Pin It
  • Elemente de ordin istoric

Numele Iran derivă de la triburile Ariene, inclusiv Mezii şi Perşii, care au locuit regiunile pe care se întinde actualul stat al Iranului încă din anul 1600 înainte de Christos. Regatul Mezilor cunoaşte o dezvoltare considerabilă în timpul  lui Ciaxare (630-584 î.Chr.), fiind apoi anexat de regele Persiei, Cirus al II-lea (559-530 î.Chr.).

Dinastia Ahemenizilor atinge apogeul său sub Darius I (522-486 î.Chr.). În această perioadă, Imperiul Persan se întindea de la Indus până la Egipt, Tracia şi Asia Mică. Alexandru cel Mare (334-330 î.Chr.) cucereşte Regatul medo-perşilor, ce revine apoi conducerii generalului Seleucus (358-280 î.Chr.), unul din locotenenţii săi, care îl stăpâneşte împreună cu descendenţii săi până la cucerirea Regatului de către Parţi. La rândul său, dinastia parţiană este răsturnată în anul 226 d.Chr. de Ardashir, fondatorul imperiului Sassarnian. Între anii 633-641, Iranul este cucerit de arabi, cu care prilej adoptă islamismul, iar apoi trece sub stăpânirea dinastiei turceşti din Imperiul Seljuk. Imperiul Seljuk este spulberat de mongoli în secolul XIII. După aceasta, Persia rămâne din nou divizată, până când este cucerită în anul 1380 de către Tamerlan. Urmează o perioadă de confruntări şi dispute cu regatele străine, care se sfârşeşte prin ascensiunea dinastiei Safavi, care conduce Iranul între 1499-1736. La rândul său, această dinastie este răsturnată de către Nadir Şah (1736-1747) după moartea căruia urmează o nouă perioadă de instabilitate, până la instaurarea dinastiei Kajarilor (1779-1825). În timpul acestei dinastii, Iranul cunoaşte o perioadă de declin, pierzând - ca urmare a mai multor războaie cu Rusia - Gruzia, Daghestanul, Azerbaidjanul de Nord şi Armenia de Nord cu Erevanul[1].

Secolul XIX reprezintă o perioadă de confruntări între Marea Britanie şi Rusia în ce priveşte influenţa lor pe teritoriul persan. Prin tratatul din 1907, Iranul este împărţit în două sfere de influenţă: una sub dominaţie rusă şi alta sub  dominaţie britanică. În perioada în care Iranul era confruntat cu o puternică penetraţie străină şi ţara divizată, un ofiţer Reza Khan devine ministru de război în urma unei lovituri de stat ce se produce în 1921 şi se încoronează apoi ca Şah al Persiei, punând bazele dinastiei Pahlavi (1925-1979).

În timpul celui de al doilea război mondial, Iranul este ocupat parţial de britanici, de americani şi de trupele sovietice, până în 1946. În 1951, noul prim ministru ales, Mohammed Mossadegh, obţine din partea Parlamentului aprobarea pentru naţionalizarea petrolului, un sector de industrie în care prezenţa străină (în special britanică) era deosebit de puternică. Regimul Mossadegh este răsturnat în 1953, ca o consecinţă a politicii sale de afirmare a independenţei ţării, care nu răspundea intereselor companiilor petroliere străine. În perioada care urmează, regimul Şahului Pahlavi cunoaşte o perioadă de stabilitate şi chiar de creştere economică în intervalul 1965-1977.

Cu începere din 1975, Şahul Iranului introduce sistemul monopartid, întemeindu-se pe Rastakhis (Iran National Resurgence Party), însă sistemul monopartid stârneşte numeroase critici din partea forţelor de opoziţie care deveneau tot mai puternice.

Cea mai puternică opoziţie împotriva regimului Şahului venea din partea liderului religios, Ayatolahul Khomeini care, exilat în Franţa, ducea o campanie activă împotriva regimului Şahului, transmiţând pe benzi magnetice imprimate predicile sale, care erau ascultate în moscheile din Iran şi care îndemnau la răsturnarea regimului. Ideile sale, care cereau în esenţă reîntoarcerea la principile religiei islamice, capătau o adeziune tot mai largă, ducând în final la o revoltă împotriva regimului Şahului şi la transformarea Iranului într-o Republică islamică (1 aprilie 1979). În fruntea ţării este instalat un Consiliu Revoluţionar Islamic, compus din 15 membri care se găseau sub controlul Ayatolahului Khomeini, având prerogative mai importante şi mai eficiente decât Guvernul ţării.

Ca urmare a schimbărilor survenite, Iranul - declarat Republică islamică - adoptă o nouă Constituţie, întemeiată pe principiile doctrinei islamice. Relaţiile cu S.U.A. sunt serios afectate de ocuparea Ambasadei S.U.A. din Iran de către un grup de studenţi islamici şi luarea ca ostatici a 63 de americani aflaţi în ambasadă. Ca urmare a unor negocieri legate în special de restituirea bunurilor Şahului şi de blocarea de către S.U.A. a valorilor iraniene aflate în băncile americane, ostaticii sunt eliberaţi în ianuarie 1981.

Pe plan extern, vechea dispută între Iran şi Irak în legătură cu zona Shatt el Arab duce la un război de uzură cu Irakul, soldat cu grele pierderi de ambele părţi, care se încheie în august 1988 prin acceptarea de către Iran a rezoluţiei nr.598 a Consiliului de Securitate al O.N.U., care prevedea încetarea imediată a tuturor ostilităţilor.

După moartea Ayatolahului Khomeini, conducătorul nediscutat al ţării, pe plan politic se manifestă o confruntare între elementele care se pronunţau pentru modernizare şi adepţii ortodocşi ai religiei islamice, care se pronunţau împotriva oricăror compromisuri. În 1990 este încheiat un acord de pace cu Iranul, iar în mai 1992 alegerile duc la constituirea unei majorităţi fidele ideilor lui Hoshemi Rafsanjani, preşedintele Majlis-ului (Parlament), care luase locul Ayatolahului Khomeini în calitate de conducător spiritual al Iranului.

La 8 martie şi 19 aprilie 1996 s-au desfăşurat alegerile pentru desemnarea celor 270 membri aleşi prin scrutin direct ai Adunării Consultative Islamice. Din cele 248 de mandate repartizate, 110 au revenit "Societăţii clericilor combatanţi" (conservatoare, formată din adepţii preşedintelui Adunării, Nastegi-Nouri, faţă de 80 care au fost alocate "Celor care servesc construcţia Iranului" (adepţi ai grupării moderate, conduse de Preşedintele Republicii, Ali Akbar Rafsanjani)[2]. La 23 mai 1997, Mohammad Khatani, un cleric de orientare moderată, a fost ales noul Preşedinte al Iranului.

  • Dezvoltarea constituţională

După instalarea noului regim islamic, Abolhassan Bani-Sadr a fost ales, în ianuarie 1980, ca preşedinte al republicii, la propunerea Ayatolahului Khomeini. Alegerile pentru Majlis (parlamentul iranian) s-au desfăşurat în două etape: la 14 martie şi 9 aprilie, cea din urmă rundă fiind amânată pentru 7 mai. La 17 iulie 1980 a fost alcătuit un Consiliu de Supraveghere, compus din şase clerici şi şase jurişti. Speaker-ul Majlis-ului nou ales a fost desemnat Ayatolahul Hashemi Rafsanjani. Noul parlament era dominat de reprezentanţii religiei islamice. La 9 august 1980 a fost desemnat ca prim ministru Mohammed Ali Rajai, care fusese ministru al educaţiei şi învăţământului în primul guvern care se instalase după răsturnarea Şahului, condus de Bazargan.

În condiţiile încordării relaţiilor cu S.U.A. şi ale crizei ostaticilor, Ayatolahul Khomeini, în calitatea sa de lider spiritual, îl revocă pe Bani-Sadr din funcţiile de comandant şef al armatei şi preşedinte. Urmează mai multe atentate soldate cu victime, printre acestea numărându-se chiar primul ministru al ţării, Rajai. Bani-Sadr, care nu mai beneficia de încrederea forţelor islamice, se refugiază în Franţa.

În august 1982, Curtea Supremă a decis abolirea întregii legislaţii care nu ar fi fost în concordanţă cu principiile islamice. La 10 decembrie au fost efectuate alegeri pentru desemnarea unei Adunări de experţi, având misiunea să desemneze pe succesorul Ayatolahului Khomeini. Au fost aleşi, printre altele, în cadrul acestei Adunări, Preşedintele Republicii, Hojatolislam Sayed Ali Khamenei şi Speaker-ul Majlisului, Hojatolislam Ali Akbar Hashemi Rafsanjani.

În 1983 a fost dizolvat Partidul Comunist Tudeh, precum şi alte organizaţii ale căror principii nu concordau cu ideile islamice. La 14 iulie s-a reunit Adunarea experţilor.

Sistemul juridic a fost reformat, reintroducându-se pedepsele penale consacrate de legea islamică, printre care tăierea mâinilor pentru hoţi şi uciderea cu pietre a femeilor adultere.

În 1984, la 15 aprilie, s-au desfăşurat alegerile pentru noul Parlament. Guvernul Hosein Musavi-Khamenei, care fusese desemnat în octombrie 1981, a primit un vot de încredere după ce a efectuat, însă, o remaniere.

În 1985 s-au desfăşurat alegeri, la 16 august, pentru funcţia de Preşedinte al Republicii. Dintre cele 30 de persoane  care şi-au depus candidatura, 27 au fost respinse de Consiliul de Supraveghere, inclusiv aceea a doctorului Mehdi Bazargan, şeful primului guvern revoluţionar constituit după plecarea Şahului, devenit între timp unul din liderii opoziţiei.

Preşedintele Khamenei a fost reales pentru un nou mandat, iar prim ministru a fost desemnat Musavi. La 23 noiembrie, Ayatolahul Montazeri a fost nominalizat de către Adunarea experţilor ca succesor al Ayatolahului Khomeini. Ayatolahul Khomeini, care iniţial se pronunţase pentru alegerea Ayatolahului Montazeri ca lider spiritual, se pronunţă în final în favoarea unui Consiliu compus din mai mulţi lideri proeminenţi.

Alegerile pentru cel de al treilea Parlament au avut loc la 8 aprilie 1988. După alegerea acestuia, Ayatolahul Rafsanjani a fost ales ca Speaker. În decembrie, Majlisul iniţiază discuţii în legătură cu o reformă constituţională. În testamentul revizuit al Ayatolahului Khomeini se face referire la necesitatea unei conduceri colective.

În martie 1989 Ayatolahul Montazeri se retrage din competiţie. Într-o scrisoare adresată Ayatolahului Khomeini, Rafsanjani se pronunţă pentru desfiinţarea funcţiei de prim ministru şi pentru separarea funcţiilor prezidenţiale. Este constituită o Comisie de experţi pentru a iniţia amendamente la Constituţie, în concordanţă cu experienţa acumulată în cei 10 ani de revoluţie islamică. Printre membrii comisiei de experţi au fost incluşi Khamenei, Musavi şi Rafsanjani. Comisia  de experţi trebuia să studieze, printre altele, poziţia constituţională a liderului spiritual Faqih, a preşedintelui şi a puterii judecătoreşti.

Înainte ca să fie încheiate lucrările pentru revizuirea Constituţiei, Ayatolahul Khomeini încetează din viaţă, iar funcţiile sale sunt preluate de Preşedintele Ali Khamenei, ales de către Adunarea experţilor cu o majoritate de două treimi. Funcţiile de Preşedinte al Republicii au fost asumate în aceste condiţii de Ayatolahul Rafsanjani.

La 8 iulie 1989 recomandările pentru modificarea Constituţiei au fost supuse unui referendum popular, iar În 1992 s-au desfăşurat alegeri pentru un nou Majlis. Ulterior,  alegeri pentru Adunarea Consultativă Islamică au avut loc la 8 martie şi 19 aprilie 1996, iar apoi în anul 2000.

Liderul suprem religios al ţării este în prezent Ali-Hoseini Khamenei, de la 4 iunie 1989. Actualul preşedinte al ţării este Mahmed Ahmadi Nejad, investit la 3 august 2005.

  • Organizarea constituţională

Constituţia iraniană în vigoare a fost adoptată la 24 octombrie 1979 şi a fost amendată la 28 iulie 1989[3].

Constituţia cuprinde 177 articole, iar materiile sunt dispuse în următoarea ordine: preambul, principii generale, limba oficială, scrierea, calendarul şi steagul ţării, drepturile poporului, economia şi problemele financiare, dreptul la suveranitate naţională şi puterile care derivă din ea, puterea legislativă, consiliile, liderul, consiliile de conducere, puterea executivă, politica externă, autoritatea judecătorească, radioul şi televiziunea, Consiliul Suprem pentru Securitatea Naţională şi revizuirea Constituţiei.

Preambulul Constituţiei reafirmă valorile revoluţiei islamice şi obiectivele modului islamic de guvernare, aşa cum au fost elaborate de către Ayatolahul Khomeini. Preambulul Constituţiei precizează că "În concepţia islamului, guvernarea nu derivă din interesele unei clase, nici nu urmăreşte ca să servească dominaţia unui individ sau unui grup; ea reprezintă mai curând cristalizarea unui ideal politic al poporului...".

Ţinând seama de caracterul esenţial al mişcării islamice,  Constituţia garantează respingerea oricăror forme de tiranie (asuprire, prigoană) intelectuală sau socială, precum şi a monopolului economic şi are ca scop să întărească încrederea poporului în propria sa capacitate de a pune capăt unui sistem de opresiune. Constituţia asigură bazele participării tuturor membrilor societăţii în toate stadiile procesului decizional.

În Capitolul I, consacrat principiilor generale, se specifică, printre altele, că forma de guvernământ a Iranului este republica islamică, întemeiată pe credinţa în puterea divinităţii, justiţia divină, valoarea omului şi răspunderea sa în faţa lui Dumnezeu. În acest context, Republica Islamică Iran urmăreşte crearea unor condiţii favorabile pentru creşterea virtuţilor morale bazate pe credinţă şi pietate şi lupta împotriva tuturor formelor de viciu şi corupţie. Urmărind aceste scopuri, Republica Islamică Iran îşi propune, printre altele, să elimine orice forme de autocraţie, să asigure participarea poporului la elaborarea destinului său, să abolească toate formele de discriminare şi să pună bazele unui sistem economic corect şi just, în concordanţă cu criteriile islamice.

În art.4 al Constituţiei se specifică, de altfel, că "toate legile civile, penale, financiare, economice, administrative, culturale, militare, politice şi alte legi şi regulamente trebuie să se întemeieze pe criteriile islamice. Acest principiu se aplică în mod absolut şi general tuturor articolelor din Constituţie, la fel ca şi tuturor legilor şi reglementărilor, membrii Consiliului de Supraveghere fiind judecători în această privinţă".

În concordanţă cu art.6, în Republica Islamică Iran problemele ţării sunt soluţionate pe baza opiniei publice exprimate sub forma alegerilor, inclusiv alegerile pentru Preşedinte, deputaţii care fac parte din Adunarea Consultativă islamică, membrii consiliilor sau pe calea referendumului, în problemele specificate în Constituţie.

În Republica Islamică, libertatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a ţării sunt inseparabile una de alta şi apărarea lor constituie o îndatorire atât a guvernului, cât şi a fiecărui cetăţean. Sub pretextul libertăţii nu pot fi aduse atingeri independenţei sau integrităţii teritoriale a Iranului şi, în mod similar, nici o autoritate nu are dreptul de a abroga drepturile legitime, nici chiar prin legi sau regulamente, sub pretextul apărării independenţei şi integrităţii teritoriale a ţării.

Religia oficială a Iranului este religia islamică. Cu toate acestea, se recunosc drepturi minorităţilor religioase zoroastriană, ebraică şi creştină, în limitele prevăzute de lege. În conformitate cu principiile islamice, guvernul Republicii Islamice Iran şi toţi musulmanii au datoria de a trata pe nemusulmani în conformitate cu normele eticii şi cu  principiile justiţiei islamice, ale echităţii şi ale respectului pentru drepturile omului.

În Capitolul II se aduc precizări în legătură cu limba oficială a ţării, care este persana, şi calendarul oficial care este cel islamic, specificându-se totodată culorile drapelului şi emblema Republicii Islamice Iran.

Drepturile poporului sunt stipulate în Capitolul III, în care se regăsesc referiri cu privire la egalitatea cetăţenilor, egala protecţie a lor în faţa legii, respectul demnităţii şi proprietăţii, libertatea de expresie, secretul corespondenţei, dreptul de a constitui partide, dreptul de întrunire, precum şi dreptul de a-şi alege profesia. În acelaşi capitol al Constituţiei iraniene există prevederi cu privire la drepturile economico-sociale, dreptul la educaţie, dreptul la un nivel de trai satisfăcător, ca şi cu privire la drepturile judiciare, în rândul cărora un loc important îl ocupă prezumţia de nevinovăţie.

În Constituţia iraniană întâlnim o prevedere (art.40), potrivit căreia exerciţiul drepturilor nu poate fi făcută în detrimentul intereselor publice. De asemenea, menţionăm şi dispoziţia art.41 care stabileşte că dreptul la cetăţenie este un drept esenţial al fiecărui iranian, acest drept neputând fi retras unui cetăţean decât dacă el însuşi solicită acest lucru sau dacă i-a fost acordată cetăţenia unui alt stat.

Capitolul consacrat problemelor economice reafirmă o serie de idei pe care le-am menţionat, cuprinse în preambulul Constituţiei, în legătură cu satisfacerea cerinţelor umane şi asigurarea condiţiilor de dezvoltare ale fiecărui cetăţean iranian.

De menţionat mai sunt o serie de prevederi ca, de pildă, existenţa unui plan pentru dezvoltarea economiei naţionale, astfel structurat încât să asigure posibilitatea angajării fiecărui cetăţean în activităţi utile, precum şi în conducerea treburilor ţării.

Mai sunt de semnalat şi o serie de norme în spiritul doctrinei islamice, cuprinse în art.43 din Constituţie, ca de pildă interzicerea tendinţelor de monopol, care ar aduce vătămarea altor persoane, a extravaganţelor, precum şi prevenirea dominaţiei economice străine asupra economiei naţionale. Art.44 prevede că "Economia Republicii Islamice Iran cuprinde trei sectoare: sectorul de stat, sectorul cooperatist şi sectorul privat, toate cele trei forme de proprietate bucurându-se de ocrotirea legilor Republicii Islamice Iran". De asemenea, sunt de menţionat şi prevederile art.49 din Constituţia iraniană, potrivit cărora guvernul are responsabilitatea de a confisca bogăţia acumulată prin camătă, prin uzurpare, mită, delapidare, furt, jocuri de noroc, abuzuri pe seama unor fundaţii, prin vânzarea terenurilor necultivate, neîndeplinirea contractelor guvernamentale, corupţie ş.a. De asemenea, în cadrul acestui capitol se regăsesc şi prevederi legate de apărarea mediului (art.50).

În Capitolul V se întâlnesc o serie de dispoziţii de principiu. Aşa, de pildă, se precizează că suveranitatea absolută asupra lumii şi asupra oamenilor îi aparţine lui Dumnezeu şi că acesta l-a făcut pe om stăpân pe propriul său destin. Nimeni nu poate să deposedeze pe om de acest drept divin, nici să-l subordoneze unor interese particulare sau de grup.

Puterile de guvernământ în Republica Islamică Iran sunt: legislativul, puterea judiciară şi puterea executivă, toate acestea funcţionând sub Conducere (liderul spiritual) şi în concordanţă cu prevederile Constituţiei. Funcţiile legislative aparţin Adunării Consultative Islamice, dar în anumite cazuri este posibil să se recurgă la adoptarea legilor prin referendum.

Funcţiile executivului, afară de cele care sunt încredinţate de către Constituţie liderului spiritual, vor fi exercitate de către Preşedintele Republicii.

Funcţiile judecătoreşti aparţin tribunalelor, constituite în conformitate cu criteriile islamice.

Puterea legislativă aparţine Adunării Islamice Consultative, aleasă prin vot direct şi secret pe termen de patru ani. Numărul membrilor Adunării, specificat de Constituţie, este de 290. Modul de alegere a Speaker-ului şi a Biroului de conducere al Adunării, numărul comitetelor, au fost  stabilite printr-un Cod de procedură, pe care l-a adoptat însăşi Adunarea.

Adunarea Consultativă Islamică are dreptul de a adopta legi, în limitele competenţei sale. Ea nu poate însă să elaboreze legi care ar contraveni doctrinei islamice şi principiilor ei, grija acestei concordanţe fiind asigurată de Consiliul de Supraveghere (Guardian Council). Adunarea are şi  dreptul să interpreteze legile ordinare.

Iniţiativa legislativă aparţine Guvernului, dar şi unui număr de cel puţin 15 parlamentari.

Tratatele internaţionale trebuie să fie aprobate de Adunarea Consultativă Islamică.

Modificarea frontierelor este exclusă, cu excepţia unor modificări minore, care nu sunt unilaterale şi nu afectează independenţa ţării, situaţie în care este necesară o majoritate de patru cincimi din numărul total al membrilor Adunării Consultative.

Proclamarea legii marţiale este interzisă. În caz de război sau alte situaţii speciale, guvernul are dreptul să impună - temporar - anumite restricţii, cu acordul Adunării Consultative Islamice.

Fiecare deputat este responsabil faţă de întreaga naţiune, iar drepturile sale de membru al Adunării nu sunt transmisibile. Deputaţii beneficiază de libertatea deplină a cuvântului, precum şi de dreptul de a interpela pe membrii Guvernului.

În actualul Parlament reformiştii deţin 189 mandate din 290, radical islamiştii 59, independenţii 42 iar minorităţile religioase 5.

În acelaşi capitol al Constituţiei iraniene întâlnim precizări cu privire la Consiliul de Supraveghere, compus din şase personalităţi desemnate prin lege şi şase jurişti specializaţi în diferite domenii ale dreptului, aleşi de Adunarea Consultativă Islamică.

Membrii aleşi ai Consiliului de Supraveghere sunt desemnaţi pe un termen de şase ani, dar jumătate dintre ei urmează să fie reînnoiţi la fiecare trei ani. Toate legile votate de Adunarea Consultativă Islamică vor fi transmise Consiliului de Supraveghere, care într-un termen de 10 zile urmează să se pronunţe asupra conformităţii lor cu principiile islamice. Dacă nu vor fi găsite conforme, legile vor fi transmise Consiliului Adunării Islamice, spre a fi revăzute. În situaţia în care Consiliul de Supraveghere apreciază că ar fi nevoie de un interval mai mare de timp pentru a se putea pronunţa asupra legii, el va putea cere Adunării Consultative Islamice prelungirea acestui termen cu încă 10 zile. Evaluarea conformităţii legislaţiei cu principiile islamice şi cu prevederile Constituţiei se face cu majoritatea membrilor Consiliului de Supraveghere.

Consiliul de Supraveghere are şi dreptul de a interpreta Constituţia, dreptul de interpretare a legilor ordinare revenind - aşa cum s-a arătat - Adunării Consultative Islamice.

Un capitol special este consacrat consiliilor, prin acestea înţelegându-se organele de administraţie locală ale satelor, diviziilor, oraşelor, municipalităţilor şi provinciilor. Condiţiile de determinare a eligibilităţii unor persoane în aceste organe, modul de desfăşurare a alegerii consiliilor, atribuţiile acestora, vor fi stabilite prin lege.

Constituţia prevede alcătuirea unui Consiliu Suprem al Provinciilor, compus din reprezentanţi ai consiliilor locale, care va avea dreptul să elaboreze legi, spre a le supune Adunării Consultative Islamice sau direct Guvernului.

Guvernatorii provinciilor, guvernatorii oraşelor, guvernatorii de divizii şi alte persoane oficiale care sunt numite de către Guvern trebuie să respecte deciziile care au fost luate de consiliu în cadrul jurisdicţiei lor. Deciziile luate de consilii nu trebuie, însă, în nici un caz să contrazică criteriile islamice şi legile ţării.

Constituţia Republicii Islamice Iran consacră un capitol special instituţiei Liderului spiritual sau Consiliului liderilor. Această instituţie a fost consacrată de Constituţia iraniană ca urmare a rolului proeminent pe care l-a jucat în victoria Revoluţiei islamice fondatorul Republicii Islamice Iran, Ayatolahul Khomeini. În concepţia pe care o consacră Constituţia iraniană, funcţia Liderului spiritual constă în a orienta politica statului, de a superviza anumite politici, de a propune decrete pentru referendumul naţional, de a declara războiul sau pacea, de a numi, demite sau accepta demisia unor înalţi demnitari, de a soluţiona diferendele între componentele forţelor armate, precum şi de a rezolva anumite probleme ce nu pot fi soluţionate prin metode convenţionale.

În competenţa Liderului spiritual revine şi semnarea decretelor prin care poporul ar fi convocat pentru alegerea Preşedintelui Republicii, demiterea preşedintelui Republicii - dacă acesta acţionează în scopuri contrare ţării, după ce Curtea Supremă îl va fi găsit vinovat de încălcarea Constituţiei sau după ce Adunarea Consultativă Islamică îl va fi declarat incompetent.

Puterea executivă revine în primul rând Preşedintelui Republicii, care după Liderul spiritual este persoana cea mai importantă a ţării. El este responsabil pentru aplicarea prevederilor Constituţiei şi acţionează ca şef al executivului, cu excepţia problemelor care sunt de competenţa directă a Liderului spiritual.

Preşedintele Republicii este ales pe termen de patru ani, prin votul direct al poporului, el putând fi reales numai o singură dată. Alegerea Preşedintelui are loc ca urmare a votului majorităţii absolute a persoanelor înscrise pe listele de alegători. Dacă la prima consultare populară nu va fi posibilă întrunirea unei asemenea majorităţi, va vea loc un nou scrutin, în care va fi declarat ales candidatul care va  întruni cel mai mare număr de voturi.

Preşedintele Republicii este responsabil pentru îndeplinirea obligaţiilor sale constituţionale faţă de Liderul spiritual, faţă de Adunarea Consultativă Islamică şi faţă de popor. Odată legile adoptate de Adunarea Consultativă Islamică, sau ca rezultat al unui referendum, Preşedintele este obligat să le promulge. Pentru îndeplinirea atribuţiilor sale, Preşedintele poate să desemneze unul sau mai mulţi locţiitori ai săi.

În Constituţia iraniană se mai prevede că Preşedintele sau locţiitorii săi vor avea autoritatea să semneze tratate, protocoale, contracte şi înţelegeri încheiate de Guvernul iranian cu alte guverne, ca şi înţelegeri privind participarea Iranului la organizaţiile internaţionale, după ce va fi obţinut aprobarea Adunării Consultative Islamice.

Miniştrii sunt numiţi de către Preşedintele Republicii şi urmează să fie prezentaţi Adunării Consultative pentru un vot de încredere. În cazul în care alegerile pentru o nouă Adunare au loc în timpul mandatului aceluiaşi preşedinte, acesta este obligat să solicite un nou vot de încredere pentru miniştrii săi.

În conformitate cu prevederile Constituţiei iraniene, Preşedintele Republicii este şi preşedinte al Consiliului de Miniştri. El supervizează activităţile miniştrilor şi adoptă măsurile necesare pentru a coordona deciziile Guvernului. Preşedintele Republicii are dreptul de a demite miniştrii şi de a numi miniştri noi, dar în acest caz un vot de încredere este necesar din partea Adunării Consultative Islamice.

În ce priveşte organizarea armatei, Constituţia cuprinde  dispoziţii speciale cu privire la sarcinile armatei Republicii Islamice, stabilind totodată existenţa şi a unei forţe populare - Corpul Gardienilor Revoluţiei Islamice.

O prevedere importantă a Constituţiei islamice este cea înscrisă în art.146, care dispune că stabilirea oricărui fel de baze militare străine în Iran este interzisă, chiar dacă aceasta ar fi justificată de scopuri paşnice.

Capitolul X, care se referă la politica externă, precizează că aceasta are ca obiectiv respingerea tuturor formelor de dominaţie, apărarea independenţei ţării şi respectul integrităţii sale teritoriale.

Sunt interzise orice forme de înţelegeri internaţionale care ar instaura un control străin asupra bogăţiilor naturale, economiei, armatei sau culturii, ca şi asupra unor alte aspecte ale vieţii naţionale.

În Capitolul XI al Constituţiei Republicii Islamice Iran sunt înscrise prevederi referitoare la autoritatea judecătorească, specificându-se că aceasta este o putere independentă care protejează drepturile indivizilor şi ale societăţii şi care este răspunzătoare pentru aplicarea ideilor de justiţie. Constituţia prevede responsabilităţi speciale care revin ministrului justiţiei, Curţii Supreme, Procurorului General. Ea precizează totodată că în Iran inamovibilitatea judecătorilor este asigurată, iar hotărârile instanţelor se bazează pe dreptul existent sau pe sursele islamice. O prevedere interesantă este înscrisă în ultima parte a art.167, care dispune că judecătorul, în lipsa unor prevederi exprese cuprinse în legi, nu poate să se abţină de a examina o anumită cauză şi să pronunţe o hotărâre asupra ei.

În sistemul judiciar iranian, conform art.168 din Constituţie, delictele politice şi de presă urmează să fie judecate în mod public şi în prezenţa unui juriu de către Curţile de justiţie. Modul în care urmează să fie selecţionat juriul, puterile sale şi definirea infracţiunilor politice vor fi determinate prin legi, în concordanţă cu criteriile islamice.

Semnalăm, de asemenea, o prevedere importantă pe care o înscrie art.170 din Constituţie, în sensul că judecătorii şi instanţele judecătoreşti, în general, sunt obligate să refuze  să execute dispoziţii sau reglementări ale Guvernului care ar fi în conflict cu legile sau cu normele islamice, sau care s-ar situa dincolo de competenţele recunoscute puterii executive. Oricine are dreptul să ceară Curţii de Justiţie administrativă anularea oricărei asemenea reglementări.

Constituţia iraniană cuprinde prevederi speciale cu privire la Radio şi Televiziune, stabilind libertatea lor de expresie şi de a difuza ştirile respectând criteriile islamice şi interesele ţării.

De asemenea, prin Constituţia iraniană este constituit Consiliul Suprem pentru Securitate Naţională, pentru salvarea intereselor naţionale şi apărarea revoluţiei islamice, a integrităţii teritoriale şi a suveranităţii naţionale a Iranului.

Consiliul Suprem pentru Securitate Naţională este competent a elabora politicile de securitate, de a coordona activităţile în domeniul menţionat şi de a folosi resursele pentru combaterea ameninţărilor externe. Consiliul se compune din şefii ramurilor de guvernământ, comandantul forţelor armate, ofiţerul care răspunde de planificarea şi problemele bugetare, doi reprezentanţi numiţi de Liderul spiritual, miniştrii afacerilor externe, de interne şi al informaţiilor şi alţi înalţi oficiali ai forţelor armate şi ai Corpului Gardienilor Revoluţiei Islamice.

În ceea ce priveşte revizuirea Constituţiei, Constituţia iraniană stabileşte următoarea procedură: Liderul spiritual  trimite un edict Preşedintelui Republicii, după ce se va fi consultat în prealabil cu Consiliul Naţional al Exigenţei, propunând eventuale amendamente ce trebuie efectuate de către Consiliul de Revizie. Acesta se compune din membrii Consiliului de Supraveghere, şefii celor trei ramuri ale Guvernului, membrii permanenţi ai Consiliului Naţional de Exigenţă, cinci membri din partea Adunării Experţilor, 10 reprezentanţi selectaţi de Liderul spiritual, trei reprezentanţi ai Consiliului de Miniştri, trei reprezentanţi ai autorităţii judecătoreşti, 10 reprezentanţi ai Adunării Consultative Islamice şi trei reprezentanţi selectaţi dintre profesorii universitari.

Modul de desfăşurare a lucrărilor acestui consiliu urmează a fi stabilit prin lege, iar deciziile sale, după ce vor fi aprobate de Liderul spiritual, vor deveni obligatorii, cu condiţia ca poporul iranian să le aprobe pe calea unui referendum, cu majoritatea absolută a voturilor.

 

 

[1] Horia C.Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Statele lumii de la A la Z,  ediţia 8-a, Editura Meronia, Bucureşti, 2002, pag.270.

[2] Union Interparlementaire, Chronique des éléctions parlementaires, volume 30, 1 Juillet-31 Décembre 1996, Genève, 1997, pag.141.

[3] Constitutions of the Countries of the World, editors: Albert Blaunstein, Gisbert H.Flanz, vol.12, Islamic Republic of Iran, 1980-1992, by Gisbert H.Flanz, Issued December 1992, Oceana Publications, Inc., Dobbs Ferry, New York, p.V-XII, 1-144.