loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

1. Noţiunea de organizare

Termenul “a organiza” provine din limba franceză şi înseamnă a acţiona metodic pentru asigurarea desfăşurării eficiente a unor activităţi. Originea acestui termen însă se află în limba latină în cuvântul “organum”, care desemnează o unitate morfologică din corpul unei fiinţe vii, care îndeplineşte una sau mai multe funcţii[1].

Frecvent apar situaţii în care sarcinile de organizare ale unor componente ale administraţiei depăşesc sfera atribuţiilor acestora. De pildă, Ministerul Justiţiei, organ central al administraţiei de stat, îndeplineşte importante sarcini cu caracter organizatoric privind instanţele de judecată, care formează o altă categorie a instituţiilor de stat[2].

2. Organizarea instituţiilor publice din administraţie din oerspectiva abordărilor fundamentale

Există trei abordări fundamentale ale gândirii formaliste cu privire la organizarea instituţiilor publice din administraţie[3].

Formaliştii erau preocupaţi mai mult de managementul resurselor umane decât de modul de guvernare. Gândirea formalistă a ignorat aproape complet impactul birocraţiei asupra oamenilor, rolul ei în politică, influenţa acesteia asupra societăţii şi limitele până la care conjunctura internaţională afectează birocraţia[4].

Abordarea lui Max Weber (1864-1920)

În general, procesele administrative evoluează în progresie geometrică spre raţionalismul tehnologic, din perspectiva lui Weber, ceea ce înseamnă că pe măsura evoluţiei, ideile câştigă în coerenţă şi devin sistematice. Weber susţinea că birocraţia este pionul principal în această evoluţie complexă. Pentru a explica însă modul în care birocraţia afectează sistemele administrative din diferite ţări, Weber a prezentat şase idei de bază:

  1. Existenţa unor zone de jurisdicţie statice, clar definite, determinate de legi sau reguli administrative;
  2. Organizarea activităţii şi distribuirea atribuţiilor se face pe baza diviziunii muncii;
  3. Autoritatea, care precizează atribuţiile, competenţele şi responsabilităţile într-o instituţie publică, nu este una arbitrară;
  4. Managementul birocratic se fundamentează pe documente scrise, legi şi alte acte normative;
  5. Organizarea funcţionarilor se bazează pe ierarhie, fiecare funcţionar public este supus controlului şi activitatea lui este coordonată de un alt funcţionar public de rang superior, care, la rândul său, răspunde în faţa altui superior de acţiunile sale şi ale subordonaţilor săi. Şeful are şi dreptul de a preciza sarcinile, iar subordonaţii au datoria să asculte;
  6. Funcţionarii publici sunt integraţi în sistemul administrativ prin contracte de muncă pentru care ei optează în mod liber. Personalul este recrutat în funcţie de pregătirea profesională, iar pentru funcţiile de conducere este necesară şi o pregătire specifică în domeniul în care acesta va fi integrat. Recrutarea viitorilor funcţionari publici presupune un proces amplu de examinare a diplomelor şi/sau a certificatelor de calificare eliberate de instituţiile de învăţământ care pregătesc personal pentru specializarea respectivă[5].

În opinia lui Weber, munca de funcţionar public poate însemna o carieră, care permite valorificarea capacităţii individuale de muncă pe o perioadă îndelungată. Ca o consecinţă, funcţionarul public este protejat de demiterea arbitrară şi ocupă postul respectiv pe viaţă. El are asigurate salariul, pensia şi o indemnizaţie corespunzătoare poziţiei în ierarhie. Weber considera că birocraţia este superioară tuturor celorlalte forme de organizare şi se poate compara cu înlocuirea omului de către maşină pentru muncile mecanice, ceea ce a avut ca efect creşterea productivităţii muncii[6].

Dincolo de limitele majore, abordarea reprezintă un punct de referinţă în evoluţia ştiinţei şi practicii managementului public[7].

Abordarea Frederick Taylor (1856-1915)

Taylor şi-a derulat cercetările într-o perioadă în care ineficienţa, imoralitatea politică şi exploatarea resurselor naturale ale Americii descriau o fază premergătoare problemei mai largi a eficienţei naţionale. Pornind de la o idee a lui Roosevelt, Taylor a publicat lucrarea “Principiile Managementului Ştiinţific”, în 1911. Prin această lucrare, el a dorit să demonstreze că:

  1. Pierderile SUA se datorează ineficientei zilnice în activitatea membrilor societăţii, în general;
  2. Atenţia redusă acordată angajării unui personal care să aibă anumite calităţi, cunoştinţe, aptitudini şi deprinderi limitează aplicarea managementul sistematic;
  3. Fundamentul managementului sistematic îl reprezintă regulile, legile, principiile[8].

Pornind de la aceste premise generale, Taylor a propus managementul ştiinţific, care constă în aplicarea deliberată, conştientă a raţionamentului economic în activitatea industrială. El a pornit de la ideea că activitatea umană poate fi măsurată, analizată şi controlată cu ajutorul unor tehnici analoage celor folosite cu succes pentru urmărirea desfăşurării unor procese obişnuite de muncă. Taylor considera că, pentru orice activitate, există un mod de lucru optim, care poate fi descoperit printr-o analiză detaliată a conţinutului postului respectiv şi prin studii asupra duratei, numărului şi tipului mişcării[9].

Taylor susţinea că orice angajat trebuie selectat cu atenţie şi antrenat într-un proces continuu de perfecţionare în condiţiile unei stimulări financiare corespunzătoare. De asemenea, Taylor considera că este necesară o pregătire specială a personalului şi o strânsă cooperare între management şi execuţie, în vederea realizării obiectivelor sistemului, motiv pentru care el a propus standardele cooperării. Cei care nu doresc să adere la aceste standarde trebuie să fie eliberaţi din posturi[10].

În cadrul abordării, Taylor a acordat o atenţie deosebită departamentelor funcţionale, în care se desfăşoară cu precădere activităţi de planificare. Departamentul de planificare ar trebui să se ocupe de organizarea activităţilor, de modul de folosire a timpului şi costurile necesare desfăşurării activităţii, disciplina la locul de muncă etc[11].

Ideile lui Taylor au fost criticate de angajaţii din diferite instituţii, de sindicate, manageri şi de toţi cei care respingeau punctul său de vedere asupra factorului uman considerat mecanicist. Potrivit abordării lui Taylor, veniturile, programul de lucru etc. se determinau pe baza managementului ştiinţific. Mulţi manageri i-au reproşat lui Taylor că abordarea propusă implică şi o calificare corespunzătoare din partea celor care conduc una sau mai multe persoane, iar societatea nu era pregătită să accepte o astfel de orientare[12].

Abordarea lui Henry Fayol (1841-1925)

Înainte de a fi un manager de succes şi un specialist de seamă al managementului, Fayol a fost un bun inginer, care a reuşit să reducă riscurile de incendiu în minele de cărbuni din SUA.

Aplicabilitatea ideilor lui Fayol în managementul public se bazează pe cinci elemente: planificare-previziune, organizare, comunicare, coordonare şi control[13]. El a pus accent pe structura organizatorică şi, în acest sens, a conturat linii clare de autoritate şi responsabilitate, modul în care acestea se corelează. Fayol a susţinut conceptul unităţii de comandă conform căruia fiecare angajat primeşte ordine numai de la superiorul său ierarhic. Fayol consideră că oricine, în orice tip de organizaţie, ar trebui să-şi cunoască poziţia în structura organizatorică, iar managerii cu autoritatea lor trebuie să-şi asume şi responsabilităţile pentru acţiunile proprii[14].

Abordarea lui Fayol, apropiată de a lui Taylor, s-a concentrat totuşi pe probleme ale psihologiei umane, abordându-le ca pe o parte intrinsecă, indispensabilă a organizaţiei. Ideile prezentate de Fayol nu au fost demonstrate în practică, ci reprezintă rezultatul unor observări ştiinţifice şi cercetări empirice cu importanţă practică, în special pentru abordarea raţională a managementului[15].

3. Noţiunea de structură administrativă

Structura administraţiei publice reprezintă configuraţia internă şi relaţiile care se stabilesc între componentele sistemului în procesul de realizare a obiectivelor.

Referindu-ne la instituţiile administraţiei de stat, fiecare are propria sa structură cu un număr de compartimente, în care se desfăşoară activităţi specifice.

Stăietura diferă de la o instituţie la alta şi este determinată de obiectivele pe care le are de îndeplinit fiecare componentă.

Structura administraţiei de stat prezintă diferenţieri de la un stat la altul, dar şi în cadrul aceluiaşi stat, de la o etapă de dezvoltare la alta.

Alături de influenţele naţionale, istorice, tradiţionale, un element determinant il structurii îl reprezintă obiectivele pe care administraţia le are de îndeplinit[16].

În acest context, trebuie ţinut seama de factorul politic, deoarece organele legislative, partidele de guvernământ sunt acelea care stabilesc obiectivele administraţiei, dar nu în mod arbitrar, ci în raport cu interesele economice, politice, sociale, pe care administraţia urmează să le satisfacă[17].

Prin urmare, apar evidente deosebirile dintre diferitele sisteme administrative determinate de interesele grupurilor sociale. Astfel, se poate afirma că administraţia ie stat poate apăra interesele unor grupuri economice, sociale şi/sau politice restrânse, iar în acest caz o administraţie este totalitară, antipopulară sau, dimpotrivă, roate promova interesele publice generale ale societăţii în ansamblul ei şi atunci este democratică[18].

4. Tipuri de structuri în administraţia de stat

Structura administraţiei de stat poate fi abordată sub două forme: funcţional şi teritorial[19].

Structura ierarhică-funcţională

Presupune organizarea administraţiei de stat pe niveluri ierarhice, pe categorii de instituţii în funcţie de domeniul în care îşi desfăşoară activitatea.

Astfel, au fost create instituţii-organe cu competenţă materială generală, care îşi desfaşoară activitatea, principial, în toate sferele vieţii sociale. O astfel de instituţie este guvernul. Principial, deoarece şi între aceste instituţii există diferenţieri în ceea ce priveşte volumul şi natura atribuţiilor, în raport cu rolul instituţiei respective în cadrul sistemului instituţiilor administraţiei de stat[20].

Deşi au competenţa materială generală, ca şi guvernul, instituţiile administraţiei publice locale (primăriile) nu sunt competente într-un număr de domenii de activitate care prezintă o însemnătate deosebită[21].

Menţionăm ca exemplu domeniile relaţiilor externe, al apărării naţionale, zonale, al poştei şi telecomunicaţiilor, al transporturilor aeriene etc[22].

Alături de aceste instituţii, dar frecvent subordonate lor, funcţionează organele de specialitate care îşi desfaşoară activitatea numai în domenii distincte. Asemenea organisme sunt: ministerele, alte organisme centrale ale administraţiei de stat, respectiv organisme centrale purtând altă denumire decât aceea de minister, ca de exemplu, comisii, oficii etc., precum şi organisme locale de specialitate ale administraţiei de stat, denumite, generic, direcţii, administraţii, inspectorate, comitete, circumscripţii etc[23].

Există şi organisme de specialitate de ramură, ca, de exemplu, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Justiţiei, Ministerul Sănătăţii etc., precum şi de domeniu, acestea fiind competente să rezolve problemele comune mai multor sau chiar tuturor ramurilor, ca, de exemplu. Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, Ministerul Finanţelor.

Instituţiile publice şi celelalte organisme de specialitate se subordoneză instituţiilor cu competenţă materială generală de la acelaşi nivel. Astfel, ministerele sunt subordonate guvernului, iar instituţiile (organismele) locale de specialitate se subordonează instituţiilor locale cu competenţă materială generală[24].

Structura teritorială

Structura teritorială desemnează organizarea sistemului administrativ în raport cu teritoriul pe care îşi desfaşoară activitatea şi îşi exercită competenţa instituţia (organul) administraţiei de stat.

Organele centrale sunt guvernul, ministerele, alte organe centrale. Acestea îşi pot exercita competenţa pe întreg teritoriul ţării.

Organele locale sunt competente numai în unităţile administrativ-teritoriale, în care îşi desfăşoară activitatea.

Denumirea de “organe/instituţii centrale”, folosită în literatura de specialitate şi în legislaţie, considerăm că nu exprimă cel mai bine conţinutul şi întinderea teritorială a competenţei acestor organe[25].

Termenul “central” defineşte o conducere care se realizează de la centru şi mai puţin faptul că instituţiile în discuţie sunt competente pe întreg teritoriul ţării.

Acest specific al organelor centrale ar putea fi exprimat mai sugestiv, dacă s-ar utiliza denumirea de “instituţii naţionale”.

Întrucât există mai multe categorii de unităţi administrativ-teritoriale, organele locale sunt şi ele de mai multe categorii: comunale, orăşeneşti, municipale, ale sectoarelor Municipiului Bucureşti şi judeţene[26].

Existenţa mai multor categorii de organe locale ale administraţiei de stat este determinată de cerinţele colectivităţilor locale, în raport cu care se stabilesc instituţiile publice.

Competenţele diferă în raport cu ierarhizarea teritorială a organelor respective, cu nivelul la care ele funcţionează.

Totodată, în cadrul structurii teritoriale se realizează şi subordonarea organelor administraţiei de stat, din treaptă în treaptă, de la guvern.

În ceea ce priveşte subordonarea organelor/instituţiilor de specialitate, există un anumit specific în sensul că organul/instituţia situată pe un nivel ierarhic superior nu poate anula actul organului/instituţiei situate pe un nivel inferior, având dreptul doar de a suspenda executarea acelui act. Numai organul cu competenţă generală de pe acelaşi nivel este împuternicit să decidă menţinerea, modificarea sau anularea actului în cauză. Organele centrale ale administraţiei de stat ar putea rezolva şi problemele colectivităţilor locale. Întrucât organele centrale îşi exercită competenţa pe întreg teritoriul ţării, nimic nu le-ar împiedica să preia şi problemele locale din unităţile administrativ-teritoriale. Aceasta ar însemna, însă, o supraaglomerare cu sarcini a organelor centrale, precum şi riscul unor rezolvări întârziate ale problemelor locale sau rezolvări insuficient adaptate specificului local. Mai mult decât atât, ar însemna dezvoltarea unui sistem administrativ centralizat şi prin urmare a unui management public centralizat[27].

Crearea organelor/instituţiilor administrative locale a urmărit rezolvarea operativă a cerinţelor colectivităţilor locale, prin cunoaşterea directă, exactă şi completă a intereselor publice specifice. Astfel, sistemul de management public poate fi descentralizat şi orientat asupra realităţilor existente la nivel local. Pe de altă parte, organele locale se pot adapta rapid la schimbările care se produc în mediul unităţilor administrativ-teritoriale şi prin urmare pot contribui la satisfacerea cerinţelor colectivităţilor locale[28].

5. Alte componente ale structurii organizatorice a sistemului administrativ

Funcţionarea sistemului administrativ din România presupune luarea în considerare, în afara relaţiilor organizatorice, şi a altor componente structurale, respectiv: nivelul ierarhic, ponderea ierarhică, compartimentul, postul, funcţia[29].

Nivelul ierarhic se defineşte ca ansamblul componentelor structurii plasate pe linii orizontale, la aceeaşi distanţă ierarhică faţă de managementul de vârf al administraţiei de stat. Factorii care influenţează numărul de niveluri ierarhice într-un sistem administrativ şi într-o instituţie publică sunt:

  • Dimensiunea instituţiei publice;
  • Diversitatea şi complexitatea activităţilor desfăşurate;
  • Competenţa funcţionarilor publici.

De obicei, aceasta din urmă influenţează invers proporţional numărul nivelurilor ierarhice într-un sistem administrativ.

În administraţia publică din România numărul de niveluri ierarhice nu diferă ifoarte mult de la o instituţie la alta. Aceasta pentru că la nivelul administraţiei centrale, de exemplu, ministerele au adoptat structuri tipizate şi au, în genere, acelaşi iumăr de niveluri ierarhice. În mod similar la nivelul administraţiei locale numărul de niveluri ierarhice diferă foarte puţin de la o instituţie la alta[30].

Ponderea ierarhică reprezintă numărul persoanelor conduse nemijlocit de un funcţionar public cu funcţie de conducere, ales sau permanent. Mărimea ponderii ierarhice este influenţată de numărul de niveluri ierarhice cu care se află în raport invers proporţional.

Modul în care diversele compartimente contribuie la realizarea interesului public general determină diferenţierea acestora în compartimente operaţionale şi compartimente funcţionale. Compartimentele operaţionale contribuie la realizarea efectivă a unui serviciu public şi/sau executarea legii absolut necesare îndeplinirii sistemului de obiective al managementului public[31].

Compartimentele funcţionale contribuie la stabilirea obiectivelor proprii de activitate desprinse din cunoaşterea realităţilor concrete din unităţile administrativ-teritoriale. În cadrul acestor compartimente se fundamentează decizii administrative, asigurându-se, în acelaşi timp, şi asistenţa de specialitate necesară tuturor compartimentelor care aparţin unei instituţii publice. In această categorie se includ, de regulă: ministerele, agenţiile, departamentele, direcţiile şi serviciile[32].

Postul este alcătuit din ansamblul obiectivelor, sarcinilor, competenţelor şi responsabilităţilor desemnate, pe anumite perioade de timp, unor funcţionari publici permanenţi, numiţi şi/sau aleşi. Deoarece postul reprezintă elementul de bază al structurii organizatorice în funcţie de care configuraţia instituţiei publice este mai mult sau mai puţin raţională, în continuare prezentăm conţinutul său.

Obiectivele postului asigură, prin realizarea şi agregarea lor succesivă, ascendentă, îndeplinirea obiectivului fundamental al oricărui sistem administrativ, satisfacerea intereselor generale, fundamentale ale cetăţenilor.

Pentru realizarea obiectivelor individuale, titularului de post îi sunt conferite competenţe şi responsabilităţi[33].

Competenţa organizaţională este o altă componentă a postului, care exprimă limitele în cadrul cărora funcţionarii publici, titulari de posturi, au dreptul de a acţiona în vederea realizării obiectivelor individuale. Competenţa organizaţională în managementul public se acordă titularului de post, fiind oficializată prin acte normative la nivel naţional şi/sau prin regulamente de organizare şi funcţionare proprii, prin regulamente de ordine interioară sau norme interne. Competenţa conferă titularului postului un anumit grad de autoritate formală.

Există două forme de autoritate formală:

  1. Ierarhică, de regulă exercitată asupra funcţionarilor publici implicaţi în procesele executive şi se concretizează în programe de acţiuni, acţiuni sau decizii administrative care exprimă clar ce şi când trebuie realizat. Autoritatea ierarhică este preponderentă la nivelul guvernului unei ţări întrucât acesta reprezintă autoritatea executivă într-un stat.
  2. Funcţională, de regulă exercitată asupra unor funcţionari publici din compartimentele funcţionale. Se materializează în proceduri, metodologii, proiecte de acte normative care exprimă cum trebuie executate difeme activităţi sau aplicate anumite decizii şi/sau acte administrative. De tape această autoritate funcţională revine funcţionarilor publici dm mstinmle care compun puterea legislativă într-o ţară.

Responsabilitatea este răspunderea care revine funcţionarului public pentru îndeplinirea anumitor sarcini derivate din obiectivele postului[34].

Funcția constituie factorul de generalizare al unor posturi asemănătoare din punctul de vedere al ariei de cuprindere a autorităţii şi responsabilităţii. De exemplu, funcţiei de ministru îi corespund în cadrul unei instituţii publice un număr de posturi: 18, în funcţie de dimensiunile guvernului şi de varietatea domeniilor[35].

Analizate după natura competenţelor, responsabilităţilor şi sarcinilor, posturile şi, respectiv, funcţiile publice pot fi grupate în:

  • Posturi, respectiv funcţii de conducere, caracterizate printr-o pondere ridicată a competenţelor, sarcinilor şi responsabilităţilor care implică exercitarea atributelor managementului public;
  • Posturi, respectiv funcţii de execuţie, în a căror componenţă se regăsesc competenţe, sarcini şi responsabilităţi, a căror desfăşurare implică executarea deciziilor administrative emise de titularii posturilor, funcţiilor de conducere.

Un stat democratic este condus de reprezentanţi ai politicului care în acelaşi timp au competenţă profesională şi managerială. Luarea în considerare doar a unuia din criterii în ocuparea posturilor şi funcţiilor de conducere într-o perioadă istorică atrage automat ineficienţa unui sistem administrativ[36].

De aceea, orice formaţiune politică antrenată în procesul electoral ar trebui să Îndeplinească o serie de condiţii pentru a avea dreptul să se înscrie în competiţia electorală. Prin urmare, este recomandabil să dispună de un număr suficient de specialişti în toate domeniile în care acţionează sistemul administrativ, de manageri care să ocupe posturile şi funcţiile de conducere şi, nu în ultimul rând, de politicieni tare să fie preocupaţi permanent de îmbunătăţirea şi aplicarea programului politic al formaţiunii pe care o reprezintă.

Atât în administraţia centrală, cât şi în cea locală există posturi/funcţii de conducere şi de execuţie. O parte dintre acestea sunt ocupate de funcţionari public permanenţi, angajaţi în sistemul administrativ, în timp ce altă parte este ocupată de funcţionari publici noi veniţi în sistem, care sunt rezultatul scrutinului electoral. În general, posturile şi funcţiile de conducere în administraţie sunt ocupate de funcţionari publici cu orientare politică şi prin urmare de reprezentanţi ai formaţiunilor politice care au obţinut majoritatea în alegeri. Astfel, devine preponderent factorul politic în procesul de recrutare, selecţie şi numire a funcţionarilor publici, criteriul competenţei profesionale rămânând undeva în urmă. Desigur, această orientare are consecinţe negative asupra funcţionalităţii sistemului administrativ dintr-o ţară, atât pe termen mediu, cât mai ales pe termen lung[37].

Componentele prezentate mai sus pot fi influenţate considerabil atât ca număr, cât şi ca structură de către noii funcţionari publici intraţi în sistem. Ei au misiunea de a pune în aplicare programele administrative, economice şi politice ale partidelor care i-au propulsat sau i-au numit în postul sau funcţia publică respectivă. Prin urmare, influenţa politicului este considerabilă dacă se are în vedere faptul că posturile şi funcţiile cheie din sistemul administrativ sunt supuse unui proces continuu de schimbare, generat de mutaţiile în viaţa politică a unei ţări. Din păcate, astfel de situaţii sunt frecvente în ţările în curs de dezvoltare şi slab dezvoltate şi au consecinţe negative asupra funcţionalităţii sistemului administrativ, economic şi social[38].

6. Structurile specifice sistemului autorităţilor din administraţia publică

Sistemul autorităţilor din administraţia publică este structurat, potrivit criteriului de competenţă teritorială, în două grupe:

  • Autorităţi şi organe ale administraţiei publice centrale, la nivel national;
  • Autorităţi şi organe ale administraţiei publice locale, la nivelul unităților administrative-teritoriale[39].

Autorităţi şi organe ale administraţiei publice centrale

Componentele administraţiei centrale formează cadrul general al sistemului autorităţii în managementul public din România.

  • Organizarea şi funcţionarea Parlamentului - autoritatea legislativă

Parlamentul este organul reprezentativ suprem, unica putere legiuitoare a ţării şi este format din Camera Deputaţilor şi Senat. Numărul Deputaţilor şi Senatorilor se stabileşte prin legea electorală, în raport cu populaţia ţării. Organizarea activităţilor şi funcţionarea fiecărei Camere au la bază un regulament propriu. Fiecare Cameră îşi alege un birou permanent, iar preşedintele Camerei Deputaţilor şi preşedintele Senatului se aleg pe durata mandatului Camerelor. Ceilalţi membri ai birourilor permanente sunt aleşi la începutul fiecărei cesiuni. Membrii birourilor permanente pot fi revocaţi înainte de expirarea mandatului[40].

Deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului fiecărei Camere. De asemenea, fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate constitui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Dezvoltarea cooperării dintre cele două Camere este sustinută de înfiinţarea comisiilor comune. Birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere[41]. Prin lege organică, Parlamentul reglementează organizarea şi funcţionarea Guvernului României, a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, a Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi. De asemenea, Parlamentul României reglementează statutul funcţionarilor publici, organizarea generală a învăţământului, organizarea generală a administraţiei locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală. Parlamentul dispune de un Consiliu Legislativ, care este un organ consultativ de specialitate şi avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii. Acesta ţine evidenţa oficială a legislaţiei României. Parlamentul poate fi dizolvat de către Preşedintele ţării[42].

  • Organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi a Consiliului Superior al Magistraturii - autoritatea juridică

În termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a Constituţiei se înfiinţează Curtea Constituţională, care este formată din nouă judecători, numiţi pentru un mandat de nouă ani. Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de Preşedintele României. Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani, în condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii. Judecătorii primei Curţi Costituţionale sunt numiţi pentru o perioadă de 3, de 6 şi respectiv, de 9 ani. Preşedintele României, Camera Deputaţilor şi Senatul desemnează câte un judecător pentru fiecare perioadă. Curtea Constituţională ia decizii, care sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din magistraţi aleşi pe o durată de 4 ani de către Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună. Consiliul Superior al Magistraturii Statului îndeplineşte rolul de consiliu de disciplină al judecătorilor, caz în care lucrările sunt prezidate de Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie[43].

  • Organizarea şi funcţionarea sistemului autorităţilor şi organelor puterii executive - autoritatea executivă

Potrivit principiului separării puterilor în stat, în România funcţionează şi autorităţi ale puterii executive alături de cele prezentate anterior, respectiv autorităţi ale puterii legislative şi puterii judecătoreşti. Obiectivul principal al instituţiilor care compun autoritatea executivă este optimizarea organizării procesului de aplicare a legilor şi a celorlalte acte normative. Aceasta presupune crearea unor servicii publice menite să satisfacă interesele generale. Atribuţiile conferite instituţiilor executive pentru realizarea administraţiei publice sunt drepturi de putere publică. Rezultă că autorităţile executive nu exercită doar funcţii, ci au atribuţii care ie conferă competenţe în virtutea cărora îşi impun serviciile pentru a satisface interesele generale[44].

Interesele care impun realizarea de servicii publice pot avea în vedere intreaga societate sau numai o anumită colectivitate şi de aici un grad mai mare sau nai mic de generalitate. În consecinţă, satisfacerea acestui interes se realizează prin servicii organizate la nivel naţional, de către stat, prin intermediul autorităţilor pe care le are la acest nivel sau, după caz, la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, prin intermediul autorităţilor administraţiei publice locale.

Autorităţile şi organele care asigură exercitarea autorităţii executive sunt constituite într-un sistem, în interiorul căruia există relaţii specifice determinate de concepţiile şi voinţa politică dominantă, precum şi de natura activităţii sau organului respectiv[45].

Din sistemul autorităţilor puterii executive fac parte: Preşedintele României, guvernul, ministerele şi alte organe de specialitate sau autorităţi administrative autonome, care îşi exercită autoritatea la nivel naţional, autorităţile administraţiei publice locale, precum şi instituţiile şi serviciile publice de interes naţional sau local.

Componentele structurale ale autorităţii executive[46].

Preşedintele României

Instituţia Preşedintelui României a dobândit o nouă reglementare, după 1989, crin Decretul-Lege nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României.

Astfel, Preşedintele României ca instituţie are următoarele roluri:

  • Reprezentare a statului român;
  • Garantare a independenţei naţionale, unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării;
  • Control asupra respectării Constituţiei şi autorităţilor publice.

În vederea îndeplinirii de către Preşedintele României a acestor roluri şi a celorlalte prerogative ale sale, sunt organizate prin lege structuri ale aparatului de lucru.

Modul de organizare şi structurare a Instituţiei Prezidenţiale din România[47].

 

Guvernul României

Sarcinile administraţiei publice se realizează prin intermediul autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale.

În administraţia publică centrală, autoritatea executivă este reprezentată de: guvern, ministere, alte organe de specialitate aflate în subordinea guvernului ori a ministerelor sau care funcţionează ca autorităţi administrative autonome.

Organizarea şi funcţionarea guvernului este reglementată de Constituţia României, în art. 101-104, iar în ceea ce priveşte organizarea internă şi atribuţiile, acestea sunt detaliate în Legea nr. 37/1990 privind organizarea şi funcţionarea guvernului şi Hotărârea Guvernului nr. 515/1993; H.G./noiembrie 1996 şi H.G./noiembrie 1998 privind structura Guvernului României şi aparatului său de lucru[48].

Potrivit Constituţiei, Guvernul României se compune din Prim-Ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică. Potrivit Hotărârii Parlamentului României din 15 aprilie 1998 structura Guvernului României este următoarea: Primul Ministru al Guvernului, Ministrul Reformei, Ministrul Privatizării, Ministrul Muncii şi Protecţiei Sociale, Ministrul Finanţelor, Ministrul Afacerilor Externe, Ministrul Justiţiei, Ministrul Apărării Naţionale, Ministrul de Interne, Ministrul Industriilor, Ministrul Agriculturii şi Alimentaţiei, Ministrul Transporturilor, Ministrul Comunicaţiilor, Ministrul Comerţului, Ministrul Turismului, Ministrul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, Ministrul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, Ministrul învăţământului, Ministrul Cercetării şi Tehnologiei, Ministrul Sănătăţii, Ministrul Culturii, Ministrul Tineretului şi Sportului, Ministrul pentru Relaţia cu Parlamentul. În noiembrie 1998, Guvernul României a luat decizia, printr-o hotărâre, de a restructura instituţia, reducând, cu această ocazie, numărul ministerelor la 18. Structura organizatorică a Guvernului României este formată din: Biroul Executiv al Guvernului; Primul Ministru şi aparatul de lucru al Primului Ministru; Miniştrii de stat; Secretariatul General al Guvernului; Ministerele; Departamentul pentru administraţie publică locală; Organe de specialitate subordonate Guvernului[49].

Biroul Executiv al Guvernului României este format dintr-un număr determinat de membri şi un preşedinte[50].

Aparatul de lucru al Primului Ministru cuprinde: Grupul Consilierilor de Stat; Corpul de Control al Primului Ministru; Departamentul Informaţiilor Publice; Departamentul pentru Integrare Europeană; Oficiul pentru Relaţiile cu Patronatul şi Sindicatele; Cabinetul Primului Ministru.

Primul Ministru coordonează nemijlocit activitatea următoarelor organe de specialitate, subordonate Guvernului. Principalele instituţii publice subordonate Primului Ministru: Administraţia Naţională a Rezervelor Materiale; Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale; Agenţia Naţională de Control al Exportului; Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale; Comisia Naţională pentru Statistică etc.

Pentru fluidizarea procesului de reformă funcţionează: Colegiul Consultativ; Consiliul Interministerial; Departamentul pentru Reformă Economică.

Autorităţi ale administraţiei publice locale

Corespunzător criteriului, competenţă teritorială, distingem a doua grupă de autorităţi şi organe, ale căror atribuţii se exercită la nivel administrativ-teritorial.

Realizarea administraţiei publice la nivelul local, al unităţilor administrativ- teritoriale, se realizează prin:

  • Consiliile comunale, orăşeneşti, judeţene;
  • Primăria;
  • Prefectura;
  • Reprezentanţii autorităţilor centrale ale administraţiei publice care funcţionează în unitatea administrativ teritorială;
  • Instituţiile şi serviciile publice organizate la acest nivel[51].

Consiliile comunale şi orăşeneşti. Consiliile comunale şi orăşeneşti sunt autorităţi ale administraţiei publice locale prin intermediul cărora se realizează autonomia locală şi descentralizarea serviciilor publice. Consiliile comunale şi orăşeneşti sunt constituite pe baza sistemului de alegere directă, de către şi din rândul cetăţenilor cu drept de vot domiciliaţi în unitatea administrativ-teritorială respectivă[52]. Scopul urmărit de consiliile comunale şi orăşeneşti este de a rezolva problemele publice din comune şi oraşe. Comuna şi oraşul reprezintă colectivităţi administrativ-teritoriale care au particularităţi de ordin istoric, economic, politic şi administrativ[53]. Comuna şi oraşul sunt colectivităţi teritoriale constituite prin legături tradiţionale şi cu un anumit grad de dezvoltare economică şi edilitară. Aceste structuri permit persoanelor fizice să se grupeze pentru apărarea libertăţilor publice. Din punct de vedere administrativ, comuna şi oraşul, ca unităţi de bază, reprezintă modalitatea imediată de satisfacere a unor interese comune ale colectivităţii prin asigurarea unor servicii publice specifice. Din punct de vedere juridic, comuna şi oraşul au personalitate juridică, patrimoniu propriu şi autonomie financiară şi decizională[54].

Consiliile judeţene. În vederea coordonării consiliilor comunale şi orăşeneşti pentru realizarea serviciilor publice de interes judeţean, în fiecare judeţ este ales, prin vot indirect, consiliul judeţean. Consiliile judeţene dispun de capacitate juridică, se bucură de autonomie financiară şi decizională. Scopul consiliilor judeţene este de a asigura serviciile publice la nivel judeţean, urmărind armonizarea intereselor în vederea organizării corespunzătoare şi satisfacerii acestora.

Consiliul judeţean prezintă trei caracteristici esenţiale:

  • Este o autoritate aleasă, formată din consilieri aleşi;
  • Este o autoritate administrativă ale cărei funcţii sunt limitate la gestionarea intereselor judeţene,
  • Este o autoritate deliberativă, care adoptă hotărâri prin vot.

Consiliul judeţean îndeplineşte următoarele funcţii: de organizare-coordonare, control, administrativă şi previziune[55].

Primăriile. Sunt instituţii ale administraţiei publice locale, prin care se realizează autonomia locală şi descentralizarea serviciilor publice. Primarii sunt aleşi în comune şi oraşe de către cetăţenii cu drept de vot, care domiciliază în unitatea administrativ-teritorială respectivă[56].

În calitate de autoritate executivă, prin care se realizează autonomia locală, primarul are obligaţia legală de a rezolva problemele ce interesează localitatea, asigurând aducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliului comunal sau orăşenesc. Totodată, prin lege sunt stabilite pentru primar atribuţiile pe care el le exercită ca agent al statului, în baza unui mandat legal pentru care este obligat si răspundă. În subdiviziunile municipiilor se pot constitui autorităţi ale administraţiei publice locale, care sunt subordonate autorităţilor municipale şi au atribuţii corelate cu ale acestora. Unele autorităţi publice locale reprezintă autorităţile centrale ale administraţiei publice în unitatea administrativ-teritorială.

Prefectura/reprezentanţii autorităţilor centrale care funcţionează în unităţi administrativ-teritorială. Pentru protejarea unor interese de ordin general, pe de o parte, şi pentru a asigura descentralizarea serviciilor publice, pe de altă parte, în unităţile administrativ-teritoriale funcţionează reprezentanţi ai autorităţilor centrale.

Exemple în acest sens sunt:

  • Prefectul;
  • Serviciile publice ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale;
  • Alte instituţii şi servicii publice.

Prefectul este reprezentantul guvernului în unitatea administrativ teritorială- judeţ-şi conduce serviciile publice ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, descentralizate în aceste unităţi. Prefectul este numit în funcţie de către guvern şi este ajutat în exercitarea funcţiei de către un subprefect. Serviciile publice ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale organizează, corespunzător principiului descentralizării serviciilor publice, în unităţile administrativ-teritoriale structuri pentru îndeplinirea serviciilor publice la acest nivel. Conducătorii acestor structuri sunt reuniţi în comisia administrativă, sub preşedinţia prefectului, alături de preşedintele consiliului, sau, după caz, primarul general al Municipiului Bucureşti şi primarul municipiului reşedinţă de judeţ[57].

Comisia administrativă are, printre altele, atribuţii specifice de a sprijini serviciile publice ministeriale şi judeţene.

Instituţiile şi serviciile publice organizate la acest nivel local. În vederea satisfacerii unor interese ale colectivităţilor locale, autorităţile administraţiei publice locale organizează instituţii, regii autonome şi societăţi comerciale, prin care asigură realizarea de servicii publice, care să satisfacă aceste interese.

 

[1] Profiroiu M., op. cit., p. 68

[2] Androniceanu A., op. cit., p. 71

[3] http://documents.mx/documents/proiect-management-55f8316cb9b0d.html, accesată la data de 28.05.2016

[4] Petrescu I. Muscalu E., op. cit., p. 118

[5] Profiroiu M., op. cit., p. 71

[6] http://documents.mx/documents/proiect-management-55f8316cb9b0d.html, accesată la data de 28.05.2016

[7] Androniceanu A., op. cit., p. 73

[8] Profiroiu M., op. cit., p. 74

[9] Nicola I., op. cit., p. 148

[10] Androniceanu A., op. cit., p. 76

[11] http://documents.mx/documents/proiect-management-55f8316cb9b0d.html, accesată la data de 28.05.2016

[12] Petrescu I. Muscalu E., op. cit., p. 124

[13] Nicola I., op. cit., p. 151

[14] http://documents.mx/documents/proiect-management-55f8316cb9b0d.html, accesată la data de 28.05.2016

[15] Profiroiu M., op. cit., p. 78

[16] Nicola I., op. cit., p. 153

[17] http://documents.mx/documents/proiect-management-55f8316cb9b0d.html, accesată la data de 28.05.2016

[18] Androniceanu A., op. cit., p. 77

[19] Petrescu I. Muscalu E., op. cit., p. 126

[20] Androniceanu A., op. cit., p. 81

[21] Nicola I., op. cit., p. 157

[22] http://documents.mx/documents/proiect-management-55f8316cb9b0d.html, accesată la data de 28.05.2016

[23] Petrescu I. Muscalu E., op. cit., p. 129

[24] Profiroiu M., op. cit., p. 85

[25] Androniceanu A., op. cit., p. 83

[26] http://documents.mx/documents/proiect-management-55f8316cb9b0d.html, accesată la data de 28.05.2016

[27] Petrescu I. Muscalu E., op. cit., p. 136

[28] Androniceanu A., op. cit., p. 85

[29] http://documents.mx/documents/proiect-management-55f8316cb9b0d.html, accesată la data de 28.05.2016

[30] Profiroiu M., op. cit., p. 89

[31] Androniceanu A., op. cit., p. 86

[32] http://documents.mx/documents/proiect-management-55f8316cb9b0d.html, accesată la data de 28.05.2016

[33] Nicola I., op. cit., p. 160

[34] Androniceanu A., op. cit., p. 87

[35] http://documents.mx/documents/proiect-management-55f8316cb9b0d.html, accesată la data de 28.05.2016

[36] Profiroiu M., op. cit., p. 92

[37] Androniceanu A., op. cit., p. 88

[38] http://documents.mx/documents/proiect-management-55f8316cb9b0d.html, accesată la data de 28.05.2016

[39] Profiroiu M., op. cit., p. 95

[40] Nicola I., op. cit., p. 163

[41] http://documents.mx/documents/proiect-management-55f8316cb9b0d.html, accesată la data de 28.05.2016

[42] Petrescu I. Muscalu E., op. cit., p. 142

[43] Androniceanu A., op. cit., p. 90

[44] http://documents.mx/documents/proiect-management-55f8316cb9b0d.html, accesată la data de 28.05.2016

[45] Nicola I., op. cit., p. 165

[46] Petrescu I. Muscalu E., op. cit., p. 143

[47] http://documents.mx/documents/proiect-management-55f8316cb9b0d.html, accesată la data de 28.05.2016

[48] Nicola I., op. cit., p. 168

[49] Petrescu I. Muscalu E., op. cit., p. 147

[50] http://documents.mx/documents/proiect-management-55f8316cb9b0d.html, accesată la data de 28.05.2016

[51] Profiroiu M., op. cit., p. 105

[52] Nicola I., op. cit., p. 171

[53] http://documents.mx/documents/proiect-management-55f8316cb9b0d.html, accesată la data de 28.05.2016

[54] Androniceanu A., op. cit., p. 93

[55] http://documents.mx/documents/proiect-management-55f8316cb9b0d.html, accesată la data de 28.05.2016

[56] Nicola I., op. cit., p. 173

[57] http://documents.mx/documents/proiect-management-55f8316cb9b0d.html, accesată la data de 28.05.2016

Loading...