Veniturile generale ale statului sunt formate din totalitatea resurselor băneşti instituite prin lege, ce alcătuiesc sistemul veniturilor bugetare. Natura juridică şi conţinutul economico-financiar ale veniturilor bugetare sunt determinate de natura şi caracterul orânduirii sociale, de formele de proprietate asupra mijloacelor de producţie, de nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie, de sfera relaţiilor marfă-bani, de acţiunea legilor economico-financiare şi de rolul şi atribuţiile statului. Economico-financiar, veniturile bugetare reprezintă formele valorice concrete prin intermediul cărora o parte din venitul naţional este concentrată la dispoziţia statului. Juridic, veniturile bugetare sunt obligaţii băneşti, reglementate prin lege, în sarcina tuturor celor care realizează sau deţin venituri şi bunuri impozabile sau taxabile. Veniturile bugetare sunt considerate şi creanţe de încasat de către stat. Finanţarea obligaţiilor care revin puterii publice pentru îndeplinirea sarcinilor şi funcţiilor sale impune mobilizarea şi redistribuirea resurselor financiare necesare, proces realizabil şi prin instrumentul economico-financiar numit impozit. Impozitele sunt cunoscute încă din antichitate şi se presupune că au apărut în cadrul primelor
formaţiuni statale, determinate de necesitatea întreţinerii materiale a celor care întreţineau forţa publică, îndeplinind atribuţiile autoritare de conducere statală. Întradevăr, pentru a-şi îndeplini rolul şi funcţiile sale, statul trebuie să mobilizeze resurse şi să facă cheltuieli. Ca atare, statul procedează la repartiţia sarcinilor publice între membrii societăţii, persoane fizice şi juridice, prin intermediul instrumentului financiar, numit „obligaţie fiscală”, sub forma impozitelor, taxelor şi a altor sarcini fiscale.
Impozitul este o categorie financiară cu caracter istoric, fiind legat de existenţa statului, fiind conceput şi aplicat diferit de la o orânduire la alta, în funcţie de gradul de dezvoltare economico-socială şi de cheltuielile publice acceptate în fiecare stat. În plan financiar, impozitul reprezintă principalul mijloc de procurare a fondurilor băneşti necesare statului pentru acoperirea cheltuielilor publice. În plan economic, impozitele servesc ca modalitate de încurajare (exonerare, diminuare) sau de frânare (suprataxare) a unor activităţi economice, în oricare dintre formele acestora, în funcţie de politica economică, socială, fiscală, vamală etc., fără a înceta
rolul lor de obligaţie fiscală. Pe plan social, impozitul se manifestă mai ales ca instrument de redistribuire, în favoarea membrilor societăţii, a unei părţi din produsul intern brut; are loc aşa numita reversibilitate, ca urmare a satisfacerii unor trebuinţe publice, prin efectuarea unor cheltuieli publice, având ca resurse impozitele şi taxele colectate la bugetul public.
Aceste trei dimensiuni trebuie avute în vedere în intercondiţionarea lor, întrucât ar fi dificil de abordat un impozit sau o taxă fără a avea în vedere finalitatea instituirii acestora, care a impus reglementarea lor cu specificul obligaţiei juridice fiscale. În România prezentă asistăm, ca urmare a multiplelor dezechilibre economice şi sociale la o creştere a nevoilor publice, implicit la o creşte a nevoilor de venituri publice pentru satisfacerea lor. Statul este cel care a intervenit prin sistemul legislativi fiscale, alături de reforma bugetară, ca elemente integrate reformei social economice.
Prin politica sa fiscală, statul român tinde la realizarea unui sistem fiscal raţional, având la bază realitatea social-economică românească şi un număr de principii fiscale rezultând din actele normative fiscale. Definit ca „totalitatea impozitelor şi taxelor percepute de la persoanele fizice
sau juridice care alimentează bugetele publice”, sistemul fiscal conceput are în vedere condiţiile social-economice specifice actualei etape de tranziţie, fiind exclusă posibilitatea copierii sistemului fiscal din statele dezvoltate, oricât de eficiente ar fi. Sistemul nostru fiscal este încă în curs de formare, întrucât vechile elemente ale sistemului fiscal au trebuit reformate în totalitate, fiind inadecvate noii concepţii fiscale; nu se putea vorbi propriu-zis de un sistem fiscal, în condiţiile în care toate veniturile erau preluate, forţat, la bugetul statului; formarea efectivă a unui sistem fiscal „coerent, echitabil şi eficient” presupune, mai întâi, restructurarea altor
sectoare, sistemul ca atare fiind condiţionat de „forma de proprietate asupra mijloacelor de producţie, de gradul de dezvoltare a forţelor de producţie şi de sfera relaţiilor marfă-bani”.
În acest sens, asistăm la o încercare disperată a legislativului de a viabilitate sistemului fiscal conceput, întrucât neajunsurile reformei social-economice n-au întârziat să influenţeze negativ şi sistemul fiscal. Modificarea continuă a legislativi fiscale constituie numai una din încercările de a articulare a acesteia pe realitatea economico-socială existentă, generând însă neajunsuri, incertitudini, în primul rând, practicienilor.
Prin legislaţia adoptată după anul 1989, s-au adus modificări structural impozitelor existente, conform noii concepţii fiscale; de exemplu, impozitul pe veniturile salariale a devenit un impozit direct ca urmare a instituirii obligaţiei sale de plată în sarcina angajatului sau a celui asimilat acestuia, angajatorul nemaiavând decât sarcina formală de a-l calcula, reţine şi vărsa la bugetul public; taxa pe valoarea adăugată a înlocuit impozitul pe circulaţia mărfurilor, iar prin modul de determinare a eliminat impunerea în cascadă, generată de acesta din urmă.