Date istorice
Descoperită de Columb în 1498, cucerită de spanioli în 1546, ea a fost inclusă mai întâi în viceregatul Peru şi apoi în Noua Grenadă (1739)[1]. În 1773 s-a constituit Căpitănia generală a Venezuelei, Venezuela fiind inclusă apoi în Republica Federativă "Marea Columbie", proclamată de Bolivar în 1819, spe a deveni, din 1830, republică de sine stătătoare.
Dezvokarea constituţională[2]
Independenţa Venezuelei faţă de Spania a fost proclamată de Congresul Venezuelean la 5 iulie 1811, iar prima constituţie a ţării a fost adoptată la 21 decembrie 1811, reflectând puternice influenţe ale modelelor american şi francez.
Venezuela a cunoscut de atunci, în decursul istoriei sale, o serie de regimuri autoritare, cum a fost de pildă în 1812 regimul generalului Francises de Miranda, dar în final a depăşit aceste momente, adoptând o organizare democratică. Un Congres constituţional a avut loc în 1819, fiind promulgată a
- a Constituţie, din 15 august 18 1 9[3].
Doi ani mai târziu, în 1821 a fost proclamată, la Cucuta, Constituţia Republicii Marii Columbia, din care pe atunci Venezuela făcea parte. Considerată a III-a Constituţie a ţării, Constituţia de la Cucuta garanta drepturi democratice, crea Consiliul de Stat ca organ consultativ, dar crea, totodată, posibilitatea preşedintelui ţării să folosească puteri extraordinare pentru securitatea ţării.
În 1830 este proclamată o nouă Constituţie (a IV-a), la 29 aprilie, Constituţia de la Noua Grenada. Această constituţie a suscitat controverse şi chiar confruntări între federalişti şi promotorii unor drepturi cât mai largi pentru autorităţile locale. În consecinţă, ca urmare a unui compromis, este acceptată, cu modificări, Constituţia, care este proclamată la 7 octombrie 1830. Ea a instituit un sistem unitar de guvernare a ţării, dar a concedat totodată o autonomie largă provinciilor. În sistemul acestei Constituţii, guvernatorii erau aleşi de către legislaturile statelor.
O constituţie ulterioară (a V-a)a fost proclamată la 18 aprilie 1857, în timpul preşedinţiei lui
Jose Tadeo Monagas. Această constituţie sporea mandatul preşedinţial la şase ani, conţinând totodată prevederi cu privire la nelimitarea posibilităţilor de realegere. Constituţia abolea sclavia şi consacra în mod expres existenţa unei a patra puteri în stat - "puterea municipală".
În 1858 Constituţia a fost abrogată şi reinstalată în vigoare Constituţia din 1830. O Adunare Constituantă, reunită la Valencia la 5 iulie, a adoptat cea de a VI-a Constituţie a ţării, care a fost promulgată la 24 decembrie 1858. Potrivit prevederilor acestei constituţii, puterile erau mai bine delimitate între autorităţile centrale şi cele locale, preşedintele era ales prin vot popular. Totodată, în Constituţie au fost reintroduse prevederi cu privire la toleranţa religioasă, ce fuseseră scoase în prima variantă a Costituţiei din 1830.
Între 1859 şi 1863, în Venezuela a izbucnit un război civil. Preşedintele Jose Antonio Paez şi-a asumat puteri extraordinare, iar Constituţia a fost suspendată. Ca urmare a demisiei preşedintelui, puterea a fost preluată de generalul Falcon şi o nouă constituţie, a VII-a, a fost promulgată la 22 aprilie 1864.
O nouă Constituţie revizuită - a VIII-a - a fost adoptată în 1874 la 23 mai. Ea era asemănătoare în multe privinţe Constituţiei din 1864, dar reducea durata mandatului prezidenţial la doi ani.
A IX-a Constituţie a Venezuelei a fost promulgată la 27 aprilie 1881. Ea era inspirată din Constituţia elveţiană din 1874. Potrivit prevederilor sale, numărul statelor era redus la nouă, iar Consiliul federal era împuternicit să aleagă preşedintele.
A X-a Constituţie a Venezuelei - versiune modificată a Constituţiei din 1881 - a fost promulgată la 9 aprilie 1891. Ea restaura votul secret ce fusese abolit de preşedintele Antonio Guzman Blanco.
A XI-a Constituţie a Venezuelei a fost promulgată la 21 iunie 1893. Ea desfiinţa Consiliul federal, sporea puterile autorităţilor centrale, fixa mandatul prezidenţial la patru ani, fără posibilitatea realegerii consecutive.
Cea de a XII-a Constituţie a Republicii Venezuela a fost promulgată la 23 martie 1901; ea sporea puterile preşedintelui şi modifica durata mandatului prezidenţial, care era extins la şase ani.
Cea de a XIII-a Constituţie a Venezuelei a fost promulgată la 27 aprilie 1904. Deşi se asemăna cu cea precedentă, ea extindea şi mai mult puterile executivului.
Cea de a XIV-a Constituţie a Venezuelei a fost aprobată de Congres la 4 august 1909; ea reducea puterile executivului şi limita din nou mandatul prezidenţial la patru ani. Totodată, ea restaura Consiliul de Stat, organ consultativ care fusese abolit în 1901.
Cea de a XV-a Constituţie a Venezuelei a fost promulgată la 19 iunie 1914. Puterile preşedintelui erau din nou sporite, iar mandatul său era din nou prelungit la şapte ani.
Cea de a XVI-a Constituţie a Republicii Venezuela, din 14 iunie 1922, crea două posturi de vicepreşedinţi
Cea de a XVII-a Constituţie (1 iulie 1925) sporea puterea centrală. Deşi se prevedeau garanţii constituţionale care să apere drepturile statelor, practic aceste garanţii erau suspendate
Cea de a XVIII-a Constituţie din 22 mai 1928 nu mai conţinea prevederea cu privire la existenţa unuia sau mai multor posturi de vicepreşedinţi.
Cea de a XIX-a Constituţie, din 29 mai 1929, reconfirma puterile constituţionale ale Comandantului Suprem al Armatei.
Cea de a XX-a Constituţie, promulgată la 7 iulie 1931, consolida poziţiile generalului Gomzs şi permitea Comandantului Suprem al Forţelor Armate să ocupe, concomitent, şi funcţia prezidenţială.
Cea de a XXI-a Constituţie a Venezuelei a fost promulgată la 16 iulie 1936. Ea scurta mandatul prezidenţial la cinci ani şi interzicea realegerea succesivă. Totodată, erau separate funcţiile civile de cele militare. Prin Constituţie erau garantate şi o serie de drepturi sociale.
Cea de a XXII-a Constituţie a Venezuelei a fost promulgată la 5 mai 1945; ea sporea din nou puterile guvernului federal în dauna prerogativelor statelor. Pentru prima dată femeilor le-a fost recunoscut dreptul de vot. Prin constituţie, drepturile economice şi sociale au fost extinse. Congresului
- s-a recunoscut dreptul şi responsabilitatea de a controla decretele adoptate în cazuri de urgenţă.
Cea de a XXIII-a Constituţie a Venezuelei, adoptată la 5 iulie 1947, conţinea importante prevederi democratice. Printre acestea se pot menţiona votul universal, alegerea populară pentru funcţia de preşedinte şi recunoaşterea drepturilor economice şi sociale. Erau, de asemenea, garantate prerogativele autorităţilor locale şi separarea bisericii de către stat.
La 24 noiembrie 1948, preşedintele Gallegos a fost răsturnat de o juntă militară, Constituţia suspendată şi înlocuită cu cea din 1945. Cu toate acestea, garanţiile constituţionale, chiar în sistemul celor prevăzute de Constituţia din 1945, nu au fost aplicate.
La 15 aprilie 1953 a fost promulgată cea de a XXIV-a Constituţie a Venezuelei, care stabilea mandatul prezidenţial la cinci ani, cu posibilitatea realegerii.
La 23 ianuarie 1961, după o perioadă de tulburări, violenţă şi frământări sociale, a fost promulgată cea de a XXV-a Constituţie, care este în vigoare şi în prezent[4]. Ea reprezenta, de fapt, o versiune modificată a Constituţiei din 1947. Erau reafirmate puterile guvernului federal, se menţinea alegerea preşedintelui prin vot popular, dar durata mandatului său era limitată la cinci ani şi nu putea fi reales după două mandate succesive. Capitolul drepturilor omului era amplu dezvoltat în cuprinsul Constituţiei din 1961. Erau înscrise prevederi cu privire la ocrotirea dreptului la sănătate şi ridicarea nivelului de viaţă al populaţiei rurale.
După cum se vede din această foarte sumară prezentare a celor 25 constituţii care s-au succedat în Venezuela, această ţară nu a adoptat decât foarte rar tehnica modificărilor constituţionale, recurgând de regulă la proclamarea unor noi constituţii, chiar dacă acestea nu adăugau decât foarte puţine elemente noi la constituţia anterioară. Această tehnică, cu totul originală, se explică - credem noi - prin raţiuni politice, diversele forţe care s-au succedat la conducerea ţării dorind să-şi imprime personalitatea şi să-şi lege numele de adoptarea unei noi legi fundamentale a statului.
Anii care au urmat după adoptarea Constituţiei din 1961 au fost caracterizaţi prin puternice mişcări sociale, dar şi prin acţiuni ale organizaţiilor teroriste şi frământări politice.
La 1 august 1968, Curtea Supremă a Venezuelei l-a condamnat la patru ani închisoare pe fostul
preşedinte Marcos Peres Jimenes, vinovat de delapidare.
Constituţia din 1961 continuă să fie în vigoare. Ea a fost însă modificată pe calea adoptării mai multor amendamente, la 11 mai 1973 şi la 16 martie 1983[5].
Prin amendamentul din 11 mai 1973 s-a stabilit că nici o persoană nu poate fi aleasă preşedinte
al Republicii, senator, deputat sau magistrat la Curtea Supremă de Justiţie dacă a fost condamnată definitiv la închisoare peste trei ani în legătură cu îndeplinirea unor îndatoriri oficiale.
Cel de al doilea amendament al Constituţiei Venezuelei, adoptat la 16 martie 1983, s-a referit printre altele la alegerea unei Comisii legislative, compusă din 23 de membri, având competenţa de a discuta şi aproba propuneri individuale de legi, cu votul a două treimi din membrii săi. După aprobarea textului de către Consiliul legislativ, el urma să fie trimis Camerelor, care procedau la discutarea textului propus, introducând, dacă considerau că este cazul, modificările necesare.
O altă prevedere cuprinsă în cel de al doilea amendament avea în vedere obligaţia executivului, în primul an al fiecărei legislaturi, să prezinte Congresului, în şedinţa Camerelor reunite, un plan de dezvoltare economică şi socială al întregii naţiuni care, aprobat de Congres, dobândea valoarea unei legi organice.
Scurtă prezentare a prevederilor Constituţiei din 1961, în vigoare până în 1999
Venezuela este în prezent o Republică Federală, care cuprinde 20 de state, două teritorii federale, precum şi un district federal pe al cărui teritoriu se găseşte capitala - Caracas.
Constituţia Venezuelei din 1961 avea 252 articole, grupate în 12 titluri, precum şi un număr de
- prevederi cu caracter tranzitoriu.
Ca structură, Constituţia Venezuelei prezintă următoarea ordine a problemelor: prevederi fundamentale, teritoriul, naţionalitatea, drepturi şi garanţii, puterea publică, puterea naţional- legislativă, puterea naţional-executivă, puterea judecătorească şi ministerul public, finanţele publice, situaţiile de urgenţă, amendamentele şi modificarea Constituţiei, inviolabilitatea Constituţiei, prevederi finale şi tranzitorii.
Dintre prevederile generale, reţinem dispoziţia cuprinsă în art.1, în conformitate cu care "Republica Venezuela este în mod irevocabil şi pentru totdeauna liberă şi independentă de orice dominaţie sau protecţie din partea unei puteri străine".
Cele 20 de state incluse în federaţie sunt "entităţi egale şi autonome. Ele sunt obligate să menţină independenţa şi integritatea naţiunii, să respecte şi să aplice Constituţia şi legile" (art.16 alin.1). Constituţia Venezuelei prevede că teritoriul naţional nu poate fi cedat, dar statele străine pot, pe bază de reciprocitate, să dobândească proprietatea reală asupra imobilelor în care se găseşte reşedinţa oficiilor diplomatice şi consulare, însă această proprietate nu se poate extinde asupra pământului.
Urmând exemplul statelor federale pe care le-am menţionat, şi Constituţia Venezuelei delimita prerogativele autorităţilor centrale de cele ale statelor. În fiecare stat există adunări legislative, care au dreptul să acţioneze în limitele competenţei lor în domeniile legislative aparţinând statelor. Guvernarea şi administrarea fiecărui stat este încredinţată unui guvernator, care este ales în conformitate cu prevederile unei legi speciale. Guvernatorul are dreptul de a numi şi de a revoca o serie de demnitari locali. El trebuie să supună Adunării legislative un raport cu privire la administraţia sa precum şi proiectul de buget. Guvernatorul poate fi demis prin votul a două treimi a membrilor Adunării legislative.
Constituţia Venezuelei mai cuprindea, de asemenea, importante prevederi cu privire la municipalităţi, recunoscând largi competenţe organelor locale, cu excepţia celor care ar afecta prerogative ale federaţiei.
Capitolul drepturilor şi libertăţilor este larg şi judicios întocmit, în concordanţă cu standardele moderne. Remarcăm, printre altele, dreptul fiecărei persoane la dezvoltarea liberă a personalităţii sale (art.43), garantarea libertăţii personale, amplu reglementată de Constituţie (există 10 paragrafe în legătură cu diverse modalităţi de apărare a libertăţii personale, cuprinse în art.60).
Un important capitol, Capitolul IV (art.72-94) este consacrat drepturilor sociale, o atenţie deosebită fiind acordată drepturilor economice (art.95-109).
Constituţia Venezuelei din 1961 nu cuprinde dispoziţii speciale referitoare la separaţia puterilor. Cu toate acestea, ideea separării puterilor rezultă implicit din prevederile art. 118, care înscrie principiul că fiecare dintre ramurile puterii publice îndeplineşte propriile sale funcţii. De remarcat este faptul că în această Constituţie apare conceptul de putere publică, care cuprinde totalitatea instituţiilor statului, privite în unitatea lor şi nu numai una sau alta dintre puterile statului.
Puterea naţional-legislativă era exercitată de Senat (49 membri) şi de Camera Deputaţilor (199 membri). Ca şi în cazul altor constituţii şi al Constituţiei S.U.A., exista o diviziune de competenţe între prerogativele Senatului, care se ocupă în special de problemele externe, şi ale Camerei Deputaţilor, care soluţiona, în general, problemele bugetare. Anumite probleme erau însă în competenţa comună a celor două Camere, dar fiecare dintre cele două Camere are şi dreptul exclusiv
de a-şi soluţiona problemele interne.
Iniţiativa legislativă aparţinea executivului naţional, senatorilor şi deputaţilor, Comitetelor Congresului sau Comitetelor permanente ale celor două Camere, Curţii Supreme de Justiţie, precum şi unui număr de 20.000 de alegători.
O lege adoptată de către o Cameră putea să fie aprobată de cealaltă Cameră într-o singură şedinţă. În cazul în care există diferenţe între punctele de vedere ale celor două Camere, se propunea acceptarea modificărilor de către Camera care a adoptat forma iniţială sau se decidea asupra articolelor divergente în şedinţa reunită a celor două Camere.
Constituţia Venezuelei mai prevedea instituirea unui "Comitet delegat al Congresului", compus din preşedinte, vicepreşedinţi şi 21 de membri, care acţionează în perioada vacanţelor parlamentare. Acesta veghea la respectul prevederilor Constituţiei şi garantarea drepturilor cetăţenilor, poate convoca Congresul în sesiune extraordinară sau să autoriza executivul naţional printr-un vot al unei majorităţi de două treimi, să creeze, să modifice sau să desfiinţeze servicii publice în situaţii de urgenţă.
Puterea naţional-executivă se exercita de preşedintele republicii, care era, totodată, şef al statului şi al executivului naţional. Preşedintele Venezuelei era ales prin vot universal şi direct, cu majoritatea relativă a voturilor. El avea prerogative asemănătoare celor ale Preşedintelui S.U.A. Actele sale trebuiau să fie contrasemnate. El era responsabil pentru actele sale, în conformitate cu prevederile Constituţiei şi ale legilor statului.
În Venezuela nu există funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri. Preşedintele, în calitatea sa de şef al puterii executive, prezidează şedinţele Consiliului de Miniştri, dar poate desemna un anumit ministru ca să-i ţină locul.
Hugo Chavez Frias a fost ales la 30 iulie 2000 preşedinte al ţării la 30 iulie 2000, iar a doua oară, cu 60% voturi, pentru şase ani, mandatul său expirând la 3 decembrie 2006.
În alegerile de la 3 decembrie 2006 Hugo Chavez a fost reales du 7.161.637 voturi (62,89%), contracandidatul său Manuel Rosales - Un Nuevo Tiempo obţinând 4.196.329 voturi /36, 85%)
Actuala Constituţie a Venezuelei a fost adoptată în 1999. Iniţial a fost elaborat un proiect de Constituţie în 1999 de către o Adunare Constituantă special aleasă în acest scop, care a fost supus unui referendum popular la 15 decembrie 1999.
Noua Constituţie a fost promulgată de preşedintele Hugo Chavez şi a luat locul fostei Constituţii din 1961, devenind astfel cea de a 26 Constituţie a Venezuelei de la independenţa sa, în 1811.
Ea reprezintă, în acelaşi timp, prima Constituţie din istoria Venezuelei care a fost aprobată printr- un referendum popular, marcând schimbări importante economice şi sociale, inclusiv schimbarea denumirii statului, care în loc de „Republica Venezuela" a devenit „Republica Bolivariană Venezuela", dorindu-se a se marca o continuitate, cu gândirea marelui eliberator al popoarelor latino- americane Simon Bolivar.
Noua Constituţie adoptată are un număr de 350 articole, o dispoziţie abrogatorie, 18 dispoziţii tranzitorii şi o dispoziţie finală. Titlurile Constituţiei Boliviei sunt: principii fundamentale (Titlul I), despre spaţiul geografic şi împărţirea politică (Titlul II), despre îndatoririle, drepturile şi garanţiile umane (Titlul III), despre puterile publice (Titlul IV), despre organizarea puterii publice naţionale (Titlul V), despre sistemul social-economic (Titlul VI), despre securitatea naţiunii (Titlul VII), despre apărarea Constituţiei (Titlul VIII), şi despre reforma constituţională (Titlul IX).
Reţin atenţia principiile fundamentale înscrise în primul Titlu al Constituţiei, în care se precizează că Republica Bolivariană Venezuela se întemeiază pe valorile libertăţii, egalităţii, justiţiei şi păcii internaţionale, în doctrina lui Simon Bolivar eliberatorul (art. 1), că ea este un stat democratic şi social, de drept şi de justiţie (art.2), care are ca obiectiv esenţial dezvoltarea personalităţii, respectul
demnităţii persoanei şi exerciţiul democratic al voinţei populare (art.3).
În art.4 se precizează că „Republica Bolivariană Venezuela este un stat federal democratic... guvernat de principiile integrităţii teritoriale, cooperării, solidarităţii, concurenţei şi coresponsabilităţii.
Titlul consacrat drepturilor cetăţeneşti cuprinde prevederi importante legate de protecţia medicală gratuită, dreptul la un mediu sănătos de viaţă, educaţie gratuită, respectul drepturilor minorităţilor, în special ale minorităţii indigene.
Reţine atenţia în mod special superioritatea prevederilor înscrise în tratatele internaţionale referitoare la drepturile omului (art.23), nulitatea oricărui act îndeplinit de puterea publică care ar încălca drepturile consacrate prin Constituţie şi legi (art.25), obligaţia statului de a ancheta şi sancţiona delictele comise contra drepturilor omului săvârşite de instituţiile sale (art.29), obligaţia statului de a indemniza integral victimele încălcărilor drepturilor omului care îi sunt imputabile (art.30).
În legătură cu cetăţenia reţinem şi prevederile art.54, potrivit căruia nici o persoană nu va putea fi supusă unei stări de sclavie sau servitute; traficul cu persoane, în special cu femei, tineri, adolescenţi sub orice formă fiind supus sancţiunilor prevăzute de lege.
Printre drepturile culturale şi educative sunt menţionate protecţia valorilor culturale (art.99) şi respectul culturilor populare (art.100).
Printre drepturile economice reţin atenţia prevederea legată de interzicerea monopolurilor (art. 113) şi sancţionarea activităţilor economice ilicite, a speculei, acapararea de mărfuri, a cametei şi altor delicte anexe.
Cu referire la populaţiile indigene, Constituţia precizează că „popoarele indigene cu cultura lor şi rădăcinile lor ancestrale fac parte din naţiunea, din statul şi poporul venezuelean unic, suveran şi indivizibil, care în conformitate cu prezenta Constituţie au dreptul la apărarea integrităţii şi la suveranitate naţională" (art.126).
În legătură cu puterile publice Constituţia bolivariană distinge trei nivele: puterile la nivel municipal, la nivel statal şi la nivel naţional. Spre deosebire de schema clasică a „celor trei puteri", Constituţia bolivariană consacră cinci puteri şi anume: puterea legislativă, executivă, judiciară, civică şi electorală, fiecare ramură a puterii publice exercitându-şi atribuţiile proprii. Deosebit de importante sunt prevederile art.139, care dispun că „exerciţiul puterii publice implică o responsabilitate individuală pentru abuz sau deţinere a puterii sau prin încălcarea prezentei Constituţii şi a legilor" (art.139).
Constituţia diferenţiază competenţele puterii publice de cele ale puterii publice statale şi municipale.
În ce priveşte organizarea puterilor la nivel naţional, aceasta este următoarea: puterea legislativă aparţine Adunării Naţionale. Aceasta reprezintă un Parlament unicameral, ales pe termen de cinci ani, care cuprinde 167 de membri, dintre care la ultimele alegeri din anul 2005, 161 aparţin Mişcării pentru cea de a cincea republică (Partidul preşedintelui Hugo Chavez).
Puterea executivă naţională aparţine Preşedintelui, care dispune de importante atribuţii, el fiind asistat de un Consiliu de Miniştri, al cărei preşedinte este. Din puterea executivă naţională mai fac parte Procurorul General al Republicii şi Consiliul de Stat, un organism consultativ care este chemat să elaboreze recomandări politice de interes naţional.
Puterea judiciară este independentă şi aparţine instanţelor judecătoreşti, în frunte cu Tribunalul Suprem de Justiţie, care îndeplineşte atribuţii de jurisdicţie constituţională.
Puterea cetăţenească aparţine unui Consiliu Moral Republican, care semnalează justiţiei încălcările comise de funcţionarii administraţiei în îndeplinirea atribuţiilor lor. Acest organism înglobează şi atribuţiile Apărătorului Poporului, ale Procurorului General şi Inspectoratului General al Republicii.
Ministerul Apărării Poporului este condus de un apărător public, care are o funcţie distinctă de aceea a „Ministerului Public şi de a Inspectorului General al Republicii, cu care colaborează în cadrul Consiliului Moral Republican.
Puterea electorală aparţine unui organism independent - Consiliul Naţional Electoral - subordonat Parlamentului, care elaborează reglementări electorale şi supraveghează desfăşurarea alegerilor.
Sistemul socio-economic este întemeiat pe principii de justiţie socială şi democratizare, fiind de reţinut stimularea măsurilor asociative a micilor producători şi combaterea activităţilor de monopol.
În ce priveşte apărarea Constituţiei sunt de remarcat prevederile art.333, similare celor din Constituţia Mexicană, potrivit căreia Constituţia nu-şi pierde valabilitatea prin recurgerea la forţă sau abrogarea ocazionată prin alte mijloace decât cele legale.
Constituţia conţine prevederi legate de starea „de alertă", „starea de urgenţă economică", „starea de şoc interior sau exterior în cazul unui conflict intern sau extern, de natură a pune în pericol securitatea naţiunii".
O eventuală reformă a Constituţiei poate fi făcută numai în două etape, prima în cadrul Adunării Naţionale şi a doua prin convocarea unei Adunări Constituante, care va adopta textul Constituţiei modificate.
Sunt de menţionat şi prevederile art.350, potrivit căruia „Poporul Venezuelei fidel tradiţiei sale republicane, luptei sale pentru independenţă, pentru pace şi libertate, nu va recunoaşte nici un regim, nici o legislaţie şi nici o autoritate contrară valorilor, principiilor şi garanţiilor democratice sau care ar putea aduce atingere drepturilor omului".
Constituţia cuprinde importante atribuţii consacrate preşedintelui republicii, al cărui mandat devine de şase ani şi care poate fi reales o singură dată în mod succesiv.[6]
Procedura referendumului este consacrată pe larg inclusiv o variantă specifică a acesteia - „referendumul revocator", care oferă posibilitatea cetăţenilor venezueleni să revoce orice înalt demnitar sau orice personalitate, exercitând o putere publică dar numai după împlinirea a jumătate de termen de la exercitarea mandatului.
Actualul preşedinte al Venezuelei, Hugo Rafael Chavez Frias, ales pentru a doua oară, este de formaţiune militară, el a organizat două lovituri de stat nereuşite împotriva preşedintelui Carlos Andres Perez, fiind pus în libertate de Rafael Caldera, în 1994, după ce executase o pedeapsă cu închisoare pentru tentativă de lovitură de stat.
Chavez a organizat Partidul Mişcării pentru a cincea Republică, partid care a reuşit, cu sprijinul altor partide de stânga, să-i asigure victoria în alegerile prezidenţiale din 1998 cu 56% din voturi - cea mai mare majoritate înregistrată în alegerile prezidenţiale din Venezuela de 40 de ani.
La 7 februarie 1999, Chavez a depus jurământul de preşedinte, iar la 25 aprilie 1999 a organizat un referendum pentru alegerea unei noi Adunări Constituante.
La 7 august 1999, noua Adunare Constituantă a pregătit textul unei noi Constituţii care, după cum s-a arătat, a consacrat sistemul uninominal, a sporit mandatul preşedintelui de la cinci la şase ani, definind ţara ca fiind Republica Bolivariană Venezuela şi consacrând instituţia „referendumului revocator" care permite destituirea unor personalităţi publice etc.
Referendumul din 15 decembrie 1999 a validat noua Constituţie, cu un procent de 71,78% din voturi, reprezentând 55% din populaţia cu drept de vot (3.301.475 voturi „DA").
La alegerile generale din 30 iulie 2000, Chavez a fost reales preşedinte, cu 59,5% voturi, alegeri în care Mişcarea pentru cea de a cincea republică a obţinut 76 din cele 165 locuri în Adunarea
Naţională, precum şi 12 din cele 23 de posturi de guvernatori.
Ca urmare a gravelor conflicte sociale şi a poziţiei preşedintelui faţă de mişcările economice adoptate de preşedintele Chavez, a avut loc o tentativă de lovitură de stat în aprilie 2002.
Această lovitură de stat a fost organizată de elemente militare cu sprijinul companiilor petroliere. Un grup de militari l-au arestat pe Hugo Chavez şi l-au proclamat preşedinte în locul său pe Pedro Carmona, preşedintele Camerei de Comerţ din Venezuela. Ca urmare a unei mari manifestaţii populare, Chavez a fost eliberat şi şi-a reluat funcţiile de preşedinte. Guvernul lui Carmona fusese între timp recunoscut de SUA şi Spania.
În timpul scurtei perioade în care a deţinut puterea, Carmona preconizase dizolvarea Adunării Naţionale, alegeri legislative şi prezidenţiale, anularea Constituţiei din 1999, reîntoarcerea la sistemul parlamentar bicameral, anularea a 49 de legi care confereau prerogative Guvernului în domeniul economic, restabilirea generalului în retragere Guaicaipura Lomeda ca preşedinte al Companiei petroliere din Venezuela, schimbarea unor judecători de la Curtea Supremă.
În anul 2004, Chavez a permis desfăşurarea unui referendum revocator la jumătatea mandatului care punea în discuţie funcţia sa de preşedinte, dar 58,91% din votanţi s-au pronunţat împotriva destituirii lui Chavez. Acest vot a fost contestat de unele organizaţii, dar validat de Consiliul Electoral.
La 4 septembrie 2006, Hugo Chavez a anunţat organizarea pentru anul 2010 a unui referendum care i-ar permite să modifice Constituţia, pentru a spori numărul de mandate care pot fi exercitate de un preşedinte.
Pe plan intern, politica lui Chavez s-a caracterizat prin măsuri de sprijin al populaţiei sărace, naţionalizarea pământurilor necultivate, crearea unei reţele cooperatiste şi de distribuţie, promovarea unui sistem de micro credite, programul de alfabetizare şi crearea de locuri muncă.
Pe plan extern, Chavez s-a remarcat printr-o atitudine critică faţă de SUA şi printr-o politică de apropiere faţă de Cuba, precum şi prin elaborarea mai multor proiecte de solidaritate latino-americane.
Miniştrii sunt responsabili pentru actele lor, în conformitate cu prevederile Constituţiei şi ale legilor. O prevedere interesantă este aceea care dispune că fiecare ministru trebuie să prezinte în faţa Camerelor reunite, în primele zece zile ale sesiunilor ordinare, un raport cu privire la activitatea departamentului său.
În Venezuela nu există o Curte Constituţională; prerogativele sale sunt îndeplinite de Curtea Supremă de Justiţie care, de asemenea, îşi exercită competenţa în ceea ce priveşte judecarea unor înalţi demnitari.
Spre deosebire de Constituţia americană, în cazul vinovăţiei preşedintelui venezuelean competenţa aparţine Curţii Supreme, care îl poate judeca pe acesta, dar cu autorizarea prealabilă a Senatului, care are dreptul să aprecieze dacă există elemente suficiente pentru trimiterea în judecată a preşedintelui.
Procurorul General al Republicii nu este subordonat ministrului justiţiei, exercitând o activitate independentă mai ales în ceea ce priveşte vegherea respectării drepturilor constituţionale.
În eventualitatea unui conflict intern sau extern, sau din motive întemeiate, Preşedintele Republicii poate să declare starea de urgenţă, situaţie în care vor putea fi restrânse anumite drepturi şi garanţii constituţionale. Decretul cu privire la declararea stării de urgenţă trebuie să fie aprobat de Consiliul de Miniştri şi supus Camerelor reunite. Declararea încetării stării de urgenţă se face tot de Preşedintele Republicii, în cadrul unei şedinţe a Consiliului de Miniştri, cu autorizarea Camerelor întrunite în şedinţă comună sau a Comitetului delegat.
Ca şi Constituţia mexicană, Constituţia Venezuelei cuprinde o prevedere importantă legată de inviolabilitatea Constituţiei (art.250), prevederile constituţionale continuând să existe şi să-şi păstreze valabilitatea chiar în situaţia unor rebeliuni sau acţiuni armate, cei vinovaţi de asemenea acte
urmând a fi traşi la răspundere după restabilirea ordinii şi a garanţiilor constituţionale.
[1] Horia C.Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Statele lumii de la A la Z, ediţia 8-a, Editura Meronia, Bucureşti, 2002, pag.598.
[2] Webster's New World Encyclopedia, College edition, Prentice Hall, General References, New York, 1993, pag.1100.
[3] Constitutions of the Countries of the World, vol.23, Mexico, by Gisbert H.Flanz, Oceana Publications, Inc, Dobbs Ferry, New York, april 1983, Chronology.
[4] La nueva constitucion Venezolana, Caracas, 1969.
[5] Constitutions of the Countries of the World, vol.23, Venezuela, Supplement, translation by Aura Marina Florez, Oceana Publications, Inc., Dobbs Ferry, New York, november 1994.
[6] Venezuela New Constitution, http://.venezueleanalysis.com; Constitution of Venezuela, From Wikipedia, the free encyclopedia, http://en.wikipedia.org/wiki/Constitution_of_Venezuela; Constitution of Venezuela,