Administrație publică

Printre primele deziderate formulate de tinerele partide politice din România a fost cel privind aşa numita „intrare în Huropa”. Înţelegem această „intrare” pentru administraţia publică, ca c aliniere la standardele” europene, fără să se facă însă abstracţie de tradiţiile şi succesele remarcabile româneşti.^[1]

În acest spirit, programul guvernamental acceptat de parlament şi strategia de realizare a reformei economico- sociale situează în prim plan administraţia publică definindu-i obiective şi priorităţi proprii, precum şi mijloace şi modalităţi adecvate de înfăptuire a acestora. Această componentă strategică a Programului de Reformă Economico - Socială are in vedere următoarele:

• administraţia publică, centrală şi locală, se constituie ca factorul determinant în aplicarea programului, având implicaţii în toate domeniile de activitate, atât la nivel macro cât şi micro;
• programul de Reformă Economico - Socială trebuie pus în legătură nemijlocită cu populaţia, adică cu cei admini­straţi de către Administraţia Publică centrală şi locală;
• reforma trebuie să înceapă cu reforma în administra­ţia publică, urmărindu-se ca sistemul administrativ să fie pus în slujba cetăţeanului.^[2]

La baza procesului de reformă în administraţia publică trebuie aşezate următoarele obiective:

• definirea precisă a relaţiei între decizia politică şi cea administrativă;
• întărirea autonomiei şi descentralizarea sistemului administrativ prin deplasarea treptată a centrului de greutate al activităţii guvernului şi instituţiilor administraţiei centrale de stat dinspre gestionarea vieţii economice şi sociale spre elaborarea strategiilor de dezvoltare naţională şi protejarea intereselor naţionale;
• optimizarea managementului în administraţia cen­trală prin dezvoltarea economiei de piaţă şi afirmarea structurilor reprezentative ale societăţii civile.^[3]

În ceea ce priveşte administraţia europeană, sub aspectul structurilor ierarhice şi a manierei de organizare şi operare, vom reţine că în acest perimetru domină trei modele, şi anume:

• modelul englez, caracterizat de:
• prezenţa unui nivel superior (secretari permanenţi);
• organizarea activităţilor în concordanţă cu prevede­rile unui statut foarte înalt;
• retribuirea funcţionarilor publici cu salarii foarte
• mari;
• acţiunile se desfăşoară într-o arie restrânsă, cu structuri şi birocraţie flexibile;
• modelul francez, căruia îi sunt proprii următoarele caracteristici esenţiale:
• nivelul de organizare şi desfăşurare a activităţilor este foarte ridicat;
• componentele manageriale ale administraţiei publice se bazează pe prevederile unui statut foarte înalt;
• peste o cincime dintre parlamentari provin din iândul funcţionarilor publici;
• structurile sunt rigide, iar birocraţia flexibilă.
• modelul german, cu următoarele trăsături esenţiale:
• este dominat de legalism, rigiditate şi planificarea administrativă;
• activează două categorii de nivel superior, şi anume:
• funcţionari publici cu un statut înalt, dar cu o stabilitate mică;
• funcţionari civili de carieră, activând într-o poziţie relativ minoră, dar stabilă.

Rezultă, din cele mai sus, că nu există şi nu poate fi conceput un model european de administraţie publică³². Integrarea europeană a administraţiei publice româneşti, concepută ca o aspiraţie către perfecţiune, ar urma să identifice un pachet de caracteristici comune diferitelor administraţii europene, stabilite ştiinţific şi care să reprezinte, în final, nucleul unui model ipotetic european. Sub aspectul structurilor, mecanismelor de acţiune şi sistemelor de control, administraţia de tip „european” ar putea viza următoarele obiective şi modalităţi de acţiune:

• considerarea relansării autonomiei locale ca factor important al evoluţiei instituţiilor administrative contemporane;
• conceperea democraţiei locale ca un corolar al democraţiei politice;
• problemele tehnice privitoare la nivelurile administraţiei publice locale, resursele financiare şi umane, controlul puterii centrale, vor fi concepute în politici conform intereselor şi aspiraţiilor poporului;
• în legătură cu faptul că funcţia ministerelor sub aspectul coordonării şi de consiliu este peste tot aceeaşi, multiplicarea structurilor de decizie trebuie să reprezinte un alt punct comun al autorităţilor administraţiei publice din statele europene;
• relaţiile generate de progresul informaticii, pe baza mecanismelor de acţiune prin mijloacele umane şi cele juridice implică o formă de administraţie mai puţin autoritară şi mai puţin rigidă;
• deşi diverse şi cu sarcini variate, sistemele de control sunt necesare, iar rolul cel mai important revine controlului jurisdicţional.^[4]

Ne refeream mai devreme la necesitatea introducerii unor schimbări de natură strategică, politică şi tactică în administraţia publică în concordanţă cu direcţiile de tratare a reformei instituţionale din perspectiva aderării României la Uniunea Europeană. În acest proces deosebit de complex şi anevoios, un rol aparte deţine managementul public, care se poate constitui ca suport teoretic şi practic al implementării schimbărilor de natură reformatoare în instituţiile publice centrale şi locale. De aici, nevoia ca funcţionarii publici, în calitatea lor de factori activi în procesul de restructurare a sectorului public, să dea dovadă de un profesionalism înalt, demonstrat printr-o înaltă pregătire de specialitate şi în domeniul managementului public. Se pune problema cunoaşterii şi dezvoltării gândirii managerial - creatoare a funcţionarilor publici. Abordările interdisciplinare ale creativităţii au evidenţiat principalele aspecte ale acesteia, dar consonanţa între factorii fiecărui element precum şi între elementele fundamentale nu au fost niciodată evidenţiate îndeajuns. Domeniul creativităţii este prin excelenţă interdisciplinar, iar abordările unidisciplinare nu corespund opusului şi conţinutului creativităţii.

Şi în administraţia publică, creativitatea managerială este o creativitate specifică managementului. Procesul de creaţie managerială cuprinde toate momentele, mecanismele şi dinamica specifică, de la generarea problemei sau a ipotezei până la realizarea produsului creativ. În managementul public sc întâlnesc prioritar acte creative de scurtă durată. Actele creative de durată lungă sunt soluţionate de regulă prin apelarea Iu cercetarea operaţională.

Cele de mai sus pun în evidenţă necesitatea practicării unui management primar temeinic fundamentat ştiinţific.^[5] Numai în felul acesta poate fi eliminată criza managerială de sistem care a cuprins şi administraţia publică. Se pune deci problema formării şi perfecţionării funcţionarilor publici, avându-se în vedere următoarele:

• managementul public poate contribui la ridicarea ni­velului de pregătire generală şi managerială a funcţionarilor publici şi implicit la ridicarea calităţii procesului de management şi de execuţie din instituţiile publice;
• procesele de management, de execuţie şi de urmărire a deciziilor administrative, sunt influenţate de elementele specifice care pot fi înţelese şi tratate în mod corespunzător prin cunoaşterea managementului public;
• cu ajutorul managementului public pot fi identificate şi analizate structurile din instituţiile publice, relaţiile sta­tornicite între componentele instituţionale şi se poate face o abordare sistematică a rolului, sarcinilor, competenţelor şi responsabilităţilor care revin managerilor şi funcţionarilor din administraţia publică centrală şi locală.

Dar tratarea competentă şi eficientă a acestei vaste problematici a managementului public necesită cunoaşterea temeinică a conceptelor de bază şi în mod deosebit a conceptului de management public.

În plan definiţional, managementul public reprezintă „ansamblul proceselor şi relaţiilor de management, bine determinate, existente între componente ale sistemului administrativ, prin care în regim de putere publică se aduc la îndeplinire legile şi/sau se planifică, organizează, coordonează, gestionează şi controlează activităţile implicate în realizarea serviciilor care satisfac interesul public^[6]“.

Din definiţie, specialistul român desprinde următoarele caracteristici:

• managementul public reuneşte un ansamblu dc procese şi relaţii de management, care apar între componentele siste­mului administrativ;
• obiectivul managementului public este satisfacerea interesului public;
• procesele desfăşurate în sectorul public sunt atât procese de management, cât şi de execuţie;
• relaţiile de management din instituţiile publice repre­zintă raporturile care apar în sistemul administrativ;
• managementul public este o disciplină specializată şi multidimensională.^[7]

La rândul său, Marius Profiroiu^[8], defineşte manage­mentul public sub două forme şi anume:

• • în sens strict, managementul public reprezintă un mod de aplicare a limbajului de management (analiză de sistem) în cadrul sectorului public definit în sens juridic; în legătură cu această definiţie, însuşi autorul constată că aceasta prezintă o anumită insuficienţă generată de criza noţiunii de serviciu public, de variaţia statutului juridic al organizaţiilor, de criza criteriilor de drept administrativ şi chiar a noţiunii de sector public ;
• • în sens mai larg, managementul public este abordat ca un mod de gestiune aplicabil atunci când organizaţia devine foarte mare raportată la mediul său extern. Autorul se sprijină şi pe opinia specialistului Romain Laufer care propune o nouă terminologie pentru managementul public în sens larg şi anume aceea de macromanagement şi mai mult, urmăreşte şi efectul organizaţiei asupra mediului economic şi social, ale cărui consecinţe definiţionale le sintetizează după cum urmează:
• în raport cu spaţiul, managementul trebuie să ţină cont de amenajarea teritoriului şi de ecologie;
• în raport cu publicul, managementul trebuie să aibă în vedere imaginea instituţională a organizaţiei;
• în raport cu timpul, managementul urmează să acționeze pe termen lung, ţinând cont de accelerarea transformărilor ştiinţifice, tehnologice, sociale şi politice.

Considerând managementul public ca factorul cel mai important al schimbării, Lucica Matei^[9] îl defineşte ca ansamblu al tehnicilor de organizare şi administrare, de previziune şi modernizare a structurilor organizaţionale, cu acceptarea noilor provocări privind competitivitatea, reglementările şi exigenţele sociale.

Definiţiile prezentate pun în evidenţă multidimensionalitatea managementului public, generată de următoarele caracteristici:

• în studiul proceselor şi relaţiilor de management din administraţia publică integrează elemente din toate domeniile vieţii sociale (învăţământ, administraţie, asistenţă socială ş.a.);
• funcţionarii publici ca reprezentanţi ai puterii politice, ţin seama de orientarea lor politică şi de programul de guvernare al formaţiunilor politice cărora le aparţin;
• managementul public se comportă diferenţiat, în funcţie de nivelul la care se referă;
• reunind elemente specifice diferitelor domenii (învăţă­mânt, cultură, asistenţă socială, sănătate) managementul public are un caracter complex;
• preluând concepte, metode, teorii din sociologie, psihologie, statistică, ergonomie, drept, economie, le adaptează la particularităţile sectorului public pe baza unei activităţi de sinteză.^[10]

[1] Petrescu I., Muscalu E., Tratat de management public, Editura Universității Lucian Blaga, Sibiu, 2003, p. 65

[2] Alexandru, I., Administraţia publică - teorii, realităţi, perspective, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 605

[3] Petrescu I., Muscalu E., Tratat de management public, Editura Universității Lucian Blaga, Sibiu, 2003, p. 66

[4] Petrescu I., Muscalu E., Tratat de management public, Editura Universității Lucian Blaga, Sibiu, 2003, p. 67

[5] Petrescu I., Muscalu E., Tratat de management public, Editura Universității Lucian Blaga, Sibiu, 2003, p. 68

^[6]Androniceanu, A., Management public, Ed. Economică, Bucureşti, 1999,

[7] Petrescu I., Muscalu E., Tratat de management public, Editura Universității Lucian Blaga, Sibiu, 2003, p. 69

²¹³Profiroiu, M., Managementul organizaţiilor publice, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p. l5-16

²¹⁴Matei L., Management public, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p.10

[10] Petrescu I., Muscalu E., Tratat de management public, Editura Universității Lucian Blaga, Sibiu, 2003, p. 70