1. Stadiul cercetărilor în literatura de specialitate privind sistemul sanitar din Suedia
Structura curentă a sistemului sanitar suedez este rezultatul unor profunde acumulări instituționale și reglementare în acest domeniu. În secolul al XVII-lea, atât în zonele urbane, cât și în zonele rurale (unde locuia majoritatea populației), statul angaja medici pentru a oferi asistență medicală de bază gratuită.
Primul spital al Suediei, Serafimer, a fost construit în Stockholm în anul 1752, având numai opt paturi, menite să deservească toate nevoile medicale ale cetățenilor suedezi și finlandezi[1]. O sută de ani mai târziu, Suedia avea 50 spitale și aproximativ 3000 paturi, fiecare spital fiind de dimensiuni relativ reduse (numai 10-30 de paturi) și beneficiind de serviciile unui singur medic. Gestionarea serviciilor de sănătate publică a fost administrată inițial de Collegium Medicum. În anul 1813, Sundhetscollegium a preluat această responsabilitate, organismul devenind, începând cu 1878, Consiliul Medical Regal. În anul 1862, au fost create consilii regionale, care au preluat administrarea serviciilor medicale,
acesta fiind începutul dezvoltării actualei structuri a sistemului medical suedez. Transferul responsabilităților de la nivel central către nivelul regional a fost posibil în baza Legii Spitalelor din anul 1928, care reglementa modalitățile de acoperire a populației cu servicii medicale, în funcție de nevoile medicale ale acesteia și de capacitatea spitalelor.
În perioada postbelică, sistemele sanitare ale țărilor nordice au fost major influențate de SNS britanic, dar spre deosebire de Marea Britanie, în aceste țări, prin intermediul puternicelor organizații guvernamentale regionale și locale, programele de asistență medico- sanitară au fost descentralizate. Tot în această perioadă s-a dezvoltat sectorul asistenței medicale spitalicești.
Procedurile noi de terapie și diagnostic au creat noi subspecialități în structurile spitalelor. Pe măsură ce standardele de viață s-au îmbunătățit, s-a ameliorat și starea de sănătate a populației și au sporit efectele programelor de eradicare a unor boli infecțioase (precum tuberculoza). Ca majoritatea țărilor vest-europene, sistemul sanitar suedez s-a axat pe asistența spitalicească; astfel, aproximativ 90% din cheltuielile cu sănătatea erau consumate de către spitale.
Realizările în domeniul securității sociale și al asistenței medicale din țările nordice au fost recunoscute pe plan internațional, aceste modele de organizare servind ca exemplu pentru țările industrializate prospere. În general, între 50% și 70% din veniturile sistemelor sanitare din aceste țări provin din impozitele personale vărsate în vistieria administrațiilor regionale. Restul cheltuielilor sunt asigurate din veniturile guvernului național (TVA, accize, taxe pentru bunurile imobile etc.).
Sistemul suedez de asigurare medicală s-a dezvoltat pe parcursul mai multor decenii, devenind obligatoriu în anul 1955, acoperind toate cheltuielile pentru asistența medicală spitalicească și ambulatorie de stat sau privată. Asistența medico-sanitară din Suedia este preponderent finanțată de stat, sursele de finanțare fiind asigurate de angajatori și de guvern, totodată fiind răspândită și practica de participare a pacientului la achitarea serviciilor medico-sanitare. Cheltuielile sanitare totale în anul 1972 au reprezentat 7.5% din PIB, în 1982 - 9.6% fiind reduse la 7.6% din PIB în anul 1994 (UNESCO, 2006)[2]. Principalele niveluri administrative responsabile de managementul asistenței medicale sunt autoritățile municipale sau regionale.
În anul 1982, a fost adoptată Legea serviciilor medicale și de sănătate, care viza nu numai accesul echitabil la serviciile medicale, ci și o stare de sănătate egală pentru toți cetățenii. Această lege, care a fost aplicată în Suedia pe baza a trei principii simple, a asigurat practic o nouă viziune asupra sistemului de asigurare a serviciilor de sănătate. Principiul “demnității umane” se referă la dreptul oricărei ființe umane la demnitate, indiferent de clasa socială din care provine.
Principiul “nevoii și al solidarității” stipulează că au întâietate în cadrul sistemului aceia care au cele mai mari nevoi medicale. Al treilea principiu, cel al “eficienței din punctul de vedere al costurilor” înseamnă că, de fiecare dată când trebuie luată o decizie de natură medicală, sunt cântărite costurile și beneficiile scontate (cuantificate prin gradul de îmbunătățire a stării de sănătate și a calității vieții). În această perioadă, recunoscând necesitatea limitării asistenței spitalicești și a consolidării asistenței primare, serviciilor preventive și sociale și de promovare a sănătății, Suedia și-a modificat semnificativ politica sanitară. Ca rezultate, numărul de paturi în spitale este și astăzi în descreștere, fiind redusă și durata medie de spitalizare și majorată utilizarea asistenței ambulatorii și la domiciliu. Proporția dintre numărul total de paturi din spital și numărul total al populației a scăzut de la 15.6/1000 de persoane în anul 1980, la 9.3 în anul 1995 și respectiv 6.8 în 2002. S-a redus și numărul de paturi în asistența de urgență de la 4.8 la 3.9 în perioada anilor 1980-1995 și la 2.4 în 1999 (UNESCO, 2006).
Sistemul sanitar suedez cuprinde trei niveluri guvernamentale independente: guvernare națională, consiliile regionale și autoritățile municipale. În principiu, obiectivele și politicile sanitare sunt trasate la nivel național, autoritățile locale fiind responsabile cu implementarea acestora. În 1993, autoritățile regionale sau municipale, deținând mijloacele financiare fiscale, acopereau 75% din cheltuielile sanitare, 7% fiind oferite de guvernul național, 5% de sistemul național de asigurare medicală și 2-3 de pacienți.
Reformele curente sunt axate pe îmbunătățirea asistenței medicale primare și reducerea numărului de paturi în spitale. Asistența primară este acordată în centre medicale, asigurate cu personal salariat (medici generaliști, asistente medicale și personal auxiliar), fiecare centru deservind aproximativ 15000 de pacienți. În 1993, practica privată includea aproape 20% din numărul total de vizite la medic (Braithwaite, Westbrook, Hindle, Iedema, Black, 2006).
Ca urmare a promovării acestei politici sanitare, Suedia este una dintre puținele țări de pe glob care a reușit să reducă procentul din PIB alocat sănătății, fără a reduce calitatea înaltă a serviciilor și fără a încetini ritmul de îmbunătățire a indicilor sănătății naționale, cum ar fi mortatlitatea infantilă și maternă, care și în prezent sunt printre cei mai scăzuți din lume. În anul 1997, mortalitatea infantilă era egală cu 4 la 1000 de nașteri de feți vii, iar speranța de viață la naștere de 78 ani. Rata brută a natalității în același an reprezenta 12 la 1000 de locuitori, 100% din nașteri fiind asistate de personal calificat în instituții medicale, iar mortalitatea maternă era de 5 la 100000 de femei[3]. Acoperirea cu vaccinuri a sugarilor în anii 1995-1997 era de 99% pentru poliomielită și 96% pentru rujeolă.
În anul 2003, speranța de viață la naștere era de 82,4 ani la femei și 77.9 ani pentru bărbați. În ultimii 30 de ani, speranța de viață a crescut în medie cu 5.5, ceea ce face ca Suedia să aibă una dintre cele mai îmbătrânite populații ale lumii. În aceeași perioadă, mortalitatea infantilă a scăzut substanțial de la 11 la 3/1000 de născuți vii.
Pe lângă programele de imunizare, Suedia a derulat, începând cu anul 1970, campanii de prevenire a accidentelor de circulație, care au condus la o scădere cu aproape 50% a acestora. Astăzi, Suedia, Norvegia, Marea Britanie înregistrează cea mai scăzută rată a mortalității datorate accidentelor rutiere. De asemenea accidentele de muncă s-au redus semnificativ în ultimii 50 de ani; acest fapt a fost evident în sectoarele transporturilor și al construcțiilor. În anul 2003 s-au produs 38 de accidente de muncă, în timp ce numărul rănirilor în timpul serviciului a foast de 6.1/1000 de femei angajate, respectiv 8.8/1000 de bărbați angajați.
În anii 1980 și 1990, procentul populației fumătoare s-a redus de la 32.4% în 1980 la 17.5% în 2003. Aceste cifre sunt cele mai mici, la nivel european, iar scăderea lor se datorează deopotrivă campaniilor antifumat și creșterii taxelor aplicate produselor de tutun.
Reformele recente din Suedia au permis contractarea serviciilor de sănătate publică, oferind furnizorilor de asistență medicală primară posibilitatea de a selecta serviciile cele mai bune sub aspectul eficienței costurilor. Spitelele în Suedia funcționează ca unități economice aparte, echilibrând veniturile și cheltuielile în noile condiții ale economiei de piață, fiind într-o competiție permanentă pentru fluxul de pacienți. Instituțiile medico-sanitare publice concurează cu cele private și în unele cazuri procură serviciile de la sectorul privat. Aceasta a contribuit la reducerea timpului de așteptare pentru intervențiile chirurgicale și a dus la falimentul spitalelor ineficiente sau cu un nivel inacceptabil al asistenței medicale[4].
2. Prezentarea sistemului de sănătate din Suedia
Serviciile de sănătate sunt considerate ca o componentă cheie a importantului sistem de protecție socială disponibil în Suedia. Populația în ansamblu are acces la o gamă completă de îngrijiri, acestea sunt acoperite prin regimul național de asigurări sociale, finanțat în principal prin cotizații patronale. Sistemul de sănătate suedez se caracterizează prin puternica sa descentralizare: 23 consilii generale precum și 3 mari municipalități, joacă un rol important în planificarea, finanțarea și furnizarea îngrijirilor de sănătate pe teritoriul lor. Aproape în întregime îngrijirile spitalicești sunt finanțate prin consilii generale, care colectează impozitele în acest scop, și repartizează sumele spitalelor. Această prioritate acordată controlului democratic local al serviciilor de sănătate se înscrie într-o politică ce se aplică de un sfert de secol și își află punctul culminant în legea din 1982 a sănătății publice și serviciilor medicale.
Considerațiile de echitate ocupă un loc central în sistemul suedez. Suedia a reușit să conțină progresia cheltuielilor de sănătate proporțional cu bunăstarea națională. Diminuarea resurselor financiare întreține totuși disfuncționalități în oferta de îngrijiri de sănătate și în principal apariția listelor de așteptare. Oricum importanța tradițională acordată serviciilor spitalicești se traduce printr-o capacitate spitalicească excedentară, în timp ce îngrijirile primare sunt insuficiente și prost integrate. Libertatea de alegere a pacientului este foarte limitată și măsurile reformei se focalizează astăzi asupra productivității și eficienței structurilor de îngrijiri, în cadrul unei strategii care explorează opțiunile liberare prin introducerea mecanismelor de piață. Principalii indicatori de sănătate par strâns legați de elemente ale modului de viață, care denotă o bună situație sanitară în raport cu media UE.
Populația și starea de sănătate
Suedia numara în anul 1997, 8.8 milioane de locuitori, cu o proporție stabilă în cursul ultimului deceniu a tinerilor sub 20 de ani de 24.6% (media UE-24.6%) și o proporție de 17.1% pentru persoanele în vârstă de peste 65 ani. Proporția celor de peste 75 de ani corespunde mediei UE -8.2%-este cea mai ridicată din cadrul UE (6.1% ). Principalii indicatori de sănătate afișează valori foarte favorabile în raport cu media UE:
- Speranța de viață a fost estimată la 76.2 ani pentru bărbați (73.9ani-UE) și de81.5 ani pentru femei (80.2ani-UE) .
- Rata mortalității a fost estimată la: 6.9 la 1 000 locuitori în 1993 (8.2-UE)[5].
- Rata mortalității infantile afișează o valoare de 4 decese la 1 000 de născuți vii în 1996(media UE- 5.4). Precum în restul UE, principalele cauze de deces sunt bolile cardiovasculare, cancerul și accidentele înaintea vârstei de 35 ani.
- Incidența SIDA estimată la 16 noi cazuri diagnosticate la un million de locuitori în 1996 ± (media UE-42.7) este relativ scăzută.
- Indicele DMF al sănătății în domeniul stomatologic a fost stabilit în 1990 la 2.2 la copii de 12 ani (media UE-3.1).
- Consumul de alcool a fost estimat în anul 1991 la 6.3 litri pe persoana ±nivel inferior mediei UE - 11.2 litri. Suedezii recunoscuți între europeni pentru modul lor de viață sănătos.
- Consumul de tutun prezintă valori foarte mici. Astfel în 1993 cifrele se prezentau astfel- pentru femei -23.4% și la bărbați -25.2 % toți fumători de mai mult de15 ani, (media UE 37.1%-bărbați, 25.1%-femei).
Finanțarea și organizarea sistemului de sănătate
Finanțarea și acordarea îngrijirilor de sănătate sunt considerate în Suedia ca o responsabilitate fundamentală în puterea publică. 23 de consilii generale la care se adaugă trei mari municipalități care își asumă funcții de consiliu general în domeniul sanitar (Goteborg, Malmo și Gotland). Au în sarcină producerea și administrarea serviciilor de sănătate pe teritoriul lor. Consiliile generale sunt ansamble politice alese prin vot direct. Rolul guvernului central se limitează la fixarea cadrului politic sanitar. Federația consiliilor generale asigură coordonarea între consilii și guvernul central[6].
La nivel central, administrația sanitară este împărțită între Ministerul Sănătății și Problemelor Sociale și diverse organisme relativ independente, dintre care cel mai important este Oficiul Național de Sănătate și de Bunăstare Socială. Acest organism, adevărat centru național de expertiză, își asump o funcție de control și supervizare a activității consiliilor generale, precum și o funcție de cercetare și evaluare a dezvoltării în curs în toate domeniile relevante ale politicii sociale de sănătate[7]. Institutul suedez de planificare si raționalizare a serviciilor sociale și sanitare (SPRI), administrat în comun de către guvernul central și consiile generale, lucrează asupra problemei eficienței și raționalizării structurilor, a evaluării și finanțării lucrărilor de cercetare-dezvoltare în domeniul administrării îngrijirilor de sănătate.
Consiliul național pentru evaluarea tehnologiilor de sănătate (SBU) este un alt organism cheie asociat Ministerului Sănătății precum și Oficiului național de sănătate și de bunăstare socială. El are misiunea de a promova tehnologii de sănătate eficace și rentabile.
Oficiul național de asigurări sociale administrează sistemul de securitate socială,care acoperă ansamblul populației suedeze precum și toți străinii rezidenți în Suedia. Cotizațiile sunt plătite de către angajatori; diferența este furnizată prin subvenții de la stat. Rolul asigurărilor private este marginal. Nici o acoperire în servicii de bază nu este definită.
Finanțarea sistemului. Impozitele colectate de către consiliile generale acoperă cea mai mare parte (în jur de 65%) din cheltuielile de sănătate. Restul provine din sistemul de securitate socială completat prin ajutorul statului(18%), din diverse fonduri publice (10%), asigurări private (3%) și într-o slabă măsură (4%) din plăți directe.
Sistemul național de securitate socială redistribuie resursele financiare în direcția consiliilor generale prin două canale: pe de o parte, el alocă subvenții în funcție de activitatea sanitară a fiecărui consiliu; pe de altă parte, el asigură rambursarea prestațiilor de îngrijiri stomatologice și îngrijiri spitalicești externe. În 1998 modurile de finanțare a spitalelor, adoptate de către consiliile generale și de către municipalități sunt variabile. Câteva consilii au introdus contracte de cumpărare a serviciilor de sănătate prevăzute deseori cu un termen de plată pe termen lung după caz. Anumite servicii sunt rambursate pe bază de act.
Majoritatea medicilor sunt angajați de către consiliile generale și lucreaza ca salariați în spitale sau în centrele de îngrijiri primare. Salariile sunt în funcție de calificarea medicilor și de timpul de lucru. O proporție mică de medici exercită profesia pentru clienti privați și sunt remunerați pe bază de act. Legea din 1993 pentru medicina privată prevede posibilitatea pentru medici de a încheia o convenție cu organismul de securitate socială și consiliul general în vederea acordării de îngrijiri primare cu titlu de « medicina de familie ». Medicamentele prescrise se regăsesc pe o listă pozitivă și sunt parțial compensate prin regimul național de asigurare de sănătate. Tarifele de rambursare sunt ajustate pe baza unui preț de referință . Coplata este fixă. Nici o participare la costuri nu este necesară pentru medicamentele prescrise pacienților din spitale[8].
Personalul medical
Partea personalului de sănătate în populația activă este estimată la 8.4%, relativ ridicată în comparație cu media UE de 6.5%. Numărul medicilor titulari este estimat la ± 30 pentru 10 000 locuitori, apropiat de media UE ( 28.1). Față de alte țări, sistemul de sănătate suedez deține un număr ridicat de infirmieri calificați. Remunerarea medicilor: medicii angajați în instituțiile publice au un venit fix; medicii privați afiliați la asigurările de boală primesc onorarii care au fost negociate între guvern și Consiliul Ordinului Medicilor[9].
Costurile implicate în serviciulpublic de sănătate din Suedia
În timp ce cea mai mare parte a costurilor de îngrijire este plătită de către consiliile județene și municipalități, anumite componente, în special ponderea sectorului public de îngrijire dentară pentru adulți, este plătită pentru prin sistemul național de asigurări sociale, care la rândul său este finanțat printr-un sistem de impozitele pe salarii.
Până în ultimii ani rolul de asigurări sociale a fost mai mare decât este în prezent. De exemplu, plata la medicii privați (cei care nu sunt angajați de către consiliile județene) și cota sectorului public din costul de produse farmaceutice au fost făcute direct către furnizorii din sistemul de asigurări sociale. Cu toate acestea cele mai multe dintre aceste costuri sunt acum suportate de consiliile județene, ca urmare a apariției acordurilor care prevăd plata în numerar cu ajutorul transferurilor de la guvern.
De asemenea subvenția pentru costul de produse farmaceutice a continuat să fie plătită prin intermediulde asigurări sociale până la sfârșitul anilor 1990, dar din anul 1998, acest cost este de asemenea plătit de consilile judetene. În schimb, consiliile județene primesc subvenții suplimentare, negociate cu guvernul.
Asistența medicală
- cuprinderea: toate persoanele cu domiciliul în Suedia;
- perioada de acordare: de la debutul bolii, pe o durată nelimitată;
- participarea pacientului la plata medicului: a) pentru vizita medicului generalist o sumă de 150 SEK ; b) pentru plata specialistului o sumă de 180 SEK; totuși, după ce valoarea serviciilor medicale a ajuns la 800 SEK pacientul nu trebuie să mai plătească nimic pentru restul anului;
- participarea pacientului la plata costurilor de spitalizare;
- participarea pacientului la plata asistenței stomatologice: gratuitate în sistemul public până la vârsta de 20 de ani; plata unei părți variabile (75% - 30%) din cheltuieli în sistem privat;
- costurile medicamentelor cu rețetă sunt limitate la o anumită valoare anuală pentru fiecare pacient. După ce acesta a atins plafonul de 1,800 SEK costul medicamentelor pentru tot restul anului este suportat de stat. Toate farmaciile sunt conectate la o rețea, astfel încât pacienții își pot cumpăra medicamentele de oriunde, iar valoarea lor se cumulează;
- libera alegere a medicului din sistemul public și a celor din sistemul de asigurări;
- spitalizarea: în spitale publice, stabilite de autoritățile regionale; în clinici private cu care autoritățile regionale au încheiat acorduri[10];
Priorități actuale
Importante schimbări au fost operate în prezent în organizarea și structura serviciilor de sănătate suedeze. Prioritățile sunt legate de descentralizare, planificarea serviciilor la nivel regional și consolidarea îngrijirilor.
Crearea unei piețe interne în1993, în 13 din 26 comitate, a deschis calea către modalități mai liberale de finanțare. Contractele de furnizare a îngrijirilor sunt negociate între cumpărători și furnizori.
Reconfigurarea structurii sistemului de sănătate suedez se rezumă pentru moment la o îmbinare a diferitelor măsuri luate de către 26 de consilii generale. În Stockholm, intervențiile au dus la modificări importante. Obiectivul a fost creșterea eficienței serviciilor, favorizarea unei orientări către piață și extinderea opțiunilor consumatorilor și reducerea listelor de așteptare.« Modelul Stockholm » se concentrează în jurul a patru axe :
- Introducerea unui nou sistem de rambursare pentru îngrijirile bolilor acute și serviciile din spitale, fondate pe grupe omogene de boli.
- Posibilitatea consultației libere cu participarea mai ridicată la costuri.
- Instaurarea unui sistem centrat pe medicina de familie, cu taxe de rambursare standardizate.
- Separarea între cumpărătorii și ofertanții de îngrijiri de sănătate prin încheierea de contracte de servicii și stimularea concurenței între furnizori.
Scopul primordial al politicii naționale de sănătate publică din Suedia este de a crea condiții sociale care vor asigura o stare de sănătate bună, în condiții de egalitate, pentru întreaga populație. O politică națională bazată pe factorii determinanți pentru sănătate.
Politica de sănătate adoptată de Institutul Național de Sănătate pune accent pe ideea ca autoritățile publice de la toate nivelurile ar trebui să fie concentrate pe 11 domenii publice, obiective de sănătate, care acoperă cele mai importante domenii ale sănătății publice a poporului suedez.
Cele 11 domenii obiective[11]:
- Participarea și influența în societate
- Premise economice și sociale
- Starea în timpul copilăriei și adolescenței
- Sănătate în viața profesională
- Medii și produse
- Sănătate-promovare a serviciilor de sănătate
- Protecția împotriva bolilor transmisibile
- Sexualitate și sănătatea reproducerii
- Activitatea fizică
- Obiceiurile alimentare și produsele alimentare
- Tutun, alcool, droguri ilicite, dopajul și jocurile de noroc
3. Analiza SWOT a serviciului de sănătate public din Suedia
| Puncte Tari | Puncte slabe |
|
|
| Oportunități | Amenințări |
|
|
4. Modalități de eficientizare a sistemului de sănătate din Suedia
Toată lumea din Suedia are acces egal la serviciile de îngrijire ale sănătății, confruntându-se cu provocări numeroase. Pentru ca oamenii din Suedia să trăiască din ce în ce mai mult sunt necesare o serie de măsuri precum:
- Bolile cronice care necesită monitorizare și tratament, precum și medicamentele de multe ori pe tot parcursul vieții, pun presiuni semnificative asupra sistemului.
- Timpii de așteptare pentru îngrijirile preplanificate, cum ar fi cataracta sau intervenții chirurgicale de înlocuire, au fost mult timp un motiv de nemulțumire. Ca rezultat, Suedia trebuie să introducă o garanție de îngrijire a sănătății. Aceasta înseamnă că nici un pacient nu ar trebui să aibă să aștepte mai mult de 7 zile pentru o programare la un centru de îngrijire a sănătății comunității, 90 de zile pentru o programare la un specialist și 90 de zile pentru o operație sau tratament. Dacă timpul de așteptare este depășit, pacienților le este oferit costuri de îngrijire, de călătorie, fiind plătit de Consiliul Județean.
- Îmbunătățirea mecanismelor de plată și contractare a serviciilor.
- Îmbunătățirea mecanismelor de plată a prestatorilor de servicii de urgență.
- Modernizarea serviciilor de asistență spitalicească.
- Asigurarea securității farmaceutice.
- Asigurarea accesibilității fizice și economice a medicamentului.
- Motivarea și stimularea personalului din sistemul de sănătate.
- Dezvoltarea serviciilor de îngrijiri comunitare și la domiciliu.
- Dezvoltarea unui sistem eficient de IT-suport prin intermediul lanțului de îngrijire.
- O mai bună cooperare între specialiști si asistenți.
Bibliografie
- Mihaela Cristina Drăgoi, Sistemul de sănătate din România în context european, Editura ASE, București, 2010, p. 110-114
- Anders Anel,l Anna H Glenngârd, Sherry Merkur, Sweden Health system review, Vol. 14, No. 5, 2012
- Anna H. Glenngard, Frida Hjate, Marianne Svensson, Anders Anell și Vaida Bankauskaite, Observatorul europeanpentru sisteme șipolitici de sănătate, 2005, p. 4
- Johan Hjertqvist, Revoluția Îngrijire Sănătate în Stockholm: o scurtă introducere, Timbro Hâlsa, 2002
- Jane Burgemeister, Suedia Privatizarea bani de spitale, British Medical Journal, 28 februarie, 2004
- Anna H. Glenngard, Sisteme de Sănătate în Tranziție: Suedia, 2005, p. 48
- Mossialos, Elias, Julian Le Grand , Izolarea costurilor în UE: O privire de ansamblu, p. 85
- http://www.euro.who.int/__ data/assets/pdf_file/0008/164096/e96455.pdf
- http://www.sweden.se/eng/Home/Society/Health-care/Facts/Health-care-in-Sweden/
- http://www.fhi.se/en/About-FHI/Public-health-policy/
[1] În acea perioadă, Finlanda era guvernată de Suedia.
[2] Mihaela Cristina Drăgoi, Sistemul de sănătate din România în context european, Editura ASE, București, 2010, p. 110-114
[3] Anders Anel,l Anna H Glenngârd, Sherry Merkur, Sweden Health system review, Vol. 14, No. 5
[4] http://www.euro.who.int/__data/assets/pdf_file/0008/164096/e96455.pdf
[5] Anna H. Glenngard, Frida Hjate, Marianne Svensson, Anders Anell și Vaida Bankauskaite, Observatorul european pentru sisteme și politici de sănătate, 2005, p. 4
[6] Johan Hjertqvist, Revoluția Îngrijire Sănătate în Stockholm: o scurtă introducere, Timbro Halsa, 2002
[7] Jane Burgemeister, Suedia Privatizarea bani de spitale, British Medical Journal, 28 februarie, 2004
[8] http://www.sweden.se/eng/Home/Society/Health-care/Facts/Health-care-in-Sweden/
[9] Anna H. Glenngard, Sisteme de Sănătate în Tranziție: Suedia, 2005, p. 48
[10] Mossialos, Elias, Julian Le Grand , Izolarea costurilor în UE: O privire de ansamblu, p. 85
[11] http://www.fhi.se/en/About-FHI/Public-health-policy/