Principiul supremaţiei Constituţiei reprezintă - aşa cum s-a arătat mai sus - una dintre cuceririle cele mai importante ale Dreptului constituţional modern, reflectând o îndelungă tradiţie şi experienţă, oferind totodată o garanţie a funcţionării normale a instituţiilor statului, a apărării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
După cum arată profesorul Ion Deleanu, "Poate fi considerat ca precept sacru şi intangibil principiul că, în sistemul juridic al unui stat constituţia este legea supremă. Ea se află în vârful piramidei tuturor actelor juridice"[1].
În lucrările autorilor de specialitate s-a relevat în mod constant ideea că în raport cu toate celelalte acte normative Constituţia are caracter de lege supremă, exercitând o influenţă hotărâtoare asupra elaborării şi fundamentării întregului sistem legislativ.
Consecinţele juridice ale supremaţiei constituţiei
Dată fiind valoarea cu totul deosebită a constituţiei şi poziţia sa în sistemul juridic al oricărei ţări este firesc ca, pe plan juridic, să decurgă anumite consecinţe, care sunt de natură tocmai să pună în lumină şi mai bine importanţa constituţiei ca lege fundamentală a statului.
Ţinând seama de valoarea şi importanţa prevederilor constituţionale, ce sunt chemate să direcţioneze pentru o perioadă mai mare de timp raporturile politice şi organizarea de stat a ţărilor, procedurile de adoptare a constituţiilor au fost în general diferite de acelea ale legilor ordinare.
În primul rând, trebuie remarcat faptul că iniţiativa constituţională aparţine, de regulă, unor organisme statale care deţin poziţia cea mai înaltă în sistemul politic al unei societăţi (ex. şeful statului, guvern, Parlament etc.). De asemenea, în cele mai multe state se admite posibilitatea unei iniţiative populare, cetăţeneşti, drept cale prin care se poate adopta o constituţie.
Profesorul Ioan Muraru constată că, studiind constituţiile actuale, putem constata două situaţii: situaţia în care în constituţie se specifică cine poate avea iniţiativa adoptării constituţiei, precum şi situaţia în care nu există nici un fel de prevederi în această privinţă, împrejurare în care se va recurge la prevederile generale ce reglementează procedura de adoptare a legilor.
În ceea ce priveşte modalitatea propriu zisă de adoptare a constituţiei trebuie subliniat faptul că în legătură cu acest aspect a fost fundamentată teoria puterii constitutante. După cum subliniază profesorul Ioan Muraru, prin putere constituantă se înţelege de fapt "organul care, beneficiind de o autoritate politică specială, are dreptul de a adopta constituţia". Puterea constituantă apare sub două forme şi anume: putere constituantă originară şi putere constituantă instituită.
Puterea constituantă originară intervine atunci când nu există sau nu mai există o constituţie în vigoare (state noi, revoluţii), în timp ce puterea constituantă instituită este prevăzută de constituţia în vigoare (sau anterioară), atât în ce priveşte organizarea şi funcţionarea ei[2].
Profesorul Ion Deleanu diferenţiază şi el puterea constituantă "originară" de puterea constituţională "derivată". Referindu-se la puterea constituţională "derivată" sau "instituită", el menţionează că o astfel de putere nu va avea posibilitatea de a adopta o nouă constituţie, ci numai de a o revizui pe cea existentă. "Ea este deci o putere condiţionată, prin reguli constituţionale prestabilite, cât priveşte atât organizarea ei, cât şi prerogativele: puterea de a
*»»143
revizui .
Este cât se poate de evident faptul că reflectând în toate cazurile realităţile sociale şi politice - care, evident sunt în continuă schimbare - constituţiile vor trebui să fie şi ele adaptate schimbărilor, anumite prevederi ale lor fiind înlocuite sau modificate în mod necesar, ori recurgându-se la adoptarea unor noi constituţii.
Date fiind consideraţiile care au fost deja arătate mai sus, operaţiunea de modificare, suspendare sau abrogare a constituţiei va trebui efectuată potrivit unor proceduri care se deosebesc de cele aplicabile în situaţia legilor ordinare.
[1] Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice. Trat, vol.I, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, pag.273.
[2] Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a IX-a, revăzută şi completată, Editura "Lumina Lex", Bucureşti, 2001, pag.65.