Date generale
Spania este monarhie constituţională. Ea are o suprafaţă de 504.782 km2 (locul 50) şi o populaţie de 44.108.530 (locul 28). Produsul Intern Brut pe cap de locuitor este de 22.000 de dolari, ocupând locul 14 în lume.
Limba oficială este spaniola, dar există limbi regionale precum asturiana şi aragoneza, care sunt considerate dialecte ale limbii spaniole.
Spania este membră a ONU, a Uniunii Europene, a Consiliului Europei, precum şi a mai multor altor organizaţii internaţionale.
Scurt istoric
Spania are o istorie îndepărtată. Incă de timpuriu, culturi neolitice originale s-au dezvoltat în această ţară. Iberii au fost primii locuitori ai peninsulei căreia i s-a atribuit numele lor. Printre popoarele care s-au succedat în această zonă a Europei se numără tartesienii, fenicienii, cartaginezii şi în cele din urmă romanii.
În perioada Evului Mediu, în peninsula Iberică s-au perindat diverse popoare barbare, venite din Europa Centrală şi Asia. Se remarcă regatul Vizigoţilor, care cuprindea o bună parte din peninsula Iberică şi care a ajuns la apogeu spre anii 500.
Începând din anul 711 - când arabii pătrund în peninsulă - începe o lungă perioadă de confruntări între creştini şi musulmani. Într-o primă perioadă (711-1492) musulmanii cuceresc aproape întreaga peninsulă Iberică şi înfiinţează califatul Cordobei. Dominaţia musulmană a avut nu numai un impact negativ, ci şi unul pozitiv; ea a contribuit şi la îmbogăţirea culturii spaniole, şi la dezvoltarea tehnicilor de cultivare a pământului. Califatele au construit biblioteci şi au favorizat răspândirea culturii.
Între anii 718 şi 1492 a urmat „Reconquista, recucerirea peninsulei şi în cele din urmă edificarea unui stat centralizat.
În 1137 Aragonul şi Catalonia se unesc, iar în 1230 se produce unirea dintre Castilla şi Leon. Căsătoria dintre Isabella de Castilla şi Ferdinand al II-lea Aragon, în 1469, contribuie la unificarea ţării. Din perioada domniei lor datează înfiinţarea inchiziţiei spaniole. În 1515 regatul Navarrei se adaugă posesiunilor deţinute de cei doi suverani.
După descoperirea Americii, urmează o perioadă de expansiune colonială în „lumea nouă", Spania şi Portugalia împărţindu-şi teritoriile din această parte a lumii, în 1494 prin Tratatul de la Tordesillas. Puterea Spaniei ajunge la apogeu în secolul XVI, sub domnia lui Carol Quintul şi apoi a fiului său Filip. Carol Quintul avea obiceiul să spună că în imperiul său „soarele nu apune niciodată", referindu-se la faptul că Spania domina teritorii situate pe continente diferite. Spania îşi extinde dominaţia şi influenţa în Europa, dar puterea sa începe să decadă în secolul XVIII.
Iniţial Spania adoptă o poziţie de reţinere faţă de revoluţia franceză, ceea ce a dus la un război cu Franţa revoluţionară. Refuzând să adopte o poziţie în conflictul dintre Carol al IV-lea şi Ferdinand al VII- lea (tată şi fiu), care îşi disputau tronul Spaniei, Napoleon transformă Spania într-un regat vasal, instaurându-l la conducerea ţării pe fratele său Joseph Bonaparte. La 18 martie 1812 a fost elaborată o Constituţie[1], care va fi abolită după restauraţie, ca urmare a unui lung război în care spaniolii s-au ridicat împotriva prezenţei trupelor franceze. Acestea se retrag şi Joseph Bonaparte abandonează tronul, Ferdinand al VII-lea fiind reinstaurat în 1814.
Ferdinand al VII-lea, confruntat cu mai multe răscoale populare, este constrâns să proclame o Constituţie, pe care nu o va respecta. Totodată, el restabileşte inchiziţia, persecutând pe oamenii cu vederi liberale. Ca urmare a mai multor mişcări militare, regele este nevoit totuşi să restabilească Constituţia. Cu sprijinul monarhiei franceze restaurate, Ferdinand al VII-lea îşi va recăpăta însă puterile absolute şi va instaura o perioadă de conducere autoritară.
Moartea lui Ferdinand al VII-lea a provocat o criză dinastică şi apoi un război civil între partizanii reginei Isabella a II-a şi „carlişti", partizanii lui Don Carlos şi ai absolutismului, conflictul soldându-se cu înfrângerea carliştilor. Domnia reginei Isabela nu s-a dovedit a fi cu nimic mai bună şi atunci, în 1868 generalul Juan Prim declanşează o revoltă care o determină pe regina Isabela să se autoexileze în
1 Constituţia din 1812 fusese promulgată de Cortesurile generale de la Cadiz şi denumită în mod popular "La Pepa", deoarece fusese adoptată în ziua de Sf.Ioseph (denumit popular Pepe). Din 1812 Spania a mai avut cu totul peste şapte constituţii, inclusiv cea actuală.
Franţa în acelaşi an, dar ea nu va abdica decât în 1870. Ca urmare a refuzului ducelui Amedeu de Savoia de a prelua tronul, republica va fi proclamată la 11 februarie 1873378.
Regimul republican va fi de scurtă durată, deoarece în 1874 dinastia bourbonilor va fi restaurată în persoana lui Alphons al XlI-lea, fiul Isabelei, instaurându-se un regim constituţional (1876).
In prima jumătate a secolului XX regimul din Spania este relativ stabil, dar ca urmare a loviturii de stat din 13 septembrie 1923 se instaurează dictatura generalului Miguel Primo de Rivera. Regimul său eşuează ca urmare a crizei economice, persistenţei problemei agrare şi nemulţumirii spaniolilor faţă de instaurarea dictaturii. Primo de Rivera pleacă din ţară în 1930, iar regele Alphonse al XlI-lea în 1931. In consecinţă este proclamată cea de a doua republică spaniolă (1931), care adoptă o constituţie liberală, instaurează votul universal şi ia măsuri în favoarea ţăranilor, fermierilor, favorizând autonomia catalană şi bască. Sunt abolite titlurile nobiliare, iar puterile clerului şi ale armatei sunt diminuate[2]. Manuel Azania devine prim ministru al Guvernului între 1931 şi 1933, conducător al Frontului popular în 1936 iar preşedinte al republicii în acelaşi an.
Perioada care urmează este o perioadă de crize politice, caracterizate prin greve, răpiri, asasinarea unor personalităţi politice şi destrămarea autorităţii de stat. In iulie 1936 generalii Emilio Mola şi Francisco Franco organizează o revoltă militară naţionalistă, care marchează începutul războiului civil. Războiul civil se desfăşoară între iulie 1936 şi aprilie 1939, încheindu-se prin înfrângerea republicanilor şi stabilirea dictaturii generalului Francisco Franco. In timpul războiului civil, Germania şi Italia sprijină forţele generalului Franco, în timp ce Uniunea Sovietică sprijinea regimul republican, favorizând întărirea forţelor de stânga. Franţa şi Marea Britanie nu au participat direct la conflict.
Perioada 1939-1975 este perioada dominaţiei generalului Franco, care treptat abandonează ideologia fascizantă în favoarea unei viziuni despre putere de tip autoritar şi conservator. Catolicismul este recunoscut ca religie de stat. Din aprilie 1937 falanga spaniolă devine Partid unic. Intre 1939 şi 1944, regimul franchist iniţiază acţiuni represive împotriva opozanţilor săi. In timpul celui de al doilea război mondial Franco trimite iniţial trupe pe frontul de răsărit, pe care le retrage, revenind la neutralitate.
După terminarea celui de al doilea război mondial, Spania se găseşte într-o anumită perioadă de izolare datorită regimului său politic şi relaţiilor cu fostele Puteri ale Axei. Cu toate acestea, războiul rece îi permite generalului Franco să beneficieze de prevederile Planului Marshall, în 1950, iar în 1956 Spania devine membră a ONU. De menţionat că încă din 1942 Franco restabilise Cortesurile, iar la 31 martie 1947 promulgase „Legea cu privire la succesiune", prin care Spania era proclamată monarhie, dar persoana monarhului urma să fie desemnată la moartea generalului Franco.
Ca urmare a grevelor şi manifestaţiilor ce au loc în anii următori, generalul Franco elaborează chiar o strategie de transferare a puterii. El cedează, în 1974, funcţiile de şef al statului prinţului Juan Carlos, pe care Franco îl desemnează succesorul său. Juan Carlos va fi încoronat rege al Spaniei şi va desfăşura o activitate importantă pe linia orientării Spaniei spre democraţie şi modernizare. El a reuşit să împiedice o lovitură de stat în 1981 şi a câştigat cu timpul un prestigiu de monarh democrat, promotor al valorilor europene. De altfel, Spania devine membră a NATO în 1982 şi membră a Uniunii Europene în 1986.
La 11 martie 2004 Spania este zguduită de mai multe atentate teroriste, care au avut loc la Madrid. In aceste atentate şi-au găsit moartea 191 de persoane, iar 1500 au fost rănite. Aceste atentate au fost comparate de spanioli cu atentatul comis de Al Qaida la 11 septembrie 2001 la World Trade Center.
Declaraţiile fostului prim ministru Jose Maria Aznar făcute imediat după atentatul terorist, potrivit cărora responsabilitatea atentatelor ar fi aparţinut mişcării separatiste ETA este dezminţită de fapte. Afirmaţia fostului prim ministru, considerată „pro causa", este criticată de spanioli după ce mijloacele de informare au demonstrat că ascunderea faptelor privind adevăratul vinovat (Al Qaida) fusese făcută spre a ascunde spaniolilor adevăratele cauze ale atentatului. Evenimentul are un efect nefast asupra carierei omului politic spaniol.
Alegerile ce se desfăşoară la câteva zile după atentat duc la înfrângerea partidului lui Jose Maria
Aznar şi la victoria socialiştilor conduşi de Luis Rodriguez Zapatera, care devine prim ministru.
Structurile Constitui iei actuale
Actuala Constituţie spaniolă a fost adoptată la 27 decembrie 1978. Ea cuprinde 169 articole, patru dispoziţii adiţionale, nouă dispoziţii tranzitorii, o dispoziţie abrogatoare şi o dispoziţie finală[3].
Constituţia este divizată în 10 titluri şi anume: drepturile şi îndatoririle fundamentale (Titlul I), despre Coroană (Titlul II), Cortesurile generale (Titlul III), Guvernul şi administraţia (Titlul IV), raporturile Guvernului cu Cortesurile (Titlul V), puterea judiciară (Titlul VI), economia şi finanţele publice (Titlul VII), organizarea teritorială a statului (Titlul VIII), tribunalul constituţional (Titlul IX), revizuirea Constituţiei (Titlul X).
Reţin atenţia de la bun început o serie de idei pe care le menţionează însuşi preambulul Constituţiei spaniole. Astfel, în preambul se arată ca raţiuni pentru care a fost adoptată această Constituţie este „stabilirea dreptăţii, libertăţii şi securităţii" naţiunii spaniole, „promovarea binelui" celor care fac parte din naţiunea spaniolă, „în folosul suveranităţii sale". În preambul se mai menţionează necesitatea de a garanta viaţa în comun democratică în cadrul Constituţiei şi legilor, conform unei ordini economico- sociale drepte şi de a consolida un stat de drept care asigură supremaţia legii ca expresie a voinţei populare; de a ocroti pe toţi spaniolii şi popoarele Spaniei în exercitarea drepturilor omului, cultura şi tradiţiile lor, limba şi instituţiile; de a promova progresul culturii şi economiei pentru a asigura tuturor un nivel de trai demn; de a stabili o societate democratică avansată şi a colabora în procesul de întărire a relaţiilor paşnice şi de eficientă cooperare între toate popoarele lumii.
Titlul preliminar al Constituţiei spaniole conţine, de asemenea, o serie de prevederi importante. Astfel, art. 1 din Constituţie dispune că Spania este un stat de drept, democratic şi social, care promovează libertatea, dreptatea, egalitatea şi pluralismul politic ca valori superioare ale ordinii sale juridice. Suveranitatea naţională aparţine poporului spaniol, de la care emană puterile statului. Forma politică a statului spaniol este monarhia parlamentară.
În art.2 din Constituţie se arată: Constituţia se fundamentează pe unitatea indisolubilă a naţiunii spaniole, patria comună şi indivizibilă a tuturor spaniolilor. Totodată, se recunoaşte şi se garantează dreptul la autonomie a naţionalităţilor, regiunilor care o compun şi solidaritatea dintre acestea.
Limba oficială a Spaniei este limba spaniolă. Constituţia prevede că „toţi spaniolii au datoria să o cunoască şi au dreptul să o folosească". Celelalte limbi spaniole vor fi considerate, de asemenea, oficiale în respectivele comunităţi autonome. Constituţia spaniolă mai prevede, în art.3 pct.3, că „Bogăţia diferitelor modalităţi lingvistice ale Spaniei este un patrimoniu cultural care se bucură de respect şi protecţie deosebită".
În legătură cu partidele politice, art.6 dispune că partidele politice sunt expresia pluralismului politic, participând la formarea şi manifestarea voinţei populare şi sunt instrumentul fundamental pentru participarea politică. Crearea şi exercitarea activităţii lor sunt libere, respectând Constituţia şi legea. Structura lor internă şi modul lor de funcţionare trebuie să fie democratice.
În art.7 întâlnim prevederi legate de sindicate, specificându-se că acestea, ca şi organizaţiile patronale, contribuie la apărarea şi promovarea intereselor economice şi sociale ce le sunt proprii. Constituirea acestora şi desfăşurarea activităţii lor sunt libere, cu respectarea Constituţiei şi a legii. Structura lor internă şi modul de funcţionare trebuie să fie democratice.
În acelaşi Titlu preliminar al Constituţiei se întâlnesc prevederi legate de forţele armate.
Constituţia stipulează că atât cetăţenii cât şi puterile publice sunt supuşi Constituţiei şi celorlalte norme juridice. In art.9 pct.2 din Titlul preliminar se prevede că „Revine puterilor publice să promoveze condiţiile necesare pentru ca libertatea şi egalitatea individului şi ale grupurilor din care fac parte să fie reale şi efective; să înlăture obstacolele care împiedică sau pun în dificultate dezvoltarea sa plenară şi să faciliteze participarea tuturor cetăţenilor la viaţa politică, economică, socială şi culturală".
Cortesurile alese ca urmare a alegerilor constituante din 15 iunie 1977 a desemnat o comisie constituantă, formată din 36 de deputaţi aparţinând tuturor formaţiunilor politice, dintre care ulterior un grup de şapte membri a fost delegat pentru a redacta legea constituţională. O primă schiţă de proiect a fost publicată la 15 ianuarie 1978, dar ea a suscitat 168 de observaţii. Un nou proiect a fost prezentat Cortesurilor la 10 aprilie 1978. Cu acest prilej au fost discutate mai mult de 3.100 de propuneri de modificare. La Camera Deputaţilor proiectul a fost aprobat la 21 iulie 1978. La Camera superioară s-a desfăşurat un nou proces de negocieri care a ţinut seama de proiectul de modificări lingvistice propuse de Camile Jose Acela, care va primi premiul Nobel pentru literatură în 1989.
Printre alte modificări aduse de Camera superioară pot fi menţionate abolirea pedepsei cu moartea şi legitimitatea monarhiei. Noul text a fost supus Congresului deputaţilor, la 13 octombrie 1978. In final, Cortesurile au aprobat textul Constituţiei la 31 octombrie 1978, după cum urmează: la Congresul Deputaţilor cu 325 de voturi pentru, şase contra şi trei abţineri, iar la Senat cu 226 de voturi pentru, 5 contra şi opt abţineri.
Regele Juan Carlos a semnat Constituţia la 3 noiembrie 1978, iar Decretul regal 2560/1978 a fost prezentat prin referendum poporului spaniol, care l-a aprobat la 6 decembrie 1978. Din 26,6 milioane de alegători, 17,7 milioane s-au prezentat la vot (67,1%), dintre care 15,7 milioane au votat pentru Constituţie (87,8% din cei ce au participat la vot), iar 1,4% au votat contra.
Drepturi şi îndatoririfundamentale
Titlul I al Constituţiei spaniole, care este consacrat drepturilor şi libertăţilor, se împarte în cinci capitole şi anume: spaniolii şi străinii (capitolul 1), drepturi şi libertăţi (capitolul 2), principiile directoare ale politicii sociale şi economice (capitolul 3), garanţiile drepturilor şi libertăţilor fundamentale (capitolul
, şi suspendarea drepturilor şi libertăţilor (capitolul 5).
Prevederile legate de cetăţeni şi străini sunt, în general, similare celor ce există în constituţiile europene. Străinii se bucură de libertăţile publice în condiţiile stabilite prin tratate şi legi. Participarea străinilor la viaţa politică este recunoscută numai pe bază de reciprocitate, sau dacă aceasta decurge dintr- o lege privind dreptul la sufragiu în cadrul alegerilor comunitare. Această prevedere a fost amendată prin Legea din 27 august 1992, ca urmare a instituirii cetăţeniei europene.
In ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile, reţine atenţia prevederea de principiu potrivit căreia „Spaniolii sunt egali în faţa legii, fără nici o deosebire de origine, rasă, sex, religie, opinie sau alte condiţii, circumstanţe personale sau sociale" (art. 14).
Printre drepturile fundamentale se numără dreptul la viaţă şi integritate fizică şi morală, libertatea de conştiinţă, dreptul la securitatea persoanei, dreptul la intimitate, alegerea reşedinţei, dreptul la liberă exprimare, dreptul de asociere, dreptul la un proces echitabil, neretroactivitatea legilor, dreptul la educaţie.
In ce priveşte îndatoririle cetăţenilor, acestea privesc obligaţia de a apăra Spania, susţinerea cheltuielilor publice. Constituţia mai prevede recunoaşterea dreptului la proprietate privată, dreptul a înfiinţa fundaţii, dreptul la negocierea contractelor colective de muncă. Sunt de remarcat prevederile art.38, în conformitate cu care „este recunoscută libertatea de acţiune a întreprinderilor în economia de piaţă. Puterile publice garantează şi protejează exercitarea sa şi apărarea producţiei în conformitate cu cerinţele economiei generale şi, dacă este cazul, ale planificării".
Principiile directoare ale politicii sociale şi economice se referă la protecţia familiei, copiilor, condiţiile pentru progres social, regimul asigurărilor, respectarea drepturilor economice şi sociale ale muncitorilor, ocrotirea sănătăţii, protecţia mediului. O prevedere specială este aceea înscrisă în art.46, care dispune că „Puterile publice vor garanta conservarea şi vor promova îmbogăţirea patrimoniului istoric, cultural şi artistic al popoarelor Spaniei şi al bunurilor care formează acest patrimoniu, indiferent de regimul lor juridic şi de proprietar. Legea penală sancţionează atentatele contra acestui patrimoniu".
Garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale se realizează prin obligaţia cetăţenilor şi autorităţilor de a respecta Constituţia şi legile statului. Constituţia dispune că orice cetăţean poate cere ocrotirea drepturilor şi libertăţilor sale înaintea instanţelor ordinare printr-o acţiune bazată pe principiile priorităţii şi procedurii de urgenţă.
O asemenea solicitare se va putea face şi în timpul recursului individual de protecţie în faţa tribunalului constituţional (amparo). Art.54 dispune că „O lege organică va reglementa instituţia Apărătorului Poporului (Defensor del Pueblo), ca un înalt mandatar al Parlamentului, desemnat de acesta pentru apărarea drepturilor cuprinse în acest Titlu, şi în acest scop va putea controla activitatea administraţiei, prezentând rapoarte în faţa Parlamentului".
În sfârşit, în ce priveşte suspendarea drepturilor şi libertăţilor, aceasta nu se va putea face decât în situaţia în care se declară stare excepţională sau stare de asediu. De menţionat că numai anumite drepturi pot fi suspendate.
O lege organică va putea stabili forma şi cazurile în care pot fi suspendate anumite drepturi unor persoane cercetate în legătură cu activitatea elementelor teroriste şi a bandelor înarmate. Constituţia prevede în art.55 pct.3 că „Folosirea nejustificată şi abuzivă a facultăţilor prevăzute de legea organică angajează răspunderea penală, pentru violarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de lege".
Monarhia spaniolă
Regele Juan Carlos de Bourbon este nepotul regelui Alfons, care a avut o lungă domnie. El s-a născut la Roma la 5 ianuarie 1938. În perioada în care generalul Franco se gândea la asigurarea succesiunii sale, el l-a ales ca succesor pe Juan Carlos, îndepărtându-l pe tatăl acestuia, prinţul Jean de Bourbon.
La 22 iulie 1969, în faţa Cortesurilor reunite, generalul Franco l-a prezentat pe tânărul Juan Carlos ca moştenitorul cel mai demn de a-i succede cu titlul de rege, continuând principiile Mişcării Naţionale.
În perioada bolii lui Franco, între 1974-1975, Juan Carlos a fost numit şef de stat interimar. La două zile după moartea lui Franco, Juan Carlos a fost proclamat rege al Spaniei.
Imediat după desemnarea sa, noul şef al statului a adoptat reforme democratice şi a luat măsuri pentru adoptarea unei legi cu privire la reforma politică, prezentat de noul prim ministru Adolfo Suarez. Această lege având un larg impact constituţional, a creat baza juridică pentru reformarea instituţiilor franchiste din interior şi desfăşurarea, la 15 iunie 1977, a primelor alegeri democratice. Congresul care a fost ales în urma acestor alegeri a avut ca principală sarcină de a aproba noua Constituţie.
În 1977, tatăl regelui, Jean de Bourbon a renunţat în mod formal la pretenţiile la tron, primind titlul de conte de Barcelona. Noua Constituţie din 1978 i-a recunoscut regelui Juan Carlos titlul de moştenitor legitim al dinastiei. Regele Juan Carlos a luat poziţie cu fermitate împotriva tentativei de lovitură de stat din 2 3 februarie 1981, poziţia sa fiind aprobată de principalii lideri politici, inclusiv de liderul comunist Santiago Carillo.
Aşa cum se arată într-un valoros studiu consacrat evoluţiei ordinii constituţionale în Spania, „Regimul de monarhie constituţională a fost pus sub pericol în februarie 1981, când mai mulţi comandanţi militari ocupă palatul Cortesurilor în încercarea de a restabili franchismul. Regele Juan Carlos I apare în aceeaşi seară la televiziune, în mare ţinută de comandant suprem al Armatei Spaniole, denunţă tentativa de puci a comandanţilor militari şi ordonă trupelor să elibereze Cortesurile şi să se întoarcă în cazărmi; astfel puciul a fost anihilat. Actul curajos al Regelui Juan Carlos I, care în acelaşi timp demonstra şi fidelitatea faţă de Constituţie, a salvat democraţia în Spania, a mărit enorm prestigiul regelui, punând bazele unei stabilităţi pe care Spania nu a mai avut-o niciodată, care a parcurs de atunci un drum ascendent politic, economic şi social"[4].
Potrivit Constituţiei spaniole, regele este şeful statului, simbol al unităţii şi permanenţei sale, arbitrează şi moderează funcţionarea instituţiilor, este reprezentantul cel mai de seamă al statului în relaţiile internaţionale, în special cu naţionalităţile din comunitatea sa istorică şi exercită funcţiile pe care
le atribuie în mod expres Constituţia şi legile.
Titlul său este de Rege al Spaniei şi poate folosi şi celelalte titluri ce revin Coroanei.
Persoana regelui este inviolabilă şi nu este supusă responsabilităţii. Actele sale sunt întotdeauna contrasemnate în forma stabilită de art.64 din Constituţie, în caz contrar fiind lipsite de validitate, cu excepţia celor prevăzute de art.65 alin.2 (numirea şi revocarea membrilor Casei regale).
În Constituţie se mai precizează: Coroana Spaniei este ereditară pentru succesorii Majestătii Sale, Don Juan Carlos I de Bourbon, moştenitorul legitim al dinastiei istorice. Succesiunea la tron va urma ordinea stabilită de primul născut şi de reprezentare, fiind preferată linia anterioară celei posterioare; în cadrul aceleiaşi linii de rudenie, cel mai aproape în grad este preferat celui mai îndepărtat; în cadrul aceluiaşi grad, bărbatul, femeii şi în caz de acelaşi sex, persoana cea mai mare ca vârstă.
Constituţia prevede că regina consoartă sau consortul reginei nu va putea avea funcţii constituţionale, cu excepţia celor prevăzute pentru regenţă.
În conformitate cu prevederile art.59, când regele este minor, tatăl sau mama regelui şi în lipsa acestora ruda majoră cea mai apropiată va succede la coroană, conform unei ordini stabilite de Constituţie, asumându-şi imediat regenţa pe care o va exercita pe toată durata minorităţii regelui.
Dacă regele este incapabil să-şi exercite autoritatea sa şi imposibilitatea a fost recunoscută de Cortesurile generale, Principele moştenitor al Coroanei, dacă este major, va începe să exercite imediat regenţa. Dacă el nu este major, se va proceda la desemnarea unui regent, până când prinţul moştenitor devine major.
Dacă regenţa nu poate fi atribuită nici uneia din persoanele prevăzute de Constituţie să-şi asume regenţa (tatăl, mama sau o rudă apropiată) aceasta va fi numită de Cortesurile generale şi se va compune din una, trei sau cinci persoane.
Pentru ca o persoană să poată exercita regenţa, este necesar a fi spaniol şi major.
Regenţa se exercită prin mandat constituţional şi întotdeauna în numele regelui.
Atribuţiile şefului statului sunt definite de art.62 din Constituţie:
sancţionează şi promulgă legile;
convoacă şi dizolvă Cortesurile generale şi stabileşte data alegerilor, în condiţiile prevăzute de Constituţie;
convoacă referendumul în cazurile prevăzute de Constituţie;
propune candidatul la funcţia de preşedinte al Guvernului şi, dacă este cazul, îl numeşte şi îl demite în cazurile prevăzute de Constituţie;
numeşte şi revocă pe membrii Guvernului, la propunerea preşedintelui Guvernului;
emite decrete care au fost aprobate de Consiliul de Miniştri, face numirile în funcţiile civile şi militare şi acordă onoruri şi distincţii conform legilor;
este informat de treburile statului şi prezidează în acest scop şedinţele Consiliului de Miniştri, atunci când găseşte necesar, la cererea preşedintelui Guvernului;
este comandantul suprem al Forţelor Armate;
exercită dreptul de graţiere conform legii; nu poate acorda o graţiere cu caracter generale;
- exercită înaltul patronaj al Academiilor Regale.
In afară de acestea, regele acreditează ambasadorii şi primeşte reprezentanţii diplomatici străini, exprimă consimţământul statului de a fi legat prin tratate, declară starea de război sau de pace, cu autorizarea prealabilă a Cortesurilor generale. Conform prevederilor art.64 din Constituţie, actele regelui sunt contrasemnate de preşedintele Guvernului şi, dacă este cazul, de miniştri competenţi. Actele prin care regele propune şi numeşte preşedintele Guvernului şi declară dizolvarea prevăzută în art.99 din Constituţie sunt contrasemnate şi de Preşedintele Congresului Deputaţilor.
Persoanele care au contrasemnat actele regelui sunt răspunzătoare.
Parlamentul (Cortesurile generale)
Instituţia Parlamentului are o veche tradiţie în Spania. Potrivit istoricilor primul Parlament spaniol a luat fiinţă în anul 1180, în principatul Leon, după care în sec.XII suveranii au convocat Parlamentul în celelalte regate.
Denumirea de „Cortes" era dată sub vechiul regim adunărilor reprezentanţilor regatului. Odată cu victoria liberalismului în 1834 Cortesurile au constituit Adunarea Naţională, organ constituţional al statului spaniol, a căror activitate a fost reglementată de cel de al treilea Titlu al Constituţiei spaniole din 1978.
Potrivit art.66 din Constituţie, Cortesurile generale reprezintă poporul spaniol. El este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. Cortesurile exercită puterea legislativă a Statului, aprobă bugetul, controlează activitatea Guvernului şi exercită toate celelalte competenţe consacrate de Constituţie. Cortesurile sunt inviolabile.
Constituţia dispune că nimeni nu poate fi membru, în acelaşi timp, în ambele Camere, nici să cumuleze funcţia de membru al uneia din adunările comunităţii autonome cu cea de deputat. Membrii Cortesurilor nu sunt supuşi unui mandat imperativ.
Congresul spaniol se compune, potrivit Constituţiei, din cel puţin 300 şi maximum 400 de deputaţi, fiind ales pe patru ani.
Senatul este Camera reprezentării naţionale, în fiecare provincie fiind aleşi patru senatori, prin vot universal, liber, egal, direct şi secret.
Comunităţile autonome vor desemna încă un senator pentru fiecare milion de locuitori din teritoriul respectiv, desemnarea efectuându-se de organul legislativ sau organul colegial superior al comunităţii autonome.
Senatorii sunt aleşi pe termen de patru ani.
Nu pot fi deputaţi sau senatori membrii Tribunalului Constituţional, înalţi funcţionari ai administraţiei de stat, Apărătorul poporului (Defensor del Pueblo), magistraţii, judecătorii şi procurorii militari de carieră şi membrii forţelor de siguranţă, ai poliţiei în activitate, precum şi membrii comitetelor electorale.
Deputaţii şi senatorii se bucură de inviolabilitatea opiniilor exprimate în exercitarea mandatului. In timpul mandatului, deputaţii şi senatorii se bucură de imunitate şi pot fi arestaţi numai în caz de infracţiune flagrantă. Nu vor putea fi inculpaţi şi nici trimişi în judecată fără autorizarea prealabilă a Camerei reprezentative.
Camerele stabilesc propriile regulamente; ele îşi vor aproba autonom bugetele şi de comun acord vor reglementa statutul personalului Cortesurilor generale. Regulamentele şi modificarea acestora vor fi supuse unui vot final, pe ansamblu, cu majoritate absolută.
Camerele îşi aleg preşedinţii şi ceilalţi membri ai prezidiului. Sesiunile comune vor fi prezidate de Preşedintele Congresului Deputaţilor şi se vor desfăşura după un regulament al Cortesurilor generale
aprobat cu majoritatea absolută din fiecare Cameră.
Activitatea Camerelor se desfăşoară în două sesiuni ordinare anuale, precum şi în sesiuni extraordinare. În unele situaţii, Camerele se întâlnesc în şedinţe comune, pentru a exercita competenţe care au caracter legislativ şi pe care Constituţia le atribuie expres Cortesurilor generale. Şedinţele Cortesurilor generale au loc în plen şi în comisii, fiind posibilă constituirea unor comisii de anchetă în probleme de interes public.
Constituţia spaniolă recunoaşte o instituţie deosebită şi anume aceea a „comitetelor permanente", prevăzute de art.78, care reprezintă toate grupurile parlamentare, având dreptul de a-şi asuma anumite sarcini parlamentare în caz de urgenţă, atunci când Cortesurile au fost dizolvate sau le-a expirat mandatul.
În ce priveşte legiferarea, Constituţia spaniolă cunoaşte instituţia legilor organice, a legilor cadru, precum şi a decretelor-legi. Legile organice sunt cele referitoare la exercitarea drepturilor fundamentale şi a libertăţilor publice, la cele stabilite de statutele de autonomie şi la sistemul electoral, ca şi la celelalte legi cu acest caracter prevăzute de Constituţie.
Adoptarea, modificarea şi abrogarea legilor organice se votează cu majoritatea absolută a Congresului Deputaţilor.
Legile cadru stabilesc durata şi modalităţile delegării legislative. Delegarea legislativă trebuie acordată Guvernului în mod expres pentru o materie anume şi pentru o perioadă determinată. Delegarea legislativă încetează în momentul publicării de către Guvern a normei corespunzătoare. Ea nu poate fi considerată acordată în mod tacit sau pentru o perioadă nedeterminată. Cu atât mai puţin nu poate fi autorizată, subdelegarea către alte autorităţi distincte de Guvernul.
Cât priveşte decretele-legi, acestea sunt legate de situaţii deosebite. Guvernul poate emite dispoziţii legislative provizorii care iau forma decretelor-lege şi care nu vor putea afecta organizarea instituţiilor de bază ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle cetăţenilor prevăzute în Titlul I al Consituţiei, regimul comunităţilor autonome şi nici sistemul electoral general.
Decretele-lege trebuie să fie supuse imediat dezbaterii şi votării pe ansamblu Congresului Deputaţilor, convocat anume în acest scop. Dacă nu este reunit, acesta va fi convocat în timp de 30 de zile de la promulgarea decretelor în cauză. Congresul Deputaţilor va trebui să se pronunţe asupra aprobării sau abrogării lor, potrivit unei proceduri speciale şi sumare, prevăzute de regulament.
Iniţiativa legislativă aparţine Guvernului, Congresului Deputaţilor şi Senatului, fiind exercitată potrivit prevederilor regulamentare. O lege organică stabileşte formele de exercitare şi cerinţele iniţiativei populare pentru prezentarea propunerilor de lege. În toate cazurile vor fi necesare cel puţin 500.000 de semnături confirmate. Această procedură nu poate fi aplicată însă materiilor ce se reglementează prin legi organice, problemelor fiscale sau cu caracter internaţional şi nici prerogativei de graţiere.
În cea ce priveşte desfăşurarea propriu zisă a procedurii legislative, aceasta cuprinde mai întâi examinarea proiectelor de lege de către Congresul Deputaţilor, după care textul este transmis preşedintelui Senatului. Senatul, în două luni de la primirea textului, poate să opună veto-ul său ori să introducă amendamente, printr-un mesaj motivat. Veto-ul trebuie să fie adoptat cu majoritate absolută. Proiectul de lege nu poate fi supus Regelui pentru sancţionare decât dacă Congresul Deputaţilor a ratificat textul iniţial cu majoritate absolută în caz de veto, sau cu majoritate simplă, odată trecut termenul de două luni de la prezentarea veto-ului. O situaţie asemănătoare este aceea când Congresul nu se pronunţă asupra amendamentelor, acceptându-le sau respingându-le cu majoritate simplă.
Referitor la tratatele internaţionale, Constituţia spaniolă adoptă sistemul francez, fiind necesară în prealabil o lege organică pentru a autoriza încheierea unui tratat, după care se trece la încheierea acestuia. Acordul Cortesurilor este însă limitat numai la anumite categorii de tratate şi anume: tratate cu caracter politic; tratate sau convenţii cu caracter militar; tratate sau convenţii care afectează integritatea teritorială a statului sau drepturile şi îndatoririle fundamentale prevăzute de Constituţie; tratate sau convenţii care conţin obligaţii financiare pentru finanţele publice; tratate sau convenţii care presupun modificări sau
derogări de la o lege sau necesită adoptarea de dispoziţii legislative pentru executarea lor.
Incheierea unui tratat internaţional care conţine prevederi contrare Constituţiei trebuie precedată de revizuirea Constituţiei. Tratatele internaţionale încheiate în mod valid şi publicate oficial în Spania fac parte din dreptul intern. Dispoziţiile lor pot fi modificate, suspendate sau abrogate numai în forma prevăzută de tratatul respectiv sau în conformitate cu normele dreptului internaţional.
Pentru denunţarea tratatelor şi convenţiilor internaţionale se urmează aceeaşi procedură prevăzută pentru ratificarea lor.
Cele mai recente alegeri parlamentare în Spania au avut loc în anul 2004, când au fost aleşi în mod direct cei 350 de membri ai Congresului Deputaţilor. In cadrul Parlamentului actual, majoritatea este deţinută de Partidul Socialist Muncitoresc - PSOE, care deţine 154 de mandate. Urmează Partidul Popular cu 148 de mandate, Partidul Convergenţei şi Uniunii cu 10 mandate, Partidul Republican de Stânga din Catalonia cu 8, Partidul Naţionalist Basc cu 7, Uniunea de Stânga cu 5, alte partide 3, Coaliţia din Insulele Canare 3 şi Partidul Naţionalist din Galiţia cu 2. In Congresul Deputaţilor sunt 224 bărbaţi şi 126 femei.
Preşedintele Congresului Deputaţilor, spre deosebire de ţara noastră, are rangul al treilea în ierarhia statului, după Rege şi şeful Guvernului, fiind înaintea preşedintelui Senatului, în ordinea de precădere.
Senatul se compune din 259 membri, dintre care 208 sunt aleşi în mod direct şi 51 în mod indirect, de către cele 17 comunităţi autonome.
Aşa cum s-a arătat, senatorii sunt aleşi direct în cele 52 de circumscripţii, un număr de 17 senatori fiind desemnaţi de comunităţile autonome, la care se adaugă un loc de senator pentru fiecare milion de locuitori, ales de către adunările legislative ale fiecărei comunităţi.
In decursul activităţii sale, Cortesurile generale au adoptat documente importante şi s-a implicat activ în problemele internaţionale. Asfel, Cortesurile au aprobat Tratatul Constituţional European la 28 aprilie 2005 cu 311 voturi din 330, după ce în prealabil el fusese aprobat de cetăţeni prin referendum. Cortesurile au respins în acelaşi an „Planul Ibarretxe", cu 313 voturi pentru şi 29 împotriva, plan care viza o mai mare autonomie a Ţării Bascilor şi conferirea acesteia statutul de regiune „liber asociată cu statul spaniol". In legătură cu drepturile omului Cortesurile s-au pronunţat împotriva tratamentului inuman aplicat deţinuţilor în închisoarea americană de la Guantanamo şi a solicitat închiderea acesteia.
Mai recent, Cortesurile au aprobat, în 2006, trimiterea unei forţe de 1.100 soldaţi în Liban pentru a se alătura misiunii Naţiunilor Unite pentru menţinerea păcii. In prezent, un număr total de 2129 militari sunt angajaţi în misiunile din Kosovo, Bosnia-Herţegovina, Afganistan, Republica Democratică Congo şi în ţările baltice.
Guvernul
Guvernul conduce politica internă şi externă, administraţia civilă şi militară şi apărarea statului. El exercită funcţia executivă şi puterea reglementară conform Constituţiei şi legilor. Guvernul este alcătuit din preşedinte, vicepreşedinţi şi alţi membri, stabiliţi prin lege.
După fiecare alegere a Congresului Deputaţilor şi în celelalte situaţii prevăzute de Constituţie, Regele propune un candidat la preşedinţia Guvernului, prin intermediul preşedintelui Congresului Deputaţilor, după ce în prealabil s-a consultat cu reprezentanţii desemnaţi de grupurile politice cu reprezentare parlamentară.
Candidatul astfel propus expune în faţa Congresului Deputaţilor programul politic al Guvernului pe care are intenţia să-l formeze şi solicită votul de încredere al Camerei. In cazul în care Congresul Deputaţilor acordă încredere candidatului cu majoritate absolută, Regele îl numeşte preşedinte al Guvernului. In cazul în care nu se obţine această majoritate, aceeaşi propunere se supune la vot în 48 de ore de la prima votare, şi dacă se obţine majoritatea simplă încrederea se consideră acordată.
Dacă nu se obţine votul de încredere pentru investitură conform celor arătate, se va proceda la propuneri succesive în forma prevăzută în Constituţie. În cazul în care au trecut două luni de la primul vot de investitură şi nici un candidat nu a obţinut încrederea Congresului Deputaţilor, Regele va dizolva ambele Camere şi va convoca noi alegeri, cu consultarea preşedintelui Congresului Deputaţilor.
Guvernul îşi încetează mandatul ca urmare a alegerilor generale, în cazurile de pierdere a încrederii parlamentare prevăzute de Constituţie sau în caz de demisie ori deces al preşedintelui acestuia.
Guvernul al cărui mandat a încetat continuă să funcţioneze până la instalarea noului Guvern.
Răspunderea penală a preşedintelui şi a celorlalţi membri ai Guvernului este de competenţa Tribunalului Suprem Secţia Penală.
Importante prevederi se regăsesc în ce priveşte relaţiile dintre Guvern şi cetăţeni. Astfel, Constituţia prevede dreptul cetăţenilor de a fi ascultaţi, direct sau prin intermediul organizaţiilor şi asociaţiilor recunoscute de lege, în cadrul procesului de elaborare a dispoziţiilor administrative; accesul cetăţenilor la arhivele şi registrele administrative, cu excepţia celor care privesc securitatea şi apărarea statului, cercetarea infracţiunilor şi intimitatea persoanelor; procedura ce trebuie urmată pentru emiterea actelor administrative, cu ascultarea celui interesat.
Tribunalele controlează puterea reglementară şi legalitatea acţiunii administrative, ca şi supunerea acesteia scopurilor care o justifică. Particularii au dreptul, conform legii, de a fi despăgubiţi pentru orice vătămare a drepturilor şi bunurilor lor, ori de câte ori aceste prejudicii sunt consecinţa funcţionării serviciilor publice, cu excepţia cazurilor de forţă majoră.
În ce priveşte relaţiile Guvernului cu Parlamentul, Constituţia dispune că Guvernul este solidar responsabil din punct de vedere politic în faţa Cortesurilor. Camerele şi comisiile parlamentare pot cere, prin preşedinţii acestora, informaţiile şi sprijinul de care au nevoie, Guvernului şi departamentelor sale, ca şi oricărei altă autoritate de stat şi comunităţilor autonome.
Preşedintele Guvernului - după ce Consiliul de Miniştri a deliberat - poate supune Congresului Deputaţilor problema acordării încrederii asupra programului său, sau asupra unei declaraţii de politică generală. Încrederea se consideră acordată numai dacă este votată cu majoritatea simplă a deputaţilor.
Congresul Deputaţilor poate angaja responsabilitatea politică a Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, cu votul maj orităţii absolute. Moţiunea de cenzură trebuie să fie iniţiată de cel puţin o zecime din numărul deputaţilor şi ea trebuie să cuprindă şi numele unui eventual candidat la preşedinţia Guvernului (ca în sistemul german). Moţiunea de cenzură nu poate fi votată însă decât dacă au trecut cel puţin cinci zile de la prezentarea sa. În primele două zile se pot prezenta moţiuni alternative. Dacă moţiunea de cenzură nu a fost adoptată de Congresul Deputaţilor, semnatarii săi nu vor putea iniţia altă moţiune de cenzură în aceeaşi sesiune.
În legătură cu atribuţiile Guvernului, art.115 din Constituţie menţionează că preşedintele Guvernului - după deliberarea Consiliului de Miniştri şi pe propria sa răspundere - poate propune dizolvarea Congresului Deputaţilor, a Senatului sau a Cortesurilor generale, care urmează să fie decretată de Rege. Decretul de dizolvare va stabili data alegerilor.
Capitolul despre Guvern şi administraţie din Constituţia spaniolă cuprinde şi prevederi legate de starea de urgenţă, starea excepţională şi starea de asediu.
Starea de urgenţă este declarată de Guvern printr-un decret al acestuia, pentru o perioadă de maximum 15 zile, informând Congresul Deputaţilor, care se reuneşte imediat şi fără a cărui autorizaţie nu poate fi prelungit acest drept. Decretul va delimita teritoriul asupra căruia se aplică efectele declaraţiei.
Starea excepţională este declarată de Guvern printr-un decret al său, cu autorizarea prealabilă a Congresului Deputaţilor. Autorizarea şi proclamarea stării excepţionale trebuie să precizeze în mod expres efectele sale, teritoriul şi durata sa, care nu poate depăşi 30 de zile. Starea excepţională poate fi reînnoită cu aceeaşi durată şi în aceleaşi condiţii.
Starea de asediu este declarată cu votul majorităţii absolute a Congresului Deputaţilor, la propunerea exclusivă a Guvernului. Congresul Deputaţilor stabileşte teritoriul, durata şi condiţiile acesteia.
3.5.3.5. Putereajudecătorească
Potrivit Titlului VI din Constituţia spaniolă, justiţia emană de la popor şi se înfăptuieşte în numele Regelui, de către judecători şi magistraţi, care constituie puterea judecătorească, aceştia fiind independenţi, inamovibili, responsabili şi supuşi numai legii.
Judecătorii şi magistraţii nu pot fi destituiţi, suspendaţi, transferaţi şi nici pensionaţi, decât din cauzele şi cu garanţiile prevăzute de lege.
Hotărârile judecătoreşti definitive sunt obligatorii, ca şi colaborarea cerută de instanţele judiciare în faza de punere în executare a hotărârilor.
Justiţia este gratuită atunci când legea prevede şi, în toate cazurile, pentru cei care dovedesc insuficienţa resurselor lor materiale pentru a se putea judeca.
Pagubele cauzate de erorile judiciare, ca şi cele care sunt consecinţa funcţionării anormale a administrării justiţiei, dau dreptul la o despăgubire care este în sarcina statului, conform legii.
In sistemul judiciar spaniol, Consiliul General al Puterii Judecătoreşti este organul de conducere al acesteia. Legea organică stabileşte statutul său şi regimul de incompatibilităţi al membrilor şi funcţionarilor săi, în special în ceea ce priveşte materia numirii, promovării, controlului şi răspunderii disciplinare a acestora.
Consiliul General al Puterii Judecătoreşti este compus din Preşedintele Tribunalului Suprem, care îl prezidează, şi din 20 de membri numiţi de Rege pe o perioadă de cinci ani. Dintre aceştia, 12 sunt judecători şi magistraţi, de la toate instanţele judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de legea organică; patru sunt numiţi la propunerea Congresului Deputaţilor şi patru la propunerea Senatului, aleşi în ambele cazuri cu majoritatea de trei cincimi din membrii acestora, dintre avocaţi şi jurişti, cu competenţă recunoscută şi
o vechime de peste 15 ani în profesie.
In fruntea instanţelor judecătoreşti se află Tribunalul Suprem, preşedintele acestuia fiind desemnat de Rege la propunerea Consiliului General al Puterii Judecătoreşti.
Ministerul Public, fără a leza atribuţiile ce revin altor organe, are ca scop promovarea acţiunii în justiţie pentru apărarea legalităţii, a drepturilor cetăţenilor şi a interesului public apărat de lege, din oficiu sau la cererea celor interesaţi, precum şi de a veghea la independenţa tribunalelor şi la satisfacerea interesului social în cauzele prezentate în instanţă.
aEconomia şifinanţele publice
Economia spaniolă a înregistrat o anumită creştere începând din anul 1994, în condiţiile promovării unor măsuri de liberalizare şi de revitalizare a economiei. Procentul şomajului a scăzut, dar el rămâne în general în jurul cifrei de 10%. Politica Spaniei are în vedere dezvoltarea economică, reducerea şomajului şi adaptarea tot mai bună a economiei spaniole la cerinţele economiei europene. Produsul naţional brut al Spaniei rămâne în jurul cifrei de 25.000 de dolari, el fiind furnizat în principal de servicii - 67,9%, industrie 28,7%, agricultură 3,4%.
Majoritatea forţei de muncă este ocupată în servicii, rata inflaţiei este de 3,4%, iar datoria publică este de 48,5% din produsul naţional brut.
Potrivit prevederilor Constituţiei, „Toate bogăţiile ţării sunt subordonate interesului general, indiferent de formele sale şi de titular".
Legea stabileşte formele de participare a celor interesaţi de asigurările sociale şi în activitatea organismelor publice a căror funcţie influenţează calitatea vieţii şi bunăstarea generală.
Puterile publice sunt chemate să sprijine modernizarea şi dezvoltarea tuturor sectoarelor economice şi, îndeosebi a agriculturii, a creşterii vitelor, a pescuitului şi a artizanatului, cu scopul de a ridica nivelul de viaţă al tuturor spaniolilor.
Guvernul are îndatorirea de a elabora proiecte de planificare ţinând seama de previziunile care sunt furnizate de comunităţile autonome şi cu sprijinul şi colaborarea sindicatelor şi altor organizaţii profesionale, patronale şi economice. În acest scop, Constituţia prevede că se va constitui un consiliu, a cărui componenţă şi atribuţii vor fi prevăzute de lege.
Constituţia precizează că numai legea reglementează regimul juridic al bunurilor aparţinând domeniului public şi comunelor, bazându-se pe principii de inalienabilitate, imprescriptibilitate şi insesizabilitate, dispunând totodată prevederile prin care se va putea face dezafectarea lor.
Guvernul elaborează bugetul statului, iar Parlamentul este acela care îl examinează, amendează şi aprobă. Bugetul statului are caracter anual şi cuprinde totalitatea cheltuielilor şi veniturilor sectorului public de stat. În buget se va consemna totalul avantajelor fiscale care afectează veniturile statului.
Curtea de Conturi este organul suprem de control al conturilor şi gestiunii economice a statului, ca şi a sectorului public. Ea îndeplineşte atribuţiile care îi sunt conferite de Cortesurile generale în domeniul examinării şi verificării contului general al statului.
Organizarea teritorială a statului
Statul este organizat, din punct de vedere teritorial, în comune, provincii şi comunităţi autonome. Toate aceste entităţi se bucură de autonomie în gestiunea intereselor lor.
În Spania există 17 comunităţi autonome şi două oraşe autonome, care îşi desfăşoară activităţile locale în spiritul Constituţiei şi al principiilor autonomiei locale.
Constituţia garantează autonomia comunelor. Acestea au personalitate juridică deplină. Guvernarea şi administrarea lor revin primăriilor, alcătuite din primari şi consilieri comunali. Consilierii sunt aleşi de locuitorii comunei prin vot universal, egal, liber, direct şi secret, în forma prevăzută de lege. Primarii sunt aleşi de consilierii municipali sau de locuitori. Legea reglementează regimul şedinţelor deschise ale consiliului.
Un loc important este acordat comunităţilor autonome. Acestea sunt constituite prin lege organică şi pentru raţiuni de interes naţional. Nu este însă permisă, potrivit Constituţiei spaniole, federalizarea comunităţilor autonome.
Statutul comunităţilor autonome reprezintă cadrul juridic în care acestea îşi desfăşoară activitatea. Statutele pot prevedea cazurile, condiţiile şi termenii în care comunităţile autonome vor putea încheia convenţii între ele cu privire la gestiunea şi prestarea de servicii care le sunt proprii, ca şi obligativitatea comunicării Cortesurilor generale. Acordurile de cooperare dintre comunităţile autonome necesită autorizarea Cortesurilor generale.
Constituţia prevede domeniile în care comunităţile autonome pot să-şi exercite competenţa, printre care amenajarea teritoriului, lucrările publice de interes ale comunităţii autonome, agricultura, târgurile comerciale interne, patrimoniul de monumente care reprezintă un interes pentru comunitatea autonomă, asistenţa socială etc.
Cu toate acestea, potrivit Constituţiei, există anumite domenii care sunt de competenţa exclusivă a statului spaniol, cum ar fi imigrarea, relaţiile internaţionale, legislaţia în materia proprietăţii intelectuale, regimul vamal, finanţele generale şi datoria statului ş.a.
Potrivit Constituţiei spaniole, statul poate transfera sau delega comunităţilor autonome, printr-o lege organică, atribuţii referitoare la materiile care îi aparţin şi care, prin natura lor, sunt susceptibile de transfer sau delegare. Legea va prevedea, în asemenea situaţii, transferul corespunzător al mijloacelor financiare, ca şi formele de control ce revin statului.
Atunci când interesul general o cere, statul va putea edicta legi care stabilesc principiile necesare pentru armonizarea dispoziţiilor normative ale comunităţilor autonome, chiar pentru materiile atribuite în competenţa acestora. Aprecierea acestei necesităţi revine însă Cortesurilor generale, cu votul majorităţii absolute a fiecărei Camere.
Comunităţile autonome dispun de o adunare legislativă, aleasă prin vot universal, potrivit unui sistem de reprezentare proporţională, un Consiliu de guvernare şi un preşedinte ales de adunare dintre membrii săi şi numit de Rege, care va conduce Consiliul de guvernare. Fiecare comunitate autonomă are în fruntea instanţelor judiciare un Tribunal Superior de Justiţie, fără a se prejudicia însă jurisdicţia Tribunalului Superior de Justiţie al statului.
Controlul activităţii organelor comunităţilor autonome se va exercita de Tribunalul Constituţional, de Guvern cu avizul prealabil al Consiliului de Stat, de jurisdicţia contencios-administrativă şi de Curtea de Conturi, cu privire la materiile economice şi bugetare.
Tribunalul Constituţional
Tribunalul Constituţional este alcătuit din 12 membri numiţi de Rege; dintre aceştia, patru la propunerea Congresului Deputaţilor cu majoritatea a trei cincimi din membrii săi; patru la propunerea Senatului, adoptată cu aceeaşi majoritate; doi la propunerea Guvernului şi doi la propunerea Consiliului General al Puterii Judecătoreşti.
Membrii Tribunalului Constituţional trebuie să fie numiţi dintre magistraţi şi procurori, profesori universitari, funcţionari publici şi avocaţi, toţi aceştia urmând să fie selectaţi din rândul juriştilor cu o competenţă recunoscută şi cu o vechime de peste 15 ani în profesie.
Membrii Tribunalului Constituţional sunt desemnaţi pentru o perioadă de nouă ani, a treia parte din judecătorii săi fiind reînnoită din trei în trei ani.
Calitatea de membru al Tribunalului Constituţional este incompatibilă cu orice alt mandat reprezentativ, cu exercitarea unor funcţii politice sau administrative; cu îndeplinirea unor funcţii de conducere într-un partid politic sau într-un sindicat, precum şi cu orice altă funcţie în slujba acestora; cu exercitarea unei activităţi judecătoreşti sau în cadrul Ministerului Public şi orice altă activitate profesională sau de comerţ.
Incompatibilităţile care afectează membrii Tribunalului Constituţional sunt, în afară de acestea, cele care sunt specifice puterii judecătoreşti.
Membrii Tribunalului Constituţional sunt independenţi şi inamovibili pe durata mandatului lor.
Preşedintele Tribunalului Constituţional este numit dintre membrii săi, de Rege, la propunerea Plenului Tribunalului, pentru o perioadă de trei ani.
Tribunalul Constituţional îşi exercită jurisdicţia pe întreg teritoriul spaniol şi este competent pentru a soluţiona:
recursul de neconstituţionalitate a legilor şi dispoziţiilor normative cu putere de lege. Declararea neconstituţionalităţii unei norme juridice cu putere de lege, interpretată de jurisprudenţă, va afecta şi această interpretare, dar sentinţa sau sentinţele atacate nu îşi vor pierde autoritatea de lucru judecat;
recursul individual de protecţie (amparo) pentru încălcarea drepturilor şi libertăţilor, în cazurile şi formele pe care le stabileşte legea;
conflictele de competenţă dintre stat şi comunităţile autonome sau dintre diferitele comunităţi;
în celelalte materii pe care le stabilesc Constituţia sau legile organice.
Guvernul poate contesta la Tribunalul Constituţional dispoziţiile sau hotărârile adoptate de organele comunităţilor autonome. Contestarea suspendă dispoziţia sau hotărârea în cauză, dar Tribunalul, dacă este cazul, va trebui să confirme sau să infirme suspendarea într-o perioadă de cel mult cinci luni.
Are calitatea de a promova recurs de neconstituţionalitate preşedintele Guvernului, Defensor del Pueblo, 50 de deputaţi, 50 de senatori, organele colegiale ale comunităţilor autonome şi, dacă este cazul, adunările acestora.
Pe de altă parte, poate promova recurs individual de protecţie orice persoană fizică sau juridică care invocă un interes legitim, ca şi Defensor del Pueblo şi Ministerul Public. In situaţia în care un organ judiciar consideră în timpul unui proces că o normă cu rang de lege[5], ar putea fi contrară Constituţiei, va sesiza Tribunalul Constituţional în condiţiile, forma şi efectele prevăzute de lege, iar consecinţele sesizării nu pot avea în nici un caz caracter de suspendare.
Sentinţele Tribunalului Constituţional se publică în Buletinul Oficial al statului. Ele au valoare de lucru judecat din ziua imediat următoare publicării lor şi nu va putea fi atacată cu recurs.
Revizuirea Constituţiei
Iniţiativa revizuirii Constituţiei se exercită în condiţiile prevăzute de alin.2 şi 2 ale art.87 din Constituţie.
Proiectele de revizuire a Constituţiei trebuie să fie adoptate cu majoritatea de trei cincimi a fiecărei Camere. Dacă nu se ajunge la un acord între cele două Camere, se va crea o comisie paritară formată din deputaţi şi senatori, care va prezenta un text ce va fi votat de Congresul Deputaţilor şi Senat.
Dacă textul nu a fost adoptat prin procedura menţionată mai sus, dar el a obţinut votul favorabil al majorităţii absolute a Senatului, Congresul va putea adopta revizuirea cu majoritatea de două treimi.
După ce Parlamentul a adoptat revizuirea, aceasta va fi supusă ratificării populare printr-un referendum, în termen de 15 zile de la adoptare, numai dacă va exista o solicitare a unei zecimi din membrii oricăreia din Camere.
378Inspirată de către Canovas, Constituţia din 1876 consacră inviolabilitatea persoanei Regelui şi puterea legislativă a Cortesurilor alese iniţial prin vot censitar.
379Constituţia din 9 decembrie 1931 cuprinde 9 titluri şi 123 articole. Ea consacră instituţia Preşedintelui, ales de Parlament, care este alcătuit dintr-o singură Cameră. Deşi proclamă libertatea cultelor, ea separă biserica de stat, suprimând retribuţia publică a clericilor.
[3] Precizăm că, înfăţişând structurile constituţionale spaniole vom folosi termenii specifici, folosiţi şi în traducerile Constituţiei spaniole în diferite limbi. Astfel, termenul cortesurile generale este sinonim celui de parlament bicameral; Defensor del Pueblo este o instituţie asemănătoare Avocatului Poporului (Ombudsman); recursul amparo este o procedură specifică dreptului spaniol pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, similară într-o anumită măsură instituţia „habeas corpus" din dreptul anglo-saxon.
[4] Eleodor Focşeneanu, Prezentare a evoluţiei ordinii constituţionale în Spania, în "Constituţia Spaniei", Ed.All Educaţional, Bucureşti, 1998, pag.6-7.
[5] După cum rermarcă Eleodor Focşeneanu, spre deosebire de Constituţia României din 1991, Constituţia spaniolă dă posibilitatea Tribunalului Constituţional să se pronunţe şi asupra constituţionalităţii „legilor preconstituţionale" (Eleodor Focşeneanu, artcit., pag.9.