pendinte în faţa instanţelor judecătoreşti, dar numai dacă au un interes direct în soluţionarea cauzelor respective.

O serie de atribuţii ale Curţii Constituţionale sunt de domeniul avizării sau supravegherii respectării unor proceduri. Cu numeroase implicaţii politice este, de pildă, atribuţia prevăzută la art. 146 lit.k) din Constituţie, care consacră dreptul Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.

În ce priveşte soluţionarea sesizării de constituţionalitate, care constituie - poate - funcţia cea mai importantă a Curţii Constituţionale, considerăm necesar să precizăm că în conformitate cu prevederile art.145 din Constituţia României, deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

În legătură cu prevederile art.145 alin.2 din Constituţie (în vechea redactare, textul fiind înlocuit în prezent cu art. 147(1)), s-au ridicat interesante probleme de interpretare cu privire la Decizia nr.1 din 17 ianuarie 1995 a Plenului Curţii Constituţionale privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate. Această decizie - care a suscitat vii comentarii - a fost adoptată cu şase voturi, trei judecători semnând o opinie separată (I), iar doi dintre aceştia o a doua opinie separată (II).

Referindu-se la forţa obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale, semnatarii opiniei majoritare amintesc că "o parte - deloc neglijabilă - a doctrinei constituţionale asimilează aceste decizii cu actele având forţa legii". Totodată, majoritatea judecătorilor Curţii Constituţionale au opinat că "În cazul în care se atacă o lege prin care s-a aprobat o ordonanţă a Guvernului, şi aceasta a fost declarată neconstituţională, nu se poate susţine că ar fi afectat de acest viciu numai articolul unic al legii de abilitare, ci şi conţinutul legii, adică dispoziţiile legale ce au fost emise pe cale de ordonanţă, deoarece aceasta a părăsit domeniul de acţiune al Guvernului şi a intrat în regimul procedurii legislative"

Principala problemă care a fost pusă în discuţia Curţii cu prilejul adoptării deciziei menţionate a fost în special aceea dacă Curtea Constituţională poate da nu numai o interpretare obligatorie a legii fundamentale a statului, dar şi să suspende actele normative contrare Constituţiei, substituindu-se organului legislativ, reglementările stabilite de Curtea Constituţională dobândind o valoare directă în procesul legiferării.

Deşi problema a fost deosebit de interesantă şi a suscitat numeroase discuţii, ea şi-a găsit o rezolvare de fond de abia prin modificarea Legii nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, survenită la 25 iulie 1997. Remarcăm în această privinţă introducerea la art.2 al legii menţionate a unui nou paragraf, având următorul conţinut: "În exercitarea controlului, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra problemelor de drept, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului. De asemenea, Curtea Constituţională nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra înţelesului său contrar Constituţiei".

În decursul existenţei sale, Curtea Constituţională a desfăşurat o remarcabilă activitate, adoptând un număr important de decizii ce au vizat fie problemele aplicării temporare a legilor, exercitarea drepturilor electorale, autonomia parlamentară, echilibrul constituţional în condiţiile separaţiei puterilor, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, limitele mandatului reprezentativ, dreptul de organizare în grupuri parlamentare. Totodată, practica Curţii a contribuit la clarificarea unor concepte juridice ca, de pildă, conceptele de "lege organică", "delegare legislativă", "avut obştesc", conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, ca şi la cristalizarea unor reguli procedurale ce prefigurează un autentic Cod de procedură constituţională.

Este un fapt cert că, pe parcursul anilor, Curtea Constituţională a României s-a impus ca un important factor al promovării principiilor statului de drept. Inspirată din experienţa franceză şi înscriindu-se întru totul pe linia "modelului european" de control al constituţionalităţii legilor, ea nu poate fi considerată, în nici un caz, însă, ca o simplă "reproducere" a modelului francez. Este suficient să amintim deosebirile care există între cele două sisteme în ceea ce priveşte obligativitatea controlului (în Franţa, necesară întotdeauna pentru legile organice şi regulamentele celor două Camere), termenul (o lună în Franţa, dar în România nespecificat), tratatele considerate neconstituţionale (care nu intră în vigoare pe teritoriul francez), verificarea cazurilor în care a fost încălcată "puterea reglementară" a Guvernului (atributiune specifică numai Franţei), excepţia de neconstituţionalitate în faţa instanţelor (recunoscută şi practicată în România, dar în Franţa aflată numai în stadiul de proiect) etc.

Considerăm ca fiind cât se poate de semnificativ faptul că, în cursul dezbaterilor privind perfecţionarea cadrului constituţional al României, toate forţele politice s-au pronunţat în sensul întăririi rolului Curţii Constituţionale. Aşa cum s-a arătat, prin reforma constituţională din anul 2003 Curtea Constituţională a dobândit noi atribuţii. Definită ca fiind « garantul supremaţiei Constituţiei », ea soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor, iar Parlamentul a pierdut dreptul de a menţine cu o majoritate de două treimi o lege declarată ca neconstituţională.

Ordinea constituţională internă şi tratatele internaţionale

Ordinea constituţională internă a fiecărui stat presupune acceptarea şi traducerea în viaţă a principalelor reglementări internaţionale în domenii care privesc garantarea instituţiilor democratice, apărarea statului de drept, sancţionarea oricăror fapte prin care se aduce atingere bunei funcţionări a mecanismelor sociale. De aceea, între ordinea internă şi ordinea internaţională există o strânsă corelaţie, prevederile constituţionale urmând să asigure nu numai respectarea documentelor convenite cu alte state sau la nivel mondial, dar şi mecanisme eficiente şi sigure pentru aplicarea în viaţă a tratatelor, acordurilor şi convenţiilor internaţionale.

În România, anterior Constituţiei din 1991, nu au existat norme care ar fi consacrat prioritatea dreptului internaţional. Constituţia din 1923 conferea Regelui dreptul de a încheia convenţii internaţionale pentru comerţ, navigaţie şi în alte domenii, dar acestea trebuiau să fie supuse mai întâi puterii legislative şi aprobate de ea (art.88). Constituţia din 1938 consacra dreptul Regelui de a încheia cu ţările străine tratatele politice şi militare. Ea preciza însă, în acelaşi timp, că pentru a avea "putere de lege în interior", înţelegerile internaţionale menţionate trebuiau să fie supuse adunărilor legiuitoare şi aprobate de acestea (art.46).

Constituţiile din 1948 şi 1952 cuprindeau numai dispoziţii generale legate de organele competente a încheia tratate. În schimb, fără a consacra prioritatea dreptului internaţional, art.14 al Constituţiei din 1965 stabilea că relaţiile externe ale României "se bazează pe principiile respectării suveranităţii şi independenţei naţionale, egalităţii în drepturi şi avantajului reciproc, neamestecului în treburile interne".

Constituţia din 1991 a introdus pentru prima dată în ordinea constituţională reglementări în această materie^[34], art.11 al Constituţiei României din 1991 având următorul cuprins:

"(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern".

Formularea constituţională nu a fost, însă, după părerea noastră, de natură a evita cu totul orice probleme de interpretare, deoarece ea lasă deschise o serie de situaţii cum ar fi, de pildă, aceea a unor eventuale contrarietăţi între tratate şi legea internă care nu au fost eliminate. Singura situaţie în care se recunoaştea absolut categoric prioritatea reglementărilor internaţionale era domeniul drepturilor omului (art. 20, alin. 2). În celelelate cazuri interpretarea cea mai potrivită ar fi fost aceea că normele contrare tratatelor urmau să fie considerate abrogate implicit. O asemenea soluţie a fost însă în mod constant evitată, preferându-se fie modificarea anterioară a legislaţiei, în cazul aderării la un tratat care prevede norme contrare, fie aceea a adoptării, în unele cazuri, cum s-a şi făcut de altfel, a unor modificări în legislaţia internă odată cu ratificarea tratatului, prin care anumite prevederi din tratat au fost introduse în mod direct în cuprinsul unor acte normative. Este de menţionat, pe de altă parte, că obligaţia integrării în dreptul intern se referă, după cum precizează art. 11 alin.2 pe care l-am citat, numai la tratatele ratificate de Parlament, principiile şi celelalte norme general admise ale dreptului internaţional la care se referă art.10 acţionând numai ca norme orientative de comportament politic în raporturile internaţionale, iar nu ca reguli de drept intern.

Referitor la drepturile omului, articolul 20 din Constituţie conţine importante prevederi. Primul alineat al textului dispune că "Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte".

Cel de al doilea alineat este cât se poate de categoric, specificând că "Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale". În anul 2003, la acest text s-a adăugat precizarea „cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".

Prin modificarea Constituţiei din anul 2003 au fost introduse în Constituţia României două importante articole, respectiv art.148 privind integrarea în Uniunea Europeană şi aart.149 privind aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord.

Primul alineat al art.148 prevede că aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.

În alineatul al doilea se aduce precizarea că urmare aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

Cu referire la aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord, art. 149 dispune că aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.

În decursul ultimilor şaisprezece ani care au trecut de la instaurarea noului regim democratic, România a devenit parte la numeroase tratate, convenţii şi acorduri internaţionale, exprimându-şi astfel voinţa de a se ralia standardelor internaţionale moderne, acceptate la nivelul comunităţii europene şi internaţionale. Este suficient să menţionăm astfel Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Carta Europeană a autonomiei locale, Convenţia privind dreptul mării, Convenţia cadru a Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro asupra schimbărilor climatice, Convenţia privind securitatea nucleară, Convenţia europeană pentru combaterea terorismului, Convenţia Europeană pentru adopţiile de copii ş.a.

Noua calitate a României, de membră a Uniunii Europene, de la 1 ianuarie 2007, implică (prin însuşi Tratatul de aderare) acceptarea tuturor tratatelor încheiate anterior de Comunitatea Europeană şi, totodată, a Tratatului Constituţional European.

 

[1]     Menţionăm, numai cu titlu de exemplu, cursurile de specialitate predate de Tudor Drăganu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Ion Deleanu, Florin Bucur Vasilescu, Genoveva Vrabie, Mihai Constantinescu, Mihai Oroveanu, Cristian Ionescu, Ion Vida, Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Simina Tănăsescu, Mihai Bădescu.

[2]     Dionisie Ionescu, Gheorghe Ţuţui, Gheorghe Matei, Dezvoltarea constituţională a statului român, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1957; Enciclopedia României, vol.I, 1938; Cristian Ionescu, Dezvoltarea constituţională a României. Acte şi documente, 1741-1991, Editura "Lumina lex", Bucureşti, 1998, pag.29.

[3]     A.D.Xenopol, Istoria partidelor politice în România, vol.I, Bucureşti, 1910, p.99.

[4]         E.Hurmuzachi, N.Iorga, Documente privind istoria românilor, vol.10, pag.78, citat de D.Ionescu, Gh.Duţui, Gh.Matei, op.cit., pag.61.

[5]          D.V.Barnoschi, Originile democraţiei române, "Cărvunarii", Constituţia Moldovei de la 1822, Editura ELISAVAROS, Bucureşti, 1997, pag.11

[6]     Paul Negulescu, George Alexianu, Tratat de drept public, vol.I, Editura "Casa Şcoalelor", Bucureşti, 1942, p.178.

[7]    Nicolae Bălcescu, Opere, vol.I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1953, pag.264.

[8] Tudor Drăganu, Declaraţiile de drepturi ale omului şi repercusiunile lor în dreptul internaţional public, Editura "Lumina Lex", Bucureşti, 1998, pag.144; a se vedea textul în Cristian Ionescu, op.cit., pag.154.

276urm.; a se vedea textul în Cristian Ionescu, op.cit., pag.177.

[10]   Paul Negulescu, George Alexianu, op.cit., pag.209.

[11]    Cf. Noua Constituţie a României; 23 de prelegeri publice - organizate de Institutul Social Român, Bucureşti, 1922; Al.L.Moldoveanu, Sergiu D.Ionescu, Constituţiunea României din 1923. Adnotată cu dezbateri parlamentare şi jurisprudenţe,

Editura tipografiei "Curierul Judiciar" S.A. Bucureşti, 1925; Paul Negulescu, Constituţia României, în "Enciclopedia României", vol.I, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938; Angela Banciu, Rolul Constituţiei din 1923 în consolidarea unităţii naţionale, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988; Mihai T.Oroveanu, Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor constituţionale, Editura "Cerma", Bucureşti, 1992.

A se vedea, pentru dezvoltări şi o substanţială analiză: Dumitru Mazilu, Proclamaţia Revoluţiei Române, Editura „Lumina Lex", Bucureşti, 1999, p. 54 şi urm.; Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, este publicat în "Monitorul Oficial al României", Anul I, nr.1, Comunicate, decrete-legi, decrete, hotărâri ale Guvernului şi alte acte, vineri 22 decembrie 1989; vezi şi Cristian Ionescu, op.cit., pag.834.

[12]   Dan Ciobanu, Victor Duculescu, Drept constituţional român, Editura "Hyperion XXI", Bucureşti, 1993, pag.54.

[13]      Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar, vol.I, Editura "Lumina Lex", Bucureşti, 1998, pag.406.

[14] Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia a IX-a, revăzută şi completată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pag.125; Antonie Iorgovan, Odiseea elaborării Constituţiei, Editura Uniunii "Vatra Românească", Târgu Mureş, 1998, pag.70, 142, 165; Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Sistemul constituţional românesc, vol.II, ediţie revăzută şi adăugită, Editura "Lumina Lex", Bucureşti, 2001, pag.100 şi urm.

[15]       Hotărârea Adunării Constituante nr.2 din 10 septembrie 1991, publicată în "Monitorul Oficial al României" nr.184 din 13 284

septembrie 1991.

[16]   Vasile Gionea, Curs de drept constituţional, Editura Holding Reporter, Bucureşti, 1998, pag.160.

[17]   Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Influenţe franceze în elaborarea Constituţiei României din anul 1991, în

"Studii constituţionale", vol.2, Editura Actami, Bucureşti, 1998, pag.55 şi urm.

[18]   Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Revizuirea Constituţiei. Istoric. Drept comparat. Documente. Opinii,

Editura „Lumina Lex", Bucureşti, 2002, p. 11 şi urm.

[19]       Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţie revăzută şi completată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, pag.147, 159.

[20]      Andrei Popescu, Modificarea Constituţiei - un demers esenţial în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană, Comuniucare prezentată la sesiunea ştiinţifică a Universităţii Hyperion, Bucureşti, noiembrie 2003.

[21]   Victor Duculescu, La Reforme constitutionnelle en Roumanie et les exigences de l'integration europeenne, în

„Revue Internationale de Droit Compare", no.1/2004, pag.193 şi urm.

[22]  Tudor Drăganu, Câteva consideraţii critice asupra sistemului bicameral instituit de Legea de revizuire adoptată de Camera Deputaţilor şi Senat, în „Revista de Drept Public", no.4/2003, pag.63; Ion Deleanu, Revizuirea Constituţiei. Temele revizuirii, în „Revista de Drept Public" no.2/2003, pag.45-46.

[23]      Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, mijloace interne şi internaţionale, Ediţie nouă, revăzută şi adăugită, Editura "Lumina Lex", Bucureşti, 1998, pag.151.

[24]      Tudor Drăganu, Declaraţiile de drepturi ale omului şi repercusiunile lor în dreptul internaţional public, pag.291 şi urm.

[25]   In prezent dreptul la grevă este reglementat în România prin prevederile art.250 şi urm. din Codul muncii (Legea nr.53/2003, publicată în „Monitorul Oficial" nr.72 din 5 februarie 2003).

[26]      Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, vol.I, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, pag.233.

[27]   Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept parlamentar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006, pag.140 şi urm.

[28]   Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Editura ACTAMI, Bucureşti, 1999, pag.117.

[29]   Ibidem, pag.88, 95.

[30]   Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Constituţia României - comentată şi adnotată, Editura "Lumina Lex", Bucureşti, 1997, pag.345.

[31]    Mihai Constantinescu, Conţinutul ordonanţei de urgenţă a Guvernului, în "Dreptul", Anul IX, Seria IlI-a, nr.8/1998, pag.30.

[32]   Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Curtea Constituţională a României, Editura Albatros, Bucureşti, 1997, pag.27; Florin Bucur Vasilescu, Constituţionalitate şi constituţionalism, Editura Naţional, Bucureşti, 1998, pag.103; Ion Deleanu, Justiţia constituţională, Editura "Lumina Lex", Bucureşti, 1995, pag.177 ; Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice,

Sistemul constituţional românesc, vol.II, Ediţie revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag.351 şi urm.

[33]   Monitorul Oficial al României, anul II, nr.18, partea II-a, 16 mai 1991.

[34]   Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, vol.II, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, pag.55.