Din timpuri foarte vechi, pe teritoriul Egiptului de astăzi a înflorit o remarcabilă civilizaţie. Istoricul Herodot considera Egiptul ca fiind "un dar al Nilului". Încă din epoca neolitică, cu 10.000 de ani înainte de Christos, pe teritoriul Egiptului de azi locuiau două populaţii distincte: una, de rasă africană, venind din centrul Africii, iar cealaltă, de rasă mediteraniană, provenită din Asia[1].
Potrivit unor legende, pe teritoriul Egiptului ar mai fi fiinţat şi o altă populaţie, provenind din Atlantida. În pofida unificării ţării, teritoriul Egiptului era divizat în unităţi teritoriale, în raport cu originea tribală, 22 de provincii sau Hessep în Egiptul de sus şi 20 în Egiptul de jos.
Statul unificat egiptean a cunoscut mai multe perioade: Regatul timpuriu, cu capitala la Thimis, Regatul vechi, cu capitala la Memphis, Regatul mijlociu cu capitala la Theba, Regatul nou cu capitala la Theba şi Regatul târziu, cu capitala la Sais.
După dezmembrarea Egiptului, ca urmare a unor lupte interne, el este cucerit succesiv de asirieni, perşi şi apoi de Alexandru Macedon. Mai târziu, Egiptul devine o provincie a Imperiului bizantin, fiind condus de un reprezentant al Împăratului, prefectul de Egipt şi de episcopul de Alexandria. În această perioadă, se afirmă în Egipt religia coptă, variantă a creştinismului, care s-a separat de biserca oficială ortodoxă după conciliul de la Calcedon (anul 451). În anul 639, Egiptul este cucerit de arabi, care pentru moment păstrează biserica şi administraţia bizantină. Începe apoi însă o perioadă de islamizare a Egiptului, dar aceasta se desfăşoară lent, în condiţiile slăbirii puterii politice a califatelor arabe. Pentru o scurtă perioadă (868), Egiptul beneficiază de anumită independenţă, iar la mijlocul secolului XIII puterea în Regat este preluată de mameluci. După 1517 Egiptul este cucerit de turci, conduşi de sultanul Selim I şi inclus în imperiul otoman.
În timpul războaielor napoleoniene Egiptul este cucerit de francezi, dar aceştia se retrag ca urmare a prăbuşirii imperiului napoleonian, fiind înfrânţi de coaliţiile care acţionaseră împotriva lui.
În perioada guvernării lui Mehmet Ali (1805-1848), în Egipt sunt înfăptuite o serie de reforme social-economice, accentuându-se totodată acţiunile politice şi diplomatice pentru obţinerea independenţei. De altfel, în această perioadă se desfăşoară mai multe războaie împotriva turcilor (1832-1833, 1839-1841), în final Egiptul intră sub dominaţia britanică (1914). Deşi în 1922 i se acordă în mod formal independenţa în cadrul unei monarhii constituţionale, Egiptul rămâne totuşi legat politic şi economic de Marea Britanie.
Prin tratatul anglo-egiptean din 1936, Marea Britanie îşi legalizează dreptul de a construi baze militare pe teritoriul egiptean şi de a menţine unităţi militare.
După cel de al doilea război mondial, Egiptul este angajat în conflictele din zonă, participând la mai multe acţiuni militare. Pe plan intern, la 23 iulie 1952 se produce o lovitură de stat organizată de "ofiţerii liberi" în urma căreia regele Faruk este detronat iar puterea este preluată de generalul Mohammed Neguib. Din 1953 Egiptul se proclamă republică, iar din 1954 Gamal Abdel Nasser devine preşedintele ţării (1954-1970), inaugurând o importantă etapă în care Egiptul se afirmă ca un lider indiscutabil al întregii lumi arabe. În 1956 are loc războiul anglo-franco-israelian, determinat de naţionalizarea Canalului de Suez (26 iulie 1956). Ulterior, Egiptul este implicat şi în conflictele din 1967 şi 1973.
Un eveniment memorabil îl constituie Acordul de la Camp David (1978) care pune capăt unei lungi perioade de confruntări, iar în 1979 se semnează, la Washington, tratatul de pace între Egipt şi Israel, în urma căruia trupele israeliene se retrag din Peninsula Sinai. Nemulţumiţi de importanţii paşi realizaţi pe drumul stingerii conflictului militar sângeros, care durase câteva decenii, extremiştii musulmani organizează asasinarea preşedintelui Anwar Sadat, care semnase tratatul de pace. Urmaşul său la conducerea statului este Mohammed Hosni Mubarak, ales de două ori la conducerea statului.
În timpul preşedinţiei lui Hosni Mubarak (de la 13 octombrie 1981), reales în 1989, Egiptul se manifestă în continuare ca un factor de pace în Orientul Mijlociu, întreţinând relaţii cu toate statele arabe, dar pronunţându-se pentru o politică realistă şi pragmatică în legătură cu soluţionarea problemei Orientului Mijlociu.
Actuala Constituţie a Republicii Arabe Egipt datează din 1980, ea fiind adoptată prin referendum la 22 mai 1980[2]. Constituţia cuprinde 211 articole, grupate în şapte părţi. Ordinea tratării materiilor este următoarea: proclamaţia constituţională (care ţine loc de preambul), statul, elementele de bază ale societăţii, elementele economice, libertăţile publice, drepturile şi îndatoririle, supremaţia dreptului, sistemul de guvernare, şeful statului, legislativul, Adunarea Poporului, executivul, Preşedintele Republicii, guvernul, administraţia locală, consiliile naţionale specializate, autoritatea judecătorească, Curtea Supremă Constituţională, Procurorul Public Socialist (Prosecutor), forţele armate şi Consiliul Apărării Naţionale, prevederi generale şi de tranziţie, Adunarea Shoura (Consiliul consultativ), presa.
Proclamaţia constituţională subliniază valorile pe care se întemeiază societatea egipteană, precum şi ataşamentul poporului egiptean pentru pace, pentru unitatea naţiunii arabe, drepturile omului şi păstrarea cuceririlor revoluţiei din 23 iulie 1952.
În ceea ce priveşte statul, Constituţia precizează că Egiptul este un stat democratic, socialist, întemeiat pe alianţa forţelor muncitoare ale poporului. Se mai menţionează totodată că poporul egiptean reprezintă o parte a naţiunii arabe şi că el acţionează pentru înfăptuirea unei unităţi corespunzătoare a acesteia. Religia islamică este religia de stat a Egiptului, iar jurisprudenţa islamică este principala sursă a legislaţiei. Suveranitatea aparţine poporului, iar fundamentul economic al Republicii Egipt este un sistem socialist democratic, menit să lichideze diferenţele de venituri, să prevină exploatarea, să protejeze câştigurile legitime, garantând totodată o repartiţie echitabilă a îndatoririlor şi responsabilităţilor.
În legătură cu aspectele economice, sunt de remarcat prevederile art.26 din Constituţie, care precizează că muncitorii vor participa la conducerea şi beneficiile proiectelor, fiind implicaţi în dezvoltarea producţiei şi aplicarea planurilor în unităţile producătoare. Muncitorii vor fi reprezentaţi în consiliile de conducere din sectorul public, cu cel puţin 50% din numărul membrilor acestor consilii de conducere. În ceea ce priveşte cooperativele agricole şi industriale, micilor agricultori şi meşteşugari li se va rezerva 80% din numărul locurilor în consiliile de conducere.
Potrivit art.29 din Constituţie, proprietatea se găseşte sub supravegherea poporului şi protecţia statului. În Egipt există trei feluri de proprietate: proprietatea publică, proprietatea cooperatistă şi proprietatea privată. Proprietatea privată urmează să fie apărată, ea neputând fi expropriată decât în interes general şi cu acordarea unei juste compensaţii. Nu vor fi permise naţionalizări decât cu luarea în considerare a intereselor publice, potrivit dreptului şi pe baza unor compensări. Legea va stabili limita maximă a suprafeţei de pământ pe care poate să o deţină fiecare fermier pentru a-i proteja pe muncitorii agricoli de exploatare şi a afirma solidaritatea celor ce muncesc la nivelul satelor.
Constituţia Republicii Arabe Egipt cuprinde un capitol amplu de drepturi şi libertăţi, în spiritul documentelor internaţionale şi al prevederilor pe care le înscriu toate constituţiile democratice. Reţin atenţia, de pildă, prevederile art.43 care dispun că nici un experiment medical sau ştiinţific nu poate fi efectuat asupra vreunei persoane, fără consimţământul acesteia exprimat în mod liber.
Art.53 din Constituţie consacră instituţia dreptului de azil, ce poate fi acordat străinilor persecutaţi pentru "apărarea intereselor popoarelor, drepturile omului, păcii sau justiţiei". Extrădarea refugiaţilor politici este interzisă.
În Constituţie există o secţiune specială consacrată supremaţiei legii. În afară de faptul că se menţionează că supremaţia legii este "regula de bază în stat" (art.64), se mai fac o serie de precizări importante, printre care recunoaşterea prezumţiei de nevinovăţie, caracterul individual al pedepselor, interzicerea aplicării unor pedepse fără hotărâre judecătorească, dreptul la apărare, dreptul de a acţiona în faţa justiţiei, interzicerea urmăririi penale în lipsa unei hotărâri a organelor competente, drepturile persoanelor arestate sau deţinute ş.a.
În conformitate cu prevederile art.73 din Constituţie, şeful statului este Preşedintele Republicii, ales de Adunarea Poporului, al cărui mandat este de şase ani. În timpul mandatului său, Preşedintele Republicii nu poate exercita nici o profesiune liberă şi nici să desfăşoare activităţi comerciale, fianciare sau industriale.
În cazul unor acuzaţii de înaltă trădare sau alte acte criminale, se prevede o procedură similară impeachment-ului, la propunerea unei treimi din membrii Adunării Poporului, decizia urmând să fie luată cu o majoritate de două treimi.
Preşedintele va fi suspendat din exerciţiul funcţiilor sale, chiar în momentul declanşării procedurii de impeachment, atribuţiile sale urmând să fie preluate în mod temporar de vicepreşedinte. În ce priveşte judecata propriu-zisă a Preşedintelui pentru înaltă trădare, aceasta se va face de către un tribunal special.
Puterea legislativă în Republica Arabă Egipt - care a adoptat sistemul monocameral - aparţine Adunării Poporului. Aceasta exercită puterea legislativă, aprobă politica generală a statului, planul general de dezvoltare economică şi socială şi bugetul statului. Ea îşi exercită controlul asupra modului în care îşi îndeplinesc îndatoririle organele executive, în modul prevăzut de Constituţie.
Adunarea Poporului se compune din 454 de membri, din care 444 aleşi pe termen de 5 ani prin scrutin direct, dintre care cel puţin jumătate trebuie să fie muncitori şi fermieri. Alegerile se desfăşoară în cadrul a 222 circumscripţii, alegând fiecare câte doi deputaţi. Prezentarea la vot este obligatorie pentru bărbaţi. În afara deputaţilor aleşi, Preşedintele Republicii are dreptul să numească în Adunarea Poporului 10 membri. Durata mandatului Adunării Poporului este de cinci ani. Ea este unica autoritate competentă să decidă asupra validării membrilor săi. În situaţii excepţionale, potrivit art.96, membrii adunărilor populare pot fi revocaţi dacă au pierdut încrederea sau statutul pe care îl aveau de muncitor sau fermier. În asemenea cazuri este necesară o hotărâre a Adunării Poporului, cu o majoritate de două treimi. În timpul mandatului, membrii Adunării Poporului nu pot fi urmăriţi din punct de vedere penal, fără permisiunea adunării, cu excepţia cazurilor de flagrant delict.
Ca urmare a alegerilor desfăşurate la 29 noiembrie/6 decembrie 1995, repartiţia celor 444 mandate ale deputaţilor aleşi a fost următoarea: Partidul Naţional Democratic (N.D.P.) - 318; Neo Wafd - 6; Partidul progresist unionist - 5; Partidul nasserian - 1; Partidul liberal - 1; Partidul muncii - 1; independenţi - 112 (dintre care, după scrutin, 99 s-au raliat N.D.P.)
În Parlamentul ales în 1999 repartizarea a fost următoarea: 353 mandate Partidului Naţional Democratic (N.D.P.), 35 unor independenţi apropiaţi N.P.D., 7 liberali (H.J.W.), 6 naţionalişti unionişti, 3 naserieni, 1 centrist (AHRAR), 37 deputaţi fără partid iar 2 locuri erau vacante[3].
În Egipt cele mai recente alegeri pentru Adunarea Poporului s-au desfăşurat la 9 noiembrie 2005. În cadrul acestor alegeri 444 de deputaţi au fost aleşi prin scrutin direct, 10 urmând să fie numiţi de şeful statului. Alegerile s-au desfăşurat în cadrul a trei tururi de scrutin, tururi suplimentare fiind organizate la şase zile în circumscripţiile în care nici un candidat nu a obţinut majoritatea simplă.
Potrivit observatorilor politici, alegerile din 2005 au reprezentat un nou test pentru democraţia egipteană, după ce la 7 septembrie 2005 au fost organizate primele alegeri prezidenţiale cu mai mulţi candidaţi, în cadrul cărora Mohammed Hosmi Mubarak a fost reales pentru un al cincilea mandat prezidenţial cu 89% din voturi. Ca urmare a alegerilor, Partidul Naţional Democratic, susţinător al preşedintelui Mubarak, a obţinut 320 de locuri în Adunarea Poporului, în timp ce Frontul Naţional pentru Schimbare a obţinut 96, fiind totodată aleşi şi nu număr de 26 candidaţi independenţi. Dintre aceştia din urmă, 17 au fost susţinuţi de gruparea fundamentalistă Fraţii Musulmani, oficial interzisă din 1954, după tentativa de asasinat a preşedintelui Gamal Abdel Nasser.
Cât priveşte Consiliul Consultativ, acesta cuprinde 264 membri, dintre care 176 sunt aleşi prin scrutin direct iar 88 sunt numiţi de şeful statului.
Pentru desfăşurarea lucrărilor Adunării Poporului este necesar ă fie prezentă majoritatea membrilor săi. Hotărârile se adoptă cu majoritatea absolută a membrilor prezenţi, cu excepţia cazurilor în care s-ar cere o altă majoritate.
Dreptul de iniţiativă legislativă aparţine atât deputaţilor cât şi Preşedintelui Republicii. Acesta are şi dreptul, cu aprobarea a două treimi din numărul deputaţilor, să propună şi să facă să fie adoptate decrete, având forţa de lege numai pe o perioadă limitată, decretele adoptate de Preşedinte urmând să fie supuse Adunării Poporului la prima şedinţă după terminarea perioadei de autorizare. Preşedintele are şi dreptul să ridice obiecţii în legătură cu o lege votată de Adunarea Poporului, trimiţând-o acesteia spre o nouă discutare. În cazul în care Adunarea ar aproba-o însă, din nou, cu aceeaşi majoritate, legea urmează să fie promulgată.
Membrii Adunării Poporului au dreptul să adreseze interpelări primului ministru şi chiar să propună retragerea încrederii faţă de primul ministru sau de alţi membri ai Cabinetului. În situaţiile în care o zecime din membrii Adunării pun în discuţie răspunderea primului ministru iar Adunarea acceptă cu majoritate, acest punct de vedere urmează să fie supus Preşedintelui Republicii. Preşedintele are dreptul să restituie raportul Adunării, în termen de 10 zile, iar dacă Adunarea îşi menţine punctul de vedere, se organizează un referendum în termen de 30 de zile. În cazul în care participanţii la referendum se pronunţă în sprijinul Guvernului, Adunarea trebuie considerată dizolvată.
În ceea ce priveşte dreptul Preşedintelui de a dizolva Adunarea Poporului, acesta nu se poate realiza, potrivit art.136 din Constituţie, decât ca urmare a unui referendum popular în care majoritatea votanţilor ar sprijini propunerea de dizolvare.
Executivul este alcătuit din Preşedintele Republicii, care poate numi unul sau mai mulţi vicepreşedinţi, stabilind totodată atribuţiile lor. Aşa cum s-a arătat, Preşedintele poate să adopte decrete având forţă de lege în intervalul dintre sesiunile Adunării Poporului sau în caz de dizolvare a acesteia, ele urmând să fie puse în discuţie la prima reuniune a noii Adunări a Poporului.
În ce priveşte acordurile internaţionale, Constituţia prevede două categorii de instrumente juridice: cele care implică modificări teritoriale sau afectează drepturile de suveranitate ale statului ori impun sarcini financiare, pentru care este necesară aprobarea Adunării Poporului, şi celelalte, în legătură cu care Preşedintele are numai obligaţia de a comunica încheierea lor Adunării Poporului, prezentând, eventual, orice explicaţii necesare.
Guvernul reprezintă, potrivit art.153 din Constituţie, organul suprem executiv şi administrativ al ţării. El este alcătuit din primul ministru, locţiitorii săi, miniştri şi locţiitorii acestora. Competenţa Cabinetului constă, între altele, în a aplica politica generală a statului şi a controla aplicarea ei "în colaborare cu Preşedintele Republicii, în concordanţă cu legile şi decretele preşedinţiale". Miniştrii sunt conducătorii departamentelor, ei având obligaţia să se consacre exclusiv acestei răspunderi, fără a putea desfăşura profesii libere, activităţi comerciale şi financiare şi nici să închirieze sau să dea în locaţie proprietăţi ale statului.
Actualul prim-ministru al Egiptului este Atif Muhommed Ubaid, desemnat în această funcţie la 5 octombrie 1999.
Unităţile administraţiei locale sunt judeţele (guvernorates), oraşele şi satele. Pe baza unor alegeri directe sunt constitiuite consilii locale ale poporului, în cadrul cărora jumătate vor fi muncitori şi ţărani.
Constituţia Egiptului mai prevede posibilitatea înfiinţării unor consilii naţionale specializate în diverse materii ale politicii statului, funcţionând pe lângă Preşedintele Republicii.
Potrivit prevederilor art.165 din Constituţie, autoritatea judiciară este independentă şi se exercită prin tribunale de mai multe clase şi categorii. Judecătorii de inamovibilitate, şedinţele tribunalelor sunt publice, iar poliţia trebuie să contribuie la asigurarea justiţiei în modul şi în limitele prevăzute de lege.
Un Consiliu Suprem, prezidat de Preşedintele Republicii, va supraveghea problemele organizării judecătoreşti.
Osebit de autorităţile judecătoreşti, Constituţia Republicii Arabe Egipt prevede existenţa unei Curţi Supreme Constituţionale, corp judiciar independent, având personalitate juridică (art.174). Ea are ca principală atribuţie să asigure controlul respectării constituţionalităţii legilor şi decretelor, asumându-şi totodată sarcina de a interpreta textele legislative, în condiţiile prevăzute de lege.
În Egipt funcţionează şi o instituţie similară Obudsman-ului - Procurorul Public Socialist (Socialist Public Prosecutor). Atribuţiile sale sunt de a asigura îndeplinirea procedurilor care garantează drepturile poporului, siguranţa societăţii şi sistemul său politic, apărarea realizărilor socialiste. Competenţele şi obligaţiile sale sunt definite de lege, el fiind răspunzător faţă de Adunarea Poporului.
În problemele de apărare, Constituţia prevede crearea unui Consiliu al Apărării Naţionale, al cărui preşedinte este Preşedintele Republicii. Constituţia mai prevede posibilitatea creării unor tribunale militare, dar numai în condiţiile prevăzute de lege.
În ce priveşte poliţia, se prevede că aceasta este un corp civil disciplinar, al cărui şef suprem este Preşedintele Republicii.
În ceea ce priveşte modificarea Constituţiei, se prevede că aceasta poate fi făcută de însăşi Adunarea Poporului sau la cererea Preşedintelui Republicii.
Amendamentele sunt discutate în principiu şi aprobate cu majoritatea membrilor Adunării. În cazul respingerii, ele nu pot fi reluate în discuţie decât după trecerea unui interval de timp de un an. Dacă Adunarea Poporului a aprobat în principiu revizuirea, articolele în cauză vor fi rediscutate după trecerea unui timp de două luni, iar dacă vor fi aprobate cu o majoritate de două treimi urmează a fi supuse poporului printr-un plebiscit. În cazul în care amendamentul este aprobat, va fi considerat în vigoare din momentul anunţării rezultatelor plebiscitului.
De remarcat că în sistemul constituţional egiptean mai există o instituţie specifică - Consiliul Consultativ (Shoura Assembly), a cărui principală atribuţie este aceea de a veghea la respectarea principiilor revoluţiilor din 23 iulie 1952 şi 15 mai 1971, pentru a consolida unitatea naţională şi pacea socială, a proteja alianţa forţelor muncitoare, valorile sale, drepturile şi libertăţile şi a asigura ca sistemul democratic socialist să se consolideze şi să-şi atingă scopurile.
Adunarea Shoura urmează să fie consultată în special în ce priveşte propunerile de modificare a Constituţiei, planul de dezvoltare economică şi socială, tratatele de pace şi de alianţă, propuneri de legi transmise Adunării de către Preşedintele Republicii. Adunarea Shoura se compune din 132 de membri, dintre care două treimi sunt aleşi prin vot secret, cel puţin jumătate din aceştia urmând să fie muncitori şi ţărani, iar o treime este numită de Preşedintele Republicii. Durata mandatului membrilor Adunării Shoura este de şase ani, la fiecare trei ani reînnoindu-se atât jumătate dintre cei aleşi, cât şi dintre cei numiţi de Preşedintele Republicii.
În cadrul Adunării Shoura, Preşedintele Republicii sau primul ministru pot prezenta expuneri sau declaraţii, iar aceasta, la rândul său, poate solicita participarea la şedinţe a unor membri ai guvernului.
De remarcat, în ceea ce priveşte Constituţia Republicii Arabe Egipt, prezenţa unui capitol special consacrat problemelor presei, în care este subliniată importanţa acesteia, libertatea presei, interzicerea cenzurii, libertatea de a constitui ziare, de a le deţine în proprietate sau a le finanţa, în conformitate cu Constituţia şi prevederile legii, ca şi dreptul ziariştilor de a avea acces la informaţii.
Prin Constituţie se înfiinţează un organ special - Consiliul Suprem al Presei - a cărui principală atribuţie constă în a veghea la respectarea libertăţii presei şi la îndeplinirea rolului său în conformitate cu prevederile constituţionale.
[1] Horia C.Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Statele lumii de la A la Z, ediţia 8-a, Editura Meronia, Bucureşti,2002, pag.176.
[2] The 1980 Constitution of the Arab Republic of Egipt, After the Amendments Ratified in the May 22, 1980, Referendum, The State Information Service, Cairo, 56 pag.
[3] http://www.electionworld.org/election