Partea de venituri. În bugetul statului sunt colectate cele mai importante impozite şi taxe, provenind din ramurile de activitate economică şi din acest buget se efectuează cele mai importante cheltuieli28. Prin cuprins, bugetul de stat depăşeşte sfera administraţiei centrale realizată de ministere, fapt ce a justificat înlocuirea denumirii sale iniţiale, de buget al administraţiei centrale de stat cu denumirea de buget de stat29.
În mod constant, bugetul de atat cuprinde două părţi:
- partea de venituri;
- partea de cheltuieli.
Veniturile şi cheltuielile sistemului bugetar, cumulate la nivel naţional, alcătuiesc veniturile bugetare totale, respectiv cheltuielile bugetare totale care, după consolidare, prin eliminarea transferurilor dintre bugete, vor evidenţia dimensiunile efortului financiar public pe anul respectiv, starea de echilibru sau dezechilibru, după caz.
Veniturile bugetare cunosc atât clasificări doctrinare, cât şi legale sau oficiale.
În doctrina financiară, veniturile bugetare au fost grupate conform criteriilor:
- provenienţă – venituri de la agenţii economici; venituri de la persoanele fizice;
- locul acestor venituri – venituri realizate prin redistribuirea veniturilor nete ale agenţilor economici; venituri realizate prin redistribuirea veniturilor nete ale populaţiei;
- destinaţie – destinate bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale;
- denumire – impozite, taxe, contribuţii, alte venituri;
- înscrierea în evidenţa curentă – venituri cu debit, venituri fără debit.
Veniturile sunt grupate în bugetul de stat pe baza clasificaţiei bugetare, concepută de Ministerul Economiei şi Finanţelor în aplicarea principiului universalităţii şi al specializării bugetare. Ca definiţie, clasificaţia bugetară înseamnă gruparea, numerotarea şi denumirea legală a veniturilor şi cheltuielilor aparţinând statului, obligatorie pentru întregul cuprins al bugetului de stat şi pentru evidenţa bugetară de stat. Clasificaţia bugetară este astfel concepută, încât grupează veniturile după provenienţă, iar cheltuielile, în funcţie de destinaţia lor efectivă. Avem o clasificaţie economică (cea bugetară) a cheltuielilor, iar în practică, pe lângă aceasta, se foloseşte şi o clasificaţia funcţională, în cadrul căreia cheltuielile sunt grupate în raport de funcţiile, sarcinile şi obiectivele urmărite de stat prin efectuarea acestora
Conform clasificaţiei bugetare, veniturile sunt grupate în capitole, subcapitole de venituri curente şi de capital, iar cheltuielile, în părţi, capitole, subcapitole, titluri şi articole, precum şi alineate de cheltuieli, după caz. Conform clasificaţiei bugetare – gruparea economică sau legală – veniturile sunt grupate în acest buget astfel:
- Venituri curente:
- fiscale, pe grupe unitare de impozite, acestea constituind sursa financiară de bază, cu caracter permanent, a bugetului de stat: impozitul pe venit, profit şi pe câştiguri din capital; impozite pe salarii; impozite şi taxe pe proprietate; impozite şi taxe pe bunuri şi servicii; impozit pe comerţul exterior şi tranzacţiile internaţionale; alte impozite şi taxe fiscale;
- contribuţii de asigurări;
- nefiscale – veniturile obţinute de stat de la întreprinderile sau de pe domeniile sale, reprezentând prelevări cu caracter nefiscal, încasate în etapa repartiţiei primare a venitului naţional şi având o pondere mai mică – venituri din proprietate; vânzări de bunuri şi servicii;
- Venituri din capital: veniturile rezultate din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor publice, veniturile rezultate din valorificarea stocurilor de rezervă şi de mobilizare ale statului; venituri din vânzarea locuinţelor construite din fondurile statului; venituri din privatizare; încasări din valorificarea activelor bancare; venituri obţinute în procesul de stingere a creanţelor bugetare; venituri din vânzarea unor bunuri aparţinând domeniului privat; alte venituri din valorificarea unor bunuri;
- Operaţiuni financiare: încasări din rambursarea împrumuturilor acordate;
- Subvenţii: donaţii din străinătate.
4.3.2. Partea de cheltuieli
Potrivit art. 2 pct. 8 din Legea finanţelor publice, „cheltuielile bugetare sunt sumele aprobate în bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2)32, în limitele şi potrivit destinaţiilor stabilite prin bugetele respective”. Cheltuielile bugetare fac parte din cheltuielilor publice, categorie cuprinzătoare, incluzând toate cheltuielile efectuate în interes public-statal, cât şi în interesul altor colectivităţi publice. Cheltuielilor bugetare le sunt asimilate, potrivit sistemului nostru de drept, cheltuielile prevăzute a fi realizate din fondurile băneşti speciale33, aprobate anual de Parlament, ca anexe ale legii bugetului de stat sau ale legii bugetului asigurărilor sociale de stat, după caz. Cheltuielile bugetare constituie unul din domeniile de manifestare a politicii financiare a statului. Ele reflectă opţiunile politice ale statului, reprezentând costurile realizării acestei politici.
Clasificare. Diversitatea nevoilor publice a generat o varietate de cheltuieli bugetare, clasificate în doctrina de specialitate şi în lege potrivit mai multor criterii.
Clasificarea doctrinară. Teoretic, cheltuielile bugetare au fost încadrate pe categorii, potrivit criteriilor:
- a. conţinutul economic:
- cheltuieli care prezintă o avansare de venit naţional – pentru investiţii, construcţii, modernizări, considerate şi cheltuieli productive;
- cheltuieli de consum de venit naţional – pentru administraţia publică, organelle statului şi întreţinerea instituţiilor publice, considerate şi cheltuieli neproductive;
- b. destinaţia specifică:
- cheltuieli pentru sănătate, învăţământ şi educaţie, asistenţă şi protecţie socială;
- cheltuieli pentru economia naţională;
- cheltuieli cu caracter administrativ pentru organele de stat, ordinea publică şi forţele armate.
Folosind drept criteriu doar destinaţia34, cheltuielile bugetare au fost grupate în doctrină şi astfel:
- acţiuni social-culturale;
- apărare naţională;
- ordinea publică, autorităţi publice – legislative, executive, judecătoreşti, contribuţii şi cotizaţii ale statului la organizaţii internaţionale;
- domeniul economic, inclusiv transporturi şi comunicaţii, precum şi cercetare ştiinţifică de interes economic;
- datorie publică şi fonduri băneşti de rezervă şi intervenţie35.
Clasificarea legală. Clasificările legale sau oficiale ale cheltuielilor publice sunt conţinute de actele normative interne sau ale organizaţiilor internaţionale. Potrivit sistemului nostru financiar, cheltuielile publice sunt cuprinse în legile bugetare anuale, grupate pe baza clasificaţiei economice şi funcţionale, obligatorie pentru toate bugetele publice, astfel:
- A. Gruparea economică:
- Cheltuieli curente:
Titlul I. Cheltuieli de personal;
Titlul II. Bunuri şi servicii;
Titlul III. Dobânzi;
Titlul IV. Subvenţii;
Titlul V. Fonduri de rezervă;
Titlul VI. Transferuri între unităţi ale administraţiei publice;
Titlul VII. Alte transferuri;
Titlul VIII. Asistenţă socială;
Titlul IX. Alte cheltuieli;
- Cheltuieli de capital:
Titlul X. Active nefinanciare;
Titlul XI. Active financiare;
Titlul XII. Împrumuturi;
Titlul XIII. Rambursări de credite;
Titlul XIV. Rezerve, excedent/. deficit.
B Gruparea funcţională:
Partea I. Servicii publice generale;
Partea a II-a. Apărare, ordine publică şi siguranţă naţională;
Partea a III-a. Cheltuieli social-culturale;
Partea a IV-a. Servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape;
Partea a V-a. Acţiuni economice;
Partea a VII-a. Rezerve, excedent/deficit.
- Gruparea cheltuielilor pe instituţii. Cifrele de cheltuieli grupate şi aprobate potrivit clasificaţiei economice şi funcţionale se vor regăsi, în final, repartizate pe instituţii publice, în accepţiunea legii financiare. În ultimă instanţă, se întocmesc bugete pe ministerele coordonatoare care, la rândul lor, repartizează fondurile pe instituţiile subordonate36.
Instituţiile publice vor utiliza subdiviziunile specifice domeniului lor de activitate şi pentru care există bază legală pentru efectuarea lor, conform art. 3 din Ordinul M.F.P. nr. 1954/2005 pentru aprobarea Clasificatiei indicatorilor privind finanţele publice37.
Factorii creşterii cheltuielilor publice. Determinarea cheltuielilor publice, compoziţia şi mărimea acestora se fac în raport cu politica financiară a statului, ce oferă indicii cu privire la asumarea fiecăruia din rolurile sale la un moment dat, cu respectarea art. 28 din Legea nr. 500/2002. Cheltuielile publice variază de la un an la altul, de la o categorie la alta, de la un
mandat parlamentar la altul, pe baza următorilor factori:
- demografici, ce implică creşterea cerinţelor populaţiei faţă de societate;
- economici, care vizează programele economice guvernamentale pentru dezvoltarea şi modernizarea întreprinderilor din patrimoniul public care exploatează resursele şi bogăţiile naturale naţionale, participarea acestuia la societăţile mixte, subvenţii pentru stimularea exportului, cercetarea ştiinţifică în domenii de interes major pentru societate;
- sociali, ce implică cheltuieli mai mari pentru categoriile din sectorul public, inclusiv pentru persoanele în vârstă şi pentru cele care necesită asistenţă socială;
- dezvoltarea infrastructurii, dezvoltarea gospodăririi locale, sistematizarea teritoriului şi protecţia mediului înconjurător;
- militari, ce necesită sporirea cheltuielilor publice legate de pregătirea militară, desfăşurarea conflictelor armate, aderarea la diverse alianţe militare, eliminarea efectelor nefavorabile ale războaielor;
- dezvoltarea reţelei de instituţii publice – învăţământ, sănătate, cultură etc.;
Dinamica cheltuielilor bugetare poate fi şi expresia inflaţiei monetare, asociată cu sporirea repetată şi alertă a preţurilor, tarifelor şi salariilor, pe fondul unei instabilităţi economice – scăderea producţiei de bunuri, creşterea deficitelor bugetare şi ale balanţelor de plăţi externe.
Cheltuielile bugetare sunt integrate cheltuielilor publice, sursele celor din urmă fiind mai largi (ex. din donaţii, sponsorizări), Aderarea României la Uniunea Europeană impune respectarea de către România a principiilor politicii bugetare comunitare:
- în Uniunea Europeană cheltuielile publice cresc, motiv pentru care se impune reducerea cheltuielilor de natură administrativă prin raţionalizarea serviciilor publice şi a altor acţiuni de acest gen;
- diminuarea, pe cât posibil, a cheltuielilor neoportune şi stabilirea, după principii optime a unor criterii, fiind recomandată flexibilitatea cheltuielilor care vizează de obicei investiţii publice;
- politica cheltuielilor publice trebuie însoţită de politica resurselor financiare publice, prin impozite şi taxe netrebuind să fie afectate economiile populaţiei şi nici puterea de reinvestire a agenţilor economici;
- în politica bugetară europeană sunt recomandate împrumuturile pe termen lung.